Turul Rezistenţei Anticomuniste, ediţia 2016

Pentru al şaptelea an consecutiv, GAZETA de Maramureş a organizat Turul rezistenţei anticomuniste, o altfel de lecţie de istorie şi de viaţă, menită să readucă în actualitate fapte, oameni, valori adevărate. În acest an, evenimentul s-a desfăşurat la Râpa Robilor din Aiud, unul dintre mormintele elitelor acestui neam şi unul dintre locurile de naştere ale demnităţii noastre naţionale. În total, circa 65 de persoane au participat la acest eveniment, având ocazia să cunoască „Ierusalimul Neamului Românesc” şi să audă povestea rezistenţei anticomuniste  de la un supravieţuitor al acestui regim de teroare: Silviu Dragomir, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, filiala Baia Mare.

Regimul comunist din România a ridicat teroarea şi opresiunea la rang de artă şi a reuşit să creeze un sistem aproape perfect de schimonosit trupuri, suflete şi conştiinţe, care vroia să creeze „omul nou”. Omul fără Dumnezeu, fără ţară, fără libertate şi conştiinţă.  Matematic, contabil, ştiinţific, succesul le era asigurat. Numai că, Dumnezeu a vrut altfel.

România a avut cea mai îndelungată şi sângeroasă rezistenţă anticomunistă din fostul bloc sovietic. O mână de oameni şi-au sacrificat tinereţea, sănătatea, libertatea şi nu de puţine ori viaţa, luptând împotriva comunismului. Ei n-au reuşit să oprească instaurarea regimului comunist în România, dar au reuşit să-şi păstreze credinţa şi conştiinţa curate. Astfel, ţelul comunismului n-a fost atins, iar „omul nou” a rămas doar un proiect fantasmagoric şi diabolic. Pentru că deţinuţilor politici le-au putut fi strivite trupurile, dar mintea şi sufletele, nu.

Povestea lor de viaţă reprezintă o lecţie veritabilă despre istorie şi, mai ales, despre valori. O scară a valorilor pe care noi, astăzi, am întors-o. Principiile aplicate de ei ni se par ilogice şi imposibile. Şi totuşi, a fost cu putinţă. A fost posibil ca, schingiuiţi, aceşti oameni să nu-şi trădeze apropiaţii; a fost posibil ca, la izolare, savantul Mircea Vulcănescu să salveze viaţa unui tânăr, deşi ştia că acest lucru înseamnă moartea sa; a fost posibil ca soţiile să-şi aştepte soţii 20 de ani, fără să ştie dacă mai trăiesc şi dacă se vor întoarce; a fost posibil ca, prigoniţi pe nedrept, foştii deţinuţi politici să ierte şi să ne lase un testament cutremurător: „Să nu ne răzbunaţi” şi, a fost posibil nu doar să se împace cu propriul destin ci şi să spună, cu convingere, că, dacă ar fi s-o ia de la început, ar face la fel, pentru că nu există alt mod mai bun de a-ţi trăi viaţa decât închinând-o lui Dumnezeu şi Ţării. Cum de a fost posibil? Au fost ei altfel decât noi? Da! Ştiau că omului care crede în Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă. 

Pentru a readuce în prim plan oamenii, faptele şi valorile care au ţinut stindardul demnităţii naţionale drept în acele vremuri tulburi, GAZETA de Maramureş organizează din 2009 o serie de acţiuni tematice intitulate generic „Eroii rezistenţei anticomuniste”, care, pe lângă editarea publicaţiei cu acelaşi nume, cuprinde o vizită tematică la principalele nuclee de rezistenţă anticomunistă. În acest an, „Turul rezistenţei anticomuniste” s-a desfăşurat la Aiud, având ca şi gazdă Mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci, ridicată pe locul „Râpei Robilor” şi pe stareţul acesteia, părintele Augustin Vărvăruc. În total, circa 65 de persoane au participat la acest eveniment. Programul a debutat în biserica mănăstirii, unde participanţii l-au cunoscut pe Silviu Dragomir, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, filiala Baia Mare, care le-a vorbit despre condiţiile grele de detenţie şi regimul de teroare din perioada comunistă. Pentru că era fiu de preot ortodox, procurorul din procesul lui Dragomir a cerut pedeapsa capitală. N-a primit pedeapsa capitală, ci a fost condamnat la 20 de ani pentru crimă-uneltire contra ordinii sociale.

A trecut prin „Iadul de la Gherla”, prin Jilava şi prin coloniile de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. A fost eliberat abia în 1964, având 40 de kg la înălţimea sa de 1,80 metri. În libertate, coşmarul a continuat. Dar azi Silviu Dragomir e împăcat cu toate. Are zâmbetul omului care ştie că viaţa nu e contabilitate, că în orice război nu învinge neapărat cel mai puternic şi că minunile fac parte din normalul celor care cred.

Apoi, părintele Augustin Vărvăruc le-a explicat participanţilor de ce Aiudul este considerat „Ierusalimul Neamului Românesc”: „Această mănăstire s-a ridicat la îndemnul şi sprijinul moral, şi nu numai, al părintelui Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, care mi-a fost şi mie duhovnic şi stareţ. După Revoluţie, la îndemnul său, foştii deţinuţi politici au ridicat acest monument biserică, iar ulterior a început construcţia acestei Mănăstiri. De ce se numeşte acest loc „Ierusalimul Neamului românesc”? Sunt sigur că la orele de religie aţi învăţat despre sfinţii mucenici. Aceşti oameni, care au suferit în temniţele comuniste, au suferit asemeni mucenicilor din primele veacuri creştine, dobândind har şi sfinţenie, iar jertfa lor reprezintă antimisul Neamului Românesc”.

Părintele Augustin le-a spus participanţilor şi povestea cutremurătoare a fiului sculptorului Ladea, care a ajuns în închisorile comuniste pentru că mama sa a refuzat avansurile unui securist, dar a vorbit şi despre minunile pe care le fac Mucenicii de la Aiud, cei care s-au sfinţit în temniţele comuniste şi astăzi sunt foarte receptivi la nevoile şi rugăciunile noastre.  

Părintele Bogdan Ciocotişan din Dumbrăviţa a spus: „Aceste locuri vorbesc foarte mult despre rezistenţă. Şi Dumnezeu a rânduit să avem printre noi şi pe unul dintre cei care au supravieţuit regimului de detenţie din perioada comunistă. De fiecare dată când particip la înmormântarea unui bătrân în parohia mea spun că îngropăm o pagină din istoria localităţii noastre. Generaţiile trecute au trăit vremuri grele, au trecut prin război, prin regimul comunist şi au rezistat cu puterea credinţei. Cred că astăzi aţi învăţat o lecţie de istorie dar şi o lecţie de credinţă. Spre deosebire de perioada comunistă, azi devenim prizonieri ai acestui fenomen al secularizării şi astfel de acţiuni ne demonstrează că Dumnezeu lucrează. Să fie binecuvântată această zi, să o păstrăm cu sfinţenie în sufletele noastre”.

Apoi au fost vizitate monumentul şi osuarul. Părintele Augustin a explicat simbolistica acestui loc deosebit: „Prin acest loc noi ne împărtăşim îndoit cu Trupul şi Sângele Mântuitorului şi cu jertfa mucenicilor, pentru că Altarul este aşezat pe osuar, pe Sfintele moaşte. La ieşire urcăm 24 de trepte, care simbolizează cele 24 de porţi ale văzduhului; noi ştim că aceste porţi sunt nişte opriri ale sufletului care merge spre judecată. În cazul nostru, aceste 24 de trepte nu reprezintă acele 24 de opriri, pentru că noi le parcurgem cu foarte multă uşurinţă până la uşa care asigură ieşirea din monument, pentru că ne-am împărtăşit îndoit din Sfânta Liturghie şi harul Sfinţilor Mucenici.

La ieşire, uşa de ieşire din monument va fi uşă de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. O să vedeţi şapte cruci îngemănate; numărul 7 nu a fost ales întâmplător, sunt cele 7 Sfinte Taine ale bisericii, iar unirea dintre cele 7 cruci, reprezintă unitatea întru suferinţă a celor care au fost închişi în perioada comunistă. Pe umerii celor 7 cruci avem o cruce mai mare, aşezată perfect orizontal, având braţele uşor înclinate şi pe fiecare braţ două găuri îndreptate spre cer. Aceasta este crucea suferinţei Neamului Românesc cu ochii îndreptaţi spre cer şi imploră mila lui Dumnezeu pentru această ţară. De aceea, arhitecţii au realizat osuarul sub biserică, ca şi la biserica de jos. Sfânta liturghie se slujeşte pe aceste sfinte moaşte. Aşezarea osuarului sub biserică reprezintă un Antimis al Neamului Românesc. Adică tot ce a avut mai bun şi mai frumos Neamul Românesc, tineri şi bătrâni care l-au mărturisit pe Hristos, ne-au lăsat ca dar de la Dumnezeu aceste sfinte moaşte care reprezintă antimisul neamului românesc”.  

Apoi copiii au vizitat osuarul şi au primit ulei sfinţít. La plecare, toată lumea s-a declarat emoţionată şi încântată de acest eveniment. 

Penitenciarul din Aiud a fost, de-a lungul perioadei comuniste, un nucleu al represiunii anticomuniste, fiind alături de cele de la Jilava şi Gherla, prin numărul şi calitatea celor deţinuţi, închisoare de categoria I. Spre deosebire de celelalte închisori, cea din Aiud a fost una care şi-a păstrat caracterul de spaţiu de pedepsire, reeducare şi izolare de-a lungul întregii epoci comuniste. Din septembrie 1948, în urma aplicării ordinului nr. 17249 al DGP, condamnările politice urmau a fi executate în următoarele închisori: Aiud, Gherla, Piteşti şi Târgşor.

Penitenciarul din Aiud trebuia să îi găzduiască pe cei mai periculoşi dintre aceştia: criminalii de război şi cei de profesiune intelectuali (ordinul preciza următoarele categorii: avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, subofiţeri, ziarişti, precum şi toţi cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moşieri, industriaşi şi diverşi patroni. Închisoarea şi-a păstrat acelaşi caracter până în 1964.

Unul dintre episoadele relevante pentru ilustrarea terorii de la Aiud este povestit de Nicolae Crăcea în cartea maramureşeanului Gheorghe Andreica - Mărturii din iadul temniţelor comuniste: „Cu câteva zile înainte de 1 mai 1952, după o listă stabilită de administraţie, au fost selecţionaţi şi introduşi într-o cameră din acele mari, un număr de 80 de deţinuţi, aleşi pe sprânceană, tot unul şi unul. Printre cei selecţionaţi era poetul Radu Gyr, Nichifor Crainic, generalul Marinesu, Radu Cioculescu şi alţii. Exact la miezul nopţii, au intrat în cameră ofiţeri şi gardieni vorbind misterios, cu lanterne în mâini. Au citit de pe o listă numele a 24 de inşi, pe care ne-au scos din cameră”. Lotul a fost dus într-o direcţie necunoscută. Unul dintre deţinuţi a şoptit : „ne omoară”. La un moment dat au fost coborâţi din dubă şi aşezaţi în cerc, la 2 metri unul de altul. Tuturor le-a fulgerat în gând ideea unui asasinat. Mai ales că politrucul le-a cerut să-şi spună ultima dorinţă.

După o vreme, au fost din nou îmbarcaţi şi duşi în nişte celule complet goale, cu geamul bătut în cuie. Au fost ţinuţi astfel trei zile şi trei nopţi, fără mâncare şi fără apă.

Acest tip de intimidări era servit frecvent deţinuţilor, pentru că oamenii regimului trebuiau să le spună direct sau indirect că au drept de viaţă şi de moarte asupra lor.

Intimidările psihice erau asortate cu torturi fizice. Tot Nicolae Crăcea povesteşte că în spatele bucătăriei era o cameră cu duşuri. Lângă ea, o cameră dotată cu un pat cu şipci: „Deasupra patului era o grindă pe care se fixau o pereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau. Eram dezbrăcat la pielea goală şi legat cu cătuşele de mâini. Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură era o femeie. Era bine legată la trup, înaltă şi îmbrăcată sport, cu părul scurt, tăiat cu breton. Avea o biciuşcă specială din oţel, care semăna cu antenele de radio şi era lucrată frumos, artistic. Lângă mâner, oţelul era nichelat. Loviturile erau aplicate de sus în jos”.

Durerea era atât de mare încât, de multe ori, deţinutul îşi pierdea cunoştinţa. Atunci intervenea un alt monstru care îi lua de un picior şi îi târa sub duş, sub apă rece, până îşi reveneau.