Turul rezistenţei anticomuniste – 2016

Ca în fiecare an, GAZETA de Maramureş organizează Turul rezistenţei anticomuniste, o lecţie vie de istorie recentă şi valori adevărate pe care elevii o pot învăţa şi înţelege de la cei care au scris istoria cu preţul vieţii şi libertăţii. În acest an, Turul rezistenţei anticomuniste va avea loc la Aiud, în 22 octombrie, iar la eveniment participă circa 60 de elevi din Dumbrăviţa şi Fărcaşa, însoţiţi de cadre didactice. Participanţii se vor întâlni cu foşti deţinuţi politici şi cu stareţul Mănăstirii „Înălţarea Sfintei Cruci”, Augustin Varvaruc.

Într-un cartier mărginaş din Aiud, în dosul unor „cutii de chibrituri comuniste”, refuzând parcă fastul unei lumi lipsite de substanţă, se întinde un tărâm pe care, dacă am urma pilda Sfinţilor părinţi, ar trebui să umblăm desculţi. Aici, în „Râpa robilor”, au fost aruncaţi intelectualii şi preoţii unei generaţii sortite să „spele” cu suferinţe cumplite şi jertfă demnitatea neamului. În primăvara anului 1948, odată cu instalarea la putere a comuniştilor, va începe regimul crunt de exterminare. Valurile imense de arestări vor umple închisorile din întreaga ţară. La Aiud şi nu numai, bătaia, umilinţa, frigul, foamea, izolarea la carceră săptămâni în şir îi aduc pe oameni la limita rezistenţei, iar „Cetatea morţii” începe să dea primele jertfe…

Deţinutul intrat pe poarta Aiudului, începând cu 1948, era supus unui ritual umilitor al numărării, identificării, percheziţiei, confiscărilor. Nou-sosiţii erau cazaţi temporar pe secţii, apoi repartizaţi, după situaţie, condamnare sau antecedente, pe Celular, în Zarca sau la izolare.

În 1949, hrana (pentru deţinuţii din regimul celular) consta într-un terci – dimineaţa (câteva linguri de mălai fiert în apă), la prânz o ciorbă chioară şi 250 grame de pâine, seara repetându-se „meniul” de la prânz. De două ori pe săptămână deţinuţii primeau turtoi în loc de pâine (pastă de mălai copt la cuptor, de mărimea unui pumn), uneori crud, alteori ars, astfel că raţia de mâncare pentru un deţinut ajungea la cel mult 800 de calorii pe zi. (Regimul de izolare era şi mai drastic, astfel încât hrana se primea o dată la 2 sau la 3 zile).În celule nu mai existau paturi, aşa încât deţinuţii, în jur de 6-8 într-o celulă, dorm pe rogojini, uneori pe câte o jumătate de pătură zdrenţuită sau ruptă, iar alteori chiar pe duşumea, folosind gamela drept pernă. Celulele, de 2 x 4 m, aveau nelipsite tineta, pentru nevoile fiziologice, şi hârdăul cu apă.

Acest peisaj al foamei, frigului şi umilinţei e întregit de bătăi şi lipsa asistenţei medicale. Condiţiile inumane duc la contractarea numeroaselor boli (din 1947 izbucnise o epidemie de tifos exantematic, apoi TBC; ca şi consecinţe ale foamei din 1949-1950, distrofia şi caşexia) şi moartea multor deţinuţi. Mărturiile foştilor deţinuţi politici amintesc cum zilnic, în perioada 1949-1951, 6-7 trupuri neînsufleţite erau scoase pe poarta închisorii pentru a fi îngropate pe Râpa Robilor.

În anii ’50, mulţi dintre deţinuţii din Aiud au fost cooptaţi spre a lucra în fabrică: complexul fabricii închisorii includea ateliere de turnătorie, tâmplărie, se confecţionau birouri, mese, jucării, lăzi la comanda unor instituţii de stat sau a Ministerului Forţelor Armate. De cele mai multe ori deţinuţii preferau să lucreze în fabrică pentru că asta însemna, în primul rând, îmbunătăţirea hranei, dar şi ridicarea moralului sau regăsirea unor vechi prieteni, cunoştinţe etc. Au existat însă şi laturi negative, cum au fost normele ridicate impuse, precum şi numeroase accidente de muncă.

În 1956, atmosfera din penitenciar e influenţată de revoluţia din Ungaria. Dacă la începutul evenimentelor unii deţinuţi amintesc o atitudine mai îngăduitoare a gardienilor care par a solidariza uneori cu deţinuţii, după intrarea trupelor sovietice în Budapesta regimul cunoaşte din nou înrăutăţiri. Condiţiile inumane de detenţie erau dublate de presiunea psihică, de ura şi teroarea transmise din partea conducerii.

Anul 1958 înseamnă, în ţară, un nou val masiv de arestări, iar la Aiud – un nou comandant al penitenciarului: colonelul Gheorghe Crăciun. Regimul – dacă era posibil – şi mai drastic decât al lui Koller. Deţinuţilor le era interzis, printre altele, să se rezeme de pat sau perete în timpul zilei; încălcarea dispoziţiei aducea după sine izolarea la carceră: 7 zile de foame şi epuizare intensă. Au loc confiscări excesive la nivelul întregii închisori, iar deţinuţii nu au dreptul de a-şi păstra niciun fel de îmbrăcăminte cu blană – doar pulovere pentru cei care dormeau iarna pe podeaua îngheţată a celulei.

Două particularităţi ale regimului din Aiud (1947-1964) le-au reprezentat regimul de izolare şi regimul din Zarca. Izolarea constituia, în principiu, pedeapsa pentru nerespectări ale regulamentului, cum erau comunicarea prin Morse, comunicarea cu alte celule, deţinerea de obiecte interzise în celulă, comportament considerat „necuviincios” sau „neadecvat” faţă de gardieni sau ofiţeri, precum şi numeroase pretexte derizorii. Hrana se primea o dată la două sau trei zile, iar în rest apă. Uneori celula respectivă nu avea nici pat, uneori nici tinetă, astfel încât deţinutul dormea rezemat de pereţi sau pe podeaua umedă. Deşi numărul maxim de zile prevăzute pentru o pedeapsă de izolare era de 15, au existat cazuri în care deţinuţii au fost ţinuţi abuziv la izolare chiar şi câteva luni.

Din 1961 apar noi modificări, între care mutări şi schimbări repetate ale deţinuţilor din celule, în vederea pregătirii reeducării sub coordonarea colonelului Crăciun. Desfăşurarea reeducării (1962-1964) a surprins diferenţieri de regim (celular şi alimentar) în funcţie de poziţia şi de disponibilitatea de colaborare sau refuz venite din partea deţinuţilor. De-abia cu o lună înainte de eliberările generale din 1964,  regimul va cunoaşte îmbunătăţiri notabile, în ansamblu (de la alimentaţie pâna la atitudinea gardienilor) pentru majoritatea deţinuţilor.