• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 15 Noiembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 11 Octombrie , 2019

Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945) (I)

Articolul de faţa prezintă situaţia tensionată menţinută în permanenţă de organizaţiile maghiare şi de conducătorii acestora, în încercarea de a acredita ideea că Transilvania trebuie să devină o confederaţie autonomă sau să aparţină, în viitor, statului maghiar. În pofida adevărului istoric, a numeroaselor documente statistice privitoare la componenţa etnică din regiune (prezente în articol) în perioada 1940-1954, noile forţe politice maghiare, reorganizate în pas cu desfăşurarea evenimentelor de pe front, duc o intensă activitate de mistificarea a adevărului şi de influenţarea a factorilor decizionali (în speţă, condu­cerea politică a URSS) în sensul celor de mai sus. Arhivele secrete maghiare, româneşti şi sovietice sunt mărturii elocvente ale acestor campanii maghiare dirijate pe mai multe planuri, care nu vor înceta nici după 12 iunie 1945, când în mod oficial are loc reinstaurarea administraţiei româneşti în regiune.
 

În urma primului arbitraj de la Viena (02.11.1938), Ungaria horthystă anexa o parte din Slovacia (Felvidék), iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupă Ucraina Subcarpatică (Rutenia). Ungaria interbelică dorea, printr-o politică revizionistă, să obţină şi celelalte teritorii care aparţinuseră Transleithaniei, pe care le pierduse prin tratatul de la Trianon, dar în special Transilvania. Prin al doilea arbitraj de la Viena, încheiat la 30 august 1940, România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km2) din Transilvania, în favoarea Ungariei horthyste. Potrivit recensământului din 1930, componenţa etnică a populaţiei din partea anexată la Ungaria era: 49% români, 42% ma­ghiari, 4,2% evrei şi 2,5% germani, iar 1,6% alte etnii.

Cercurile maghiare au căutat să justifice apartenenţa Transilvaniei de Nord la Ungaria. Astfel, în contextul politic din anul 1940, s-a elaborat teza potrivit căreia din punct de vedere istoric, etno-demografic, eco­­nomic sau geografic, spaţiul tran­silvan ar putea fi divizat într-o parte de nord, care ar fi „ungu­rească” şi o parte de sud, reprezentând restul. Această teză este prezentată de contele Pal Teleki, geograf, prim-ministru al Ungariei, în anul 1940 în volumul Siebenbürgen (1) şi preluată de istoricul Makkai Laszlo în cartea „Istoria Transilvaniei”, ediţia în limba maghiară, 1944 şi, respectiv, franceză „Histoire de Transilvanie”, 1946 (2). Falsitatea teoriei este evidentă, com­po­nenta etnică românească fiind majoritară pe acest teritoriu, aşa cum reiese din primele recensăminte. Pentru aceasta, vom reda câteva date din lu­cră­rile istoricului David Prodan (3, 4).
Conscripţia din anul 1553 arată că, în domeniul cetăţii Ciceu, erau un număr de 54 sate, din care 41 româ­neşti, iar în domeniul cetăţii Gherla, din cele 23 de sate, 10 erau româ­neşti, 4 săseşti, precum şi 9 ungu­reşti sau amestecate etnic. Domeniul Cetăţii Chioar, în anul 1556, îngloba 67 de sate, din care 65 româneşti, iar domeniul Cehu Silvaniei avea 43 de sate, din care 35 româneşti. În anul 1594, domeniul cetăţii Şimleu avea 48 sate, din care 37 româneşti. Teza lui Teleki este evident greşită, ca de altfel şi argumentaţia plecând de la geogra­fia regiunii, pe care o consideră distinctă de restul Transilvaniei. Din păcate şi astăzi această teză este readusă pe tapet de unii politologi maghiari.
Ne propunem a trece succint în revistă, pentru început, modul în care s-a luptat şi afirmat populaţia românească din Ardealul de Nord, trecut vremelnic sub ocupaţia horthys­tă, acţiuni în contradicţie cu teza lui Teleki. La începutul lunii septembrie 1940 se organizează la Cluj „Comunitatea Naţională a Românilor din Nordul Transilva­niei”, formaţiune organizatorică con­­ducătoare a populaţiei româneşti din Ardealul de Nord, preşedinte fiind ales Emil Haţieganu (5). Din nucleul organizatoric făceau parte episcopii Iuliu Hossu şi Nicolae Colan, Vasile Hossu, Liviu Telea, Teodor Burzo etc… Activitatea acestei organizaţii s-a desfăşurat, în paralel, pe trei direcţii: confesională, cooperatistă şi diplomatică. În actele confidenţiale ­ale prefectului Cluj, 1940-1944 (6, 7) se menţionează: „Se poate constata că românii din Nordul Transilvaniei își construiesc aceste linii organizatorice cu mare succes, fără ca autorităţile noastre să fi conturbat până acum cu vreun folos una dintre ele”.

Comunitatea naţională a românilor a organizat consfătuiri, a întocmit liste ale nedreptăţilor, a făcut recensă­mântul celor rămaşi etc. Într-un do­cument aflat la Arhivele Statului Cluj (6, 7) se arată că pe linie confe­sională „s-a reuşit să se înlocuiască preoţii refugiaţi cu alţii tineri, hirotonisiţi după doi ani de teologie. Ca urmare, nici un sat românesc nu a rămas fără conducător spiritual mai mult de câteva săptămâni sau luni”. Raportul consemna faptul că prelaţii de rang superior colindau satele româneşti, stăteau de vorbă cu masele de ţărani, îi iluminau, îi îndemnau la rezistenţă, îi încurajau.
Spre exemplu, cităm dintr-o cuvântare a episcopului Iuliu Hossu: „În ceasul întunecării să ţinem sus lumina lui Hristos ca să lumineze tuturor. Pe valurile tulburi ale veacului, păşeşte şi azi Mântuitorul Isus şi îndeamnă cu dumnezeiesc cuvânt de îmbărbătare, pe cei înfricoşaţi de moarte: Nu vă temeţi, Eu sunt” (8). Într-un alt raport al autorităţilor maghiare (6, 7) se exprimă îngrijorarea deoarece „nu se văd urmele neînţelegerilor dintre cele două confesiuni”. Această tensiune, continua raportul, „ar trebui să o menţinem chiar cu preţul unor sacrificii sau să o declanşăm artificial”.
Agentul securităţii, cu numele de cod Popan Virgil, la data de 06.03.1968 scria într-un raport: „Pe timpul ocupaţiei maghiare a Ardea­lului de Nord, episcopul Hossu a fost în raporturi de prietenie şi colaborare cu episcopul ortodox Nicolae Colan şi împreună au servit cauza românească, atât personal cât şi prin preoţii din subordine care erau în contact cu masele populare” (9). A ajutat pe episcopul Nicolae Colan, trimiţând credincioşii greco-catolici la Catedrala Ortodoxă şi care era „ameninţată din lipsă de credincioşi să fie suspendată”. Era o perioadă în care episcopul Iuliu Hossu ajută pe cei loviţi, ajută material pe studenţii români, se implică în ajutorarea evreilor după cum aprecia rabinul Moshe Carmilly.
Comunitatea Naţională a Românilor a organizat reuniunea „Mariana” a tineretului universitar în anul 1941. S-a trecut la organizarea filialelor Comunităţii Naţionale a Românilor.
Spre exemplu, la data de 07.03. 1943, în prezenţa lui Emil Haţie­ganu, s-a constituit organizaţia locală Bistriţa, conducerea acesteia fiind formată din Vasile Buta, Gabriel Ceoca şi Nicolae Pop. Acţiuni asemănătoare au avut loc şi în alte judeţe. Au fost mobilizaţi avocaţi români pentru a apăra în procese pe cei neajutoraţi, ca spre exemplu pe cei loviţi prin decretul 1940/41 al Ministerului de Externe maghiar (februarie 1941), care a instituit revizuirea reformei agrare după primul război mondial.
S-au organizat totodată acţiuni cultural-artistice. Astfel, în anul 1942 s-au prezentat 14 conferinţe, au avut loc 12 concerte, 13 reprezentaţii teatrale, 14 sărbători şi expoziţii de arte plastice la Cluj, Bistriţa Năsăud, Satu Mare sau Dumbrăviţa (Baia Mare). În acelaşi an s-au tipărit 7 calendare populare, 2 anuare, câte 2 lucrări de folclor şi, respectiv, de versuri, 8 cărţi cu caracter religios, etc. (10). În 1941, la iniţiativa preoţilor din satele româneşti s-a cerut înfiinţarea unor şcoli confesionale în limba română (55 greco-catolice, 25 ortodoxe). Au fost remise nenumărate memorii ambasadei României la Budapesta, în care sunt descrise nedreptăţile suferite de români (7).
Primul ministru al Ungariei, într-o notă datată 11 iunie 1942, se plângea că „publicaţiile româneşti nu sunt cenzurate cu destulă eficienţă”. S-a trecut la arestări şi condamnări ale unor redactori şi ziarişti ai Tribunei Ardealului. Spre exemplu Gheorghe Dăncuş a fost condamnat în noiembrie 1942 la închisoare pentru vina de a fi publicat poezia lui Coşbuc „Decebal către popor”. La 24.01.1942 au fost confiscate toate aparatele de radio de la posesorii români.

Într-un raport din 28 mai 1941 al Partidului Ardelean, contele Béla Teleki cerea „supravegherea strictă a românilor din nordul Transilvaniei şi reprimarea oricăror tendinţe din partea acestora” (11). S-a constatat, totodată, „o adevărată febră printre români. Ei devin mai siguri pe ei, mai conştienţi şi de multe ori mai agresivi” (7). Starea de spirit a popu­laţiei româneşti este redată sugestiv într-un raport confidenţial din anul 1943 al autorităţilor maghiare. „Nici azi nu se pot încadra în viaţa ma­ghiară, nu frecventează manifes­tările naţionale maghiare, nu sprijină nicio acţiune maghiară”.
În localităţi din judeţele Sălaj, Mara­mureş, Mureş-Turda, populaţia a reacţionat cu atâta dârzenie în faţa autorităţilor care încercau să-i înroleze în companiile de muncă forţată, astfel încât a fost nevoie să se apeleze la armată. Numărul de­zer­torilor români din armata horthys­tă sau detaşamentele de mun­că, care se ascundeau în munţi, erau de câteva mii. S-au petrecut nenumărate cri­me, fiind împuşcaţi cei care nu s-au prezentat la înrolare: Moişeni (Oaş), Săbişa (Baia Mare)  etc.… Se îngroaşă numărul de partizani (Rona de Jos, Săliştea de Sus, Giuleşti, De­seşti, Moisei, Valea Firizei, Târgu-Lăpuş etc.) (12). Referindu-se la manifestările de conştiinţă naţională ale românilor, autorităţile horthyste constatau tot mai des că „românii îşi ţin religia, nu doresc să-şi uite limba, sperând la restaurarea României” (6).

Acţiunea de la 23 august 1944 a provocat o vădită îngrijorare în rândul autorităţilor maghiare. În noap­tea de 23/24 august 1944 s-au emis instrucţiuni speciale privind aresta­rea şi întemniţarea tuturor elementelor româneşti suspecte. În oraşul Sighet au fost arestate 23 persoane, iar în judeţul Maramureş 200 persoane. În judeţul Cluj s-au făcut multe arestări, românii fiind inter­naţi în „Toloncz Ház” (lagăr).
Politica maghiară cu privire la Transilvania a evoluat, în perioada 1940- 1945, în funcţie de realităţile politice. Astfel, din raportul trimisului URSS în Turcia, S.P. Vinogradov către V. Molotov, la data de 7 iulie 1943, rezultă că Ungaria este nemul­ţumită de partea din Transilvania primită prin Dictatul de la Viena. Ungaria doreşte să obţină toată Transilvania şi a o transforma într-un stat „independent” inclus într-o confe­deraţie proiectată de Ungaria şi care să includă şi Croaţia (13).
Odată cu victoriile puterilor aliate şi apropierea frontului de Ungaria, se observă o orientare spre ideologiile de stânga, spre cea comunistă. La data de 26 august 1944, guvernul de la Budapesta a trimis instrucţiuni populaţiei maghiare din Ardealul de Nord „pentru cazul în care Transilvania de Nord ar fi fost ocupată de trupele româno-ruse, maghiarii din Transilvania se pot organiza în ca­drul unui partid comunist, colabo­rând intens şi chiar exagerat cu au­to­­ri­tăţile ruseşti de ocupaţie, supralicitând pe români”. În felul acesta ar putea obţine simpatia autorităţilor militare ruseşti, complicând reîncadrarea acesteia în statul român.
Semnificativă este de asemenea de­claraţia unui deputat maghiar, la 08.09.1944. „Românii sunt con­vinşi de reuniunea nordului Transilvaniei la România, iar populaţia maghiară este de părere că singura noastră salvare constă în a ne orienta spre stânga”. Şi acest lucru s-a văzut; încă 6 luni după eliberarea Transilvaniei de Nord, elementul maghiar care a aderat la partidele de stânga, în special comunist, dominând viaţa politică a acestei regiuni.
Documentele aflate în arhivele ruseşti menţionează discuţiile care au avut loc în perioada 29.03 - 12.04.1944 dintre N.V. Novikov, trimisul URSS în Egipt, şi Barbu Ştirbei. Partea sovietică dorea ca România să rupă alianţa cu Germania, participarea armatei române la război de partea aliaţilor, restabilirea graniţei sovieto-române în conformitate cu tratatul din 1940, plata recompensărilor, eliberarea militarilor prizonieri. URSS se obliga să anuleze decizia de la Viena cu privire la Transilvania de Nord. (13)
 

(Va urma)

 

BIBLIOGRAFIE

1. Paul Graf Teleki în volumul Sieben- biirgen, Budapest, Athenaeum, 1940.
2. Makkai László, Erdély története, Budapest, 1944 şi Histoire de Transilvanie, Budapest-Paris, 1946.
3. D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec XVI-lea, Bucureşti, 1968.
4. N. Edroiu, Teza ungară a celor „două jumătăţi” ale Transilvaniei, Editura Ardealul, Cluj-Napoca, 2012.
5. Ziarul „Timpul”, 11 septembrie 1940 Arhivele Statului Cluj, Fond Prefectura Judeţului Cluj, Acte confidenţiale ale prefectului, dosar nr. 4.
6. Gh. Zaharia şi alţii, Rezistenţa antifascistă în partea de nord a Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974.
8. V. Hossu, Vestitorul Sionului Românesc, Editura Galaxia Gutenberg, 2011.
9. S. Stoica, Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele securităţii, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016.
10. J. Pusztai-Popovics, Román kultúr-ünnepélyek Eszak-Erdélyben 1940-1943, Pecs, 1943.
11. *** Erdely a Magyar Képviselöházban, Cluj, 1942.
12. D. Csatáry, Forgoszélben, Budapest, 1968.
13. O. Vinţeler (redactor), Problema Transilvană, Cluj-Napoca, 2014.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.