Turul Franţei sau „escaladarea a trei Everesturi”

La 1 iulie 1903, a început prima ediţie a Turului Franţei, o competiţie care a devenit anuală şi care se desfăşoară în Franţa şi în ţările din jurul ei. Turul Franţei acoperă o lungime totală de 3.600 de kilometri şi se întinde pe durata a trei săptămâni.

Pentru relansarea ziarului L’Auto, Géo Lefèvre, şeful departamentului ciclism din cadrul ziarului, a sugerat înfiinţarea unei curse cicliste, disputată pe parcursul a şase zile şi care să se desfăşoare pe teritoriul Franţei. Cursele de ciclism pe distanţe lungi, cu scopul de a vinde mai multe ziare, erau ceva obişnuit pentru acea perioadă. Dar niciodată nu se încercase o cursă atât de lungă. Următorul pas a fost anunţarea datei de disputare a cursei: 19 ianuarie 1903.

Planul iniţial prevedea o cursă alcătuită din cinci etape desfăşurate între 31 mai şi 5 iulie. Startul urma a se da din Paris, iar finalurile de etapă erau rezervate oraşelor Lyon, Marseille, Bordeaux şi Nantes, pentru ca ultima etapă să se încheie tot la Paris. Ulterior, pentru ca traseul Turului să acopere tot sudul Franţei, de la Marea Mediterană la Oceanul Atlantic, a fost adăugat şi oraşul Toulouse. Etapele erau programate a se disputa şi pe parcursul nopţii, sosirile urmând a se petrece în după-amiaza zilei următoare. Între etape erau prevăzute zile de pauză.

Dar acest plan gândit de organizatori s-a dovedit a fi descurajant şi prea costisitor pentru potenţialii participanţi şi ca atare nu s-au înscris decât 15 concurenţi. Perioada de desfăşurare a cursei a fost micşorată la doar 19 zile, între 1 şi 19 zile şi a oferit o indemnizaţie zilnică, în valoare de cinci franci, tuturor cicliştilor poziţionaţi în primii cincizeci. Această sumă reprezenta echivalentul venitului zilnic obţinut de un muncitor într-o fabrică.

De asemenea, taxa de participare a fost micşorată de la 20 la 10 franci şi s-a stabilit ca valoarea premiului pentru câştigătorul Turului să fie de 12.000 de franci, iar cea pentru câştigătorii de etapă să fie de 3.000 de franci. Astfel, cel care avea să câştige Turul Franţei urma să obţină de şase ori venitul anual al majorităţii muncitorilor din fabrici. Aceste modificări au sporit numărul celor înscrişi la 60-80 de persoane, printre acestea regăsindu-se nu numai profesionişti, ci şi amatori, şomeri sau simpli aventurieri.

Startul primului Tur al Franţei s-a dat în satul Montgeron, în apropierea cafenelei Café Reveil-Matin, iar competiţia s-a încheiat în suburbiile Parisului, în Ville d’Avray. Înainte de final s-a desfăşurat o ceremonie ciclistă în Paris şi s-au parcurs câteva tururi în jurul arenei Par des Princes. Maurice Garin a dominat  turul, câştigând prima etapă şi ultimele două, parcurgând Turul cu o viteză medie de 25,68 km/h.

Ultimul în clasament a încheiat cursa cu o întârziere de 65 de ore.

Trişatul a fost la ordinea zilei, iar cicliştii au fost bătuţi de fanii adversarilor pe când se apropiau de finalul căţărării pe Vârful Republicii, în apropiere de Saint-Étienne. Unii ciclişti au fost acuzaţi că s-au furişat în maşini. Alţii că ar fi luat trenul. Organizatorii au anunţat că cea de-a doua ediţie a Turului va fi şi ultima. „Va muri sub povara propriului succes, din cauza pasiunilor oarbe care s-au dezlănţuit, din cauza abuzurilor şi suspiciunilor unor oameni ignoranţi şi rău intenţionaţi. Şi totuşi, deocamdată, se pare că am creat, prin acest mare eveniment, cel mai durabil şi impunător monument al lumii ciclistice”, au afirmat organizatorii.

În 1905, Turul a avut 11 etape şi a captat atenţia tuturor. Tirajul ziarului L’Auto a crescut de la 25.000 de exemplare la 65.000; în 1908, vânzările publicaţiei atinseseră un sfert de milion de exemplare, iar în timpul Turului din 1923 se cifrau în jurul valorii de 500.000 de exemplare.

La prima ediţie a Turului Franţei a putut participa oricine şi-a dorit acest lucru. Majoritatea competitorilor era organizată în echipe. Începând cu anul 1923, cicliştii individuali au fost numiţi „rutieri-turişti”. Aceştia au reprezentat unele dintre cele mai pitoreşti figuri ale competiţiei. De exemplu, unul dintre aceştia, după ce încheia etapa, executa figuri acrobatice în stradă pentru a ridica preţurile unui anumit hotel. După 1930, cicliştii individuali nu au mai fost acceptaţi în Turul Franţei şi au fost create echipele regionale.

Una dintre cele mai grave probleme a fost apariţia dopajului şi curând competitorii au început să fie supuşi testelor anti-doping. În 1966, în apropiere de Bordeaux, cicliştii au intrat în grevă, chiar din cauza acestor teste. Pentru că ciclismul este un sport care testează rezistenţa, organizatorii au realizat ce vânzări ar fi putut avea în cazul transformării competitorilor în nişte adevăraţi supraoameni.

Din 1904, s-a renunţat la parcurgerea etapelor pe timp de noapte, deoarece, neobservaţi de arbitri, sportivii puteau trişa. Acest lucru a determinat reducerea distanţelor zilnice şi totale, dar accentul s-a pus în continuare pe rezistenţă.

Prima societate care a semnat un contract ce stipula permisiunea de a preceda cicliştii a fost compania producătoare de ciocolată Menier. Publicitatea înainte de cursă era foarte atractivă pentru diversele companii întrucât spectatorii obişnuiau să se adune de-a lungul drumului încă înainte de cursă, iar alţii puteau fi atraşi chiar prin această metodă. Menier a vândut tone de ciocolată în acel prim an de publicitate. De asemenea, a obţinut permisiunea ca peste 500.000 de şepci de poliţie să fie imprimate cu numele companiei.

Succesul obţinut de firma producătoare de ciocolată a determinat oficializarea conceptului de caravană publicitară, începând cu anul următor. Agenţii de publicitate se concurau în atragerea privirii spectatorilor. Compania de băuturi aperitive Cinzano şi o companie producătore de pastă de dinţi au optat pentru acrobaţii pe motociclete, în timp ce acordionistul Yvette Horner a devenit una dintre cele mai populare imagini ale Turului, din momentul în care a cântat pe plafonul unei maşini Citroën Traction Avant. „Această caravană de 60 de camioane ţipătoare, cântând de-a lungul satelor măreţia unei băuturi, cea a producerii de lenjerie intimă sau de lăzi de gunoi, reprezintă  un spectacol ruşinos. Poluează, cântă o muzică proastă, este tristă, este urâtă, miroase a vulgaritate şi a bani”, afirma un detractor al Turului.

Turul Franţei a fost întrerupt în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1939 şi 1948, pentru a încuraja competitivitatea, la fiecare sfârşit de etapă, organizatorii l-au eliminat din competiţie pe sportivul clasat pe ultimul loc. 

Datorită prestigiului pe care l-a câştigat de-a lungul timpului, competiţia atrage la start ciclişti şi echipe din întreaga lume. Ea este împărţită pe segmente zilnice, denumite etape. La finalul celor trei săptămâni, pentru fiecare concurent în parte se cumulează timpii obţinuţi în fiecare etapă pentru a desemna câştigătorul competiţiei. În fiecare zi, sportivul cu cel mai mic timp acumulat după sfârşitul zilei precedente îmbracă tricoul galben de lider al clasamentului general. Traseul competiţiei se modifică în fiecare an, dar ea se încheie întotdeauna la Paris. Începând cu anul 1975, ultima etapă se desfăşoară de-a lungul bulevardului parizian Champs-Élysées.

De obicei, cele trei săptămâni de competiţie includ şi două zile de pauză, utilizate uneori pentru a transporta cicliştii dintr-un oraş în care s-a încheiat o etapă în  altul în care urmează să înceapă o altă etapă. Traseul competiţiei variază de la parcurgerea teritoriului Franţei în sensul acelor de ceasornic şi parcurgerea acestuia în sensul invers acelor de ceasornic. Primul traseu desenat în sensul invers acelor de ceasornic a apărut în anul 1913.

„Turul Franţei este probabil cea mai solicitantă competiţie sportivă, din punct de vedere psihologic”, scria în The New York Times. Efortul depus de un ciclist în această competiţie a fost comparat cu efortul depus de un atlet în cazul în care „ar alerga câte un maraton pe zi, timp de aproape trei săptămâni”. Totodată, suma diferenţelor de nivel străbătute de-a lungul căţărărilor unui Tur al Franţei a fost comparată cu „escaladarea a trei Everesturi”.

Într-o cursă sunt acceptate între 20 şi 22 de echipe, fiecare dintre ele fiind alcătuită din nouă ciclişti. Participarea se face pe bază de invitaţii trimise echipelor alese de organizatori, Amaury Sport Organisation. Coechipierii conlucrează între ei şi dispun de o maşină tehnică în care se află managerii şi mecanicii. Competitorii sunt clasificaţi în urma adunării timpilor înregistraţi în fiecare etapă. Ciclistul cu cel mai mic timp astfel adunat este liderul clasamentului general. Se acordă bonificaţii de timp sportivilor care termină printre primii etapa şi celor care trec printre primii pe la punctele  intermediare de cronometrare. Astfel, există posibilitatea de a câştiga Turul Franţei fără a obţine vreo victorie de etapă. În anul 2010, Alberto Contador a triumfat în acest mod; această situaţie s-a mai întâlnit în alte şase ediţii ale Turului.

În majoritatea etapelor, cicliştii pornesc împreună, cel care trece primul linia de sosire fiind declarat câştigătorul de etapă. Totuşi, în unele zile se programează etape contratimp, individuale sau pe echipe. Câştigătorul este, de obicei, un specialist al etapelor de munte şi al etapelor de contratimp. Cele mai multe etape se desfăşoară pe teritoriul Franţei, deşi, începând cu anii ’60, a devenit o obişnuinţă ca traseul Turului Franţei să treacă şi prin ţările din apropiere.

Primele trei tururi ale Franţei s-au disputat exclusiv în interiorul graniţelor Franţei. Cursa din 1906 a trecut prin Alsacia-Lorena, teritoriu anexat Germaniei în anul 1871. În 1911, Munţii Alpi au fost introduşi în Turul Franţei. Andorra, Belgia, Anglia, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Monaco, Olanda, Spania şi Elveţia au găzduit etape sau părţi de etapă. Austria, Qatar şi Scoţia şi-au exprimat dorinţa de a deveni puncte de plecare al viitoarelor ediţii.

Profilul etapelor poate fi plat, vălurit sau montan. Din 1975, finalul e la Paris. Între 1903 şi 1967, competiţia se încheia pe stadionul Parc de Princes, situat  în vestul Parisului, iar între 1968 şi 1974, finalul era găzduit de Piste Municipale din sudul capitalei franceze.

Câteva lucruri mai puţin ştiute despre Turul Franţei

Bicicletele cu mai multe viteze au fost acceptate abia în 1937. La început, cicliştii îşi reparau singuri bicicletele, fără ajutor şi trebuiau să folosească aceeaşi  bicicletă de la începutul şi până la sfârşitul unei etape. Înlocuirea în timpul etapei a unei biciclete avariate a fost permisă abia în 1923.

Cel mai tânăr câştigător al Turului Franţei a fost Henri Cornet, în 1904, care avea la momentul respectiv 19 ani. Cel mai în vârstă a fost Firmin Lambot, la 36 de ani, în 1922. Doi ciclişti, Joop Zoetemelk şi George Hincapie, au participat la 16 ediţii ale Turului. Trei ediţii ale Turului  au fost câştigate de ciclişti care au condus clasamentul general din prima etapă şi până la finalul de la Paris.

Cel mai scurt Tur al Franţei

s-a desfăşurat în anul 1904 (2.420 km), iar cel mai lung în 1926 (5.745 km). Cea mai mică diferenţă cu care s-a câştigat Turul Franţei a fost de opt secunde. Cea mai rapidă etapă a avut loc în 1999, între Laval şi Blois, câştigată de Mario Cipollini, care a rulat cu o viteză medie de 50,4 km/h. Cea mai lungă evadare solitară reuşită este cea a lui  Albert Bourlon, din 1947; el a rulat de unul singur timp de 253 km. 

Primele ziare acreditate să participe la Turul Franţei, excluzând L’Auto, au apărut abia în anul 1921, când 15 maşini de presă au fost rezervate pentru reporterii locali şi străini. Prima rediodifuziune a cursei a fost realizată în anul 1929. Prima transmisiune televizată a Turului Franţei, sosirea de pe Parc de Princes, a fost pe 25 iulie 1948. Prima transmisie integrală a turului s-a realizat în 1963. 

Una din marile probleme ale Turului: dopajul

Acuzaţiile de dopaj au contaminat Turul Franţei încă de la începuturile sale. Primii ciclişti consumau alcool şi foloseau eter pentru a-şi reduce durerile. În 1924, doi ciclişti, fraţi, au recunoscut că pe parcursul carierei au consumat stricnină, cocaină, cloroform, aspirină, „anestezic pentru cai” şi alte substanţe. O succesiune de scandaluri de dopaj petrecute în 1967 (Tom Simpson a murit după ce a consumat amfetamină), i-au determinat pe cei de la Uniunea Ciclistă Internaţională să limiteze distanţele zilnice şi totale şi să impună zile de pauză.

În 1998, în ceea ce se numeşte „Turul ruşinii”, antrenorul  echipei „Festina”, Willy Voet, a fost arestat după ce asupra sa au fost găsite doze de aritropoietină, de hormoni de creştere, de testosteron şi de amfetamină. Raidurile poliţiei asupra hotelurilor unde erau cazate echipele au dus la descoperirea produselor dopante aflate în posesia echipei TVM. Ca urmare, au fost introduse măsuri suplimentare de combatere a dopajului, dar fenomenul a continuat.