• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 04 Iunie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Miercuri , 4 Martie , 2020

Teroarea roşie, securiştii, bătăile, reeducarea de la canal... sau cum poţi mânca rahat şi bea urină!

Prietenul GAZETEI de Maramureş, Aurel Vlad, fost deţinut politic şi „beneficiar” al reeducării comuniste, a discutat recent cu noi despre întâmplările din anii terorii roşii în România. Am reprodus cele povestite pentru că tinerii, mai ales, ar trebui să cunoască astfel de întâmplări.

 

 

Aurel Vlad este stabilit în SUA, New York, de la începutul anilor ’80. A fost deţinut politic şi a avut de tras de pe urma terorii comuniste. Aurel Vlad, născut în Dragomireşti-Maramureş, în 1933, al 6-lea din 7 copii, tatăl ţăran cu 4 clase primare, fără partid, mama casnică, neştiutoare de carte, dar eminent dascăl.
Trăieşte la New York din 1981, emigrant legal cu paşaport fără cetăţenie, permanent persecutat politic, considerat un paria în patria lui, dar adoptat de SUA în 1981. Este în New York şi a lucrat până la 79 ani. S-a pensionat la cerere, în 2012. Mai vine prin Maramureş şi mai scrie din amin­tirile teribile ale sale.

Prezentăm dialogul fără multe intervenţii pentru că nu este nimic de spus. Doar de luat aminte!

„La deschiderea canalului Dunăre - Marea Neagră, Dej l-a anunţat pe Stalin, iniţiatorul canalului: am
deschis mormântul burgheziei. Cine erau burghezii: elevii, stu­denţii, ţăranii, preoţii... toţi românii care nu-şi iubeau ocupantul sovietic, jefuitor şi ideologia marxistă. La sfârşitul lui octombrie 1950, cu Direcţia Peninsula, comuna Valea Neagră, am părăsit Târgşorul, cu o escală de 3 zile la Poarta Albă, o colonie uriaşă, în curs de cons­trucţie, destinată iniţial deţinuţilor de drept comun. Apa nu era încă introdusă. Am băut apă de ploaie acumulată pe fundul unui butoi, cu var pe fund. Alcalină, dezinfectată, bună de băut… Ajuns la Penin­sulă, 10 elevi am fost repartizaţi la brigada 3 de studenţi şi nu în cele 2 brigăzi de elevi. Brigadier era St. Dor­neanu, pontator - Bordeanu Virgil, iar şeful meu de grupă, C. Dănilă din Vaslui. Locul de muncă: Mamaia. Săpam pe fundul canalului cu scule: cazma, lopată la pământ moale, târnăcopul la straturi tari, unele foarte greu accesibile, iar lutul îl încărcam în vagoneţi traşi de o mică loco­motivă Diesel şi descărcaţi în Siutghiol care ne despărţea de Techirghiol. Hrana: gogonele murate sau morcovi furajeri muraţi şi mari, bulgăreşti. Uneori, arpacaş, fasolea era o bucurie, pâinea, 750 gr. era baza. Foamea mă tortura, munca era extenuantă, mă dureau toate mădularele, ne târam la şantier pe jos. Crivăţul dobrogean ajungea la oase prin zdrenţele mele, îmi îngheţa şi sufletul; cei cu părinţi gospodari au primit haine groase, cojoace, colete cu alimente consistente ca: untură, cârnaţi, unt, cărnuri prăjite, eu - de unde? Am scris mamei că pot primi: NU TRIMITEŢI.
Viteza de săpat şi încărcat vago­neţii era forţată la limita puterilor, torturaţii din Piteşti nu crâcneau, iar cei slăbănogi, fără putere, au fost încadraţi într-o grupă de pedeapsă din care îmi amintesc: 1) Boşcaiu Nicolae din Cluj, slab, firav, la Piteşti şi-a amintit denumirea în latină a 7.000 de plante. Eliberat, a ajuns Academician. 2) Remus Dale, din Năsăud, student la Drept, scund. În 1946 a urcat pe statuia din centrul Clujului şi a vorbit studenţilor. Poet talentat. 3) Grozavu Nicolae, înalt, deşirat, i se vedeau oasele. Câţiva ani în urmă, am aflat de la un coleg, martor
ocular, că şeful de grupă Roşca şi altul, afară, îl dădeau cu capul de baracă pe Grozavu. În brigada noastră 3 nu s-a bătut. Grupa de pedepsiţi făceau corvezi, curăţenie în cameră, plantoane schimbul 2 (din 3).
A venit Crăciunul, Anul Nou şi inima brigadierului Dorneanu s-a muiat şi a desfiinţat grupa de pedepsiţi care ne-a distrat într-o seară şi cu un scheci cântat pe versurile poetului Remus Dale: «Căci orişicum ne-am învârti / În pas alergător / Rămânem în brigada tri / Ţapul ispăşitor». După eliberare, Remus s-a sinucis, în 1958. Remus a rezistat torturii din Piteşti, a rezis­tat Canalului Morţii, nu a rezis­tat Libertăţii. El lucra ca ajutor contabil la Sectorul Fiad, eu la alt sector, din exploatarea lemnului.
Poetul Dale scria poezii noaptea şi, nedormit i-a căzut capul pe birou. Şeful Sturza, care fura ca-n codru, i-a cerut lichidarea şi l-au dat afară din serviciu. Sora lui Remus lucra la partid şi a declarat că fratele ei «tot bandit a rămas, nu merita serviciu!». Remus, neacceptând să mănânce din pensia mizerabilă a bătrânului tată, fost cizmar, s-a urcat pe masă, şi-a atârnat funia de cârligul becului şi s-a spânzurat, chircit, ridicând picioarele care ajungeau la masă. Suflet nobil,
Dumnezeu Să Te Ierte! Mi-ai citit poeziile, este adevărat, dar tot «bandit» ai rămas, adică Român demn, iubitor de ţară.
Eu dormeam pe prici la etaj, vecinul era medicinistul Mircea Creţulescu, cu o memorie a la Iorga, jucător de şah la masa I de la care s-a evidenţiat. A fost Campionul de Şah din anii ’40. Cu faţă de copil, 17-18 ani, Mircea avea încredere în mine şi mi-a descris începuturile ree­ducării la Suceava, prin citirea ope­relor marxiste, dar continuată cu Reeducarea prin Tortură la Piteşti declanşată de Ţurcanu, la camera 4 Spital, în ziua de Sf. Mihail şi Gavril, 8 Noiembrie 1949. Studenţii aveau diferite culori politice, de verde erau majoritatea. Se pleca de la premiza că legionarii, în condiţii normale, sunt religioşi, au cuvânt, onoare, naţionalişti..., dar în condiţii IMPOSIBILE de viaţă, vor rezista? Nu! Metalul, fierul, prin încălziri la roşu şi răciri repetate îşi schimbă structura. Ţurcanu şi echipa lui de reeducaţi, sub conducerea fostului spion sovietic Boris Grunberg, ajuns gen. Alexandru Nicolschi la Interne şi alţii ca el, precum col. Zeller din Oradea, care au «avut grijă» şi de partizanii moroşeni lichidaţi în 1949. Când ministrul de Interne, Teohari Georgescu a fost schimbat, Zeller
s-a sinucis. Nicolschi a murit în patul lui. Păcat!
Cum a început tortura la Piteşti: noii veniţi în cam. 4 Spital au fost întâmpinaţi cu interes şi prietenie de foşti cunoscuţi sau nu, dornici să afle noutăţi, gândurile de viitor, trecutul lor, cine a scăpat nearestat, ce n-au spus la anchete...

La un moment dat, apare Ţurcanu care spune că-s un grup reeducat care le cere să-şi facă demascare, să declare tot ce n-au spus la anchete... S-a declanşat o bătaie, Ţurcanu şi ai lui au scos ciomege, dar reacţionarii erau mai mulţi! Ţurcanu şi-a aruncat pantoful afară prin geam şi directorul Dumitrescu a năvălit în cameră cu gardienii înarmaţi cu ciomege, întrebând ce s-a întâmplat. Ţurcanu i-a spus că reacţionarii refuză reeducarea, au sărit să-i bată pe reeducaţi. Dumitrescu i-a separat şi apoi i-a bătut pe reacţionari, fără milă. Plini de sânge i-a lăsat pe podea, în grija lui Ţurcanu care a instaurat teroarea şi condiţii imposibile de viaţă. Bătaie continuă, se mânca cu mâinile la spate, se sorbea ciorba fierbinte direct din gamela care servea la golirea vezicii şi nu numai. Dacă nu terminai în timpul prescris, se arunca mâncarea rămasă. Dormitul pe spate, cu mâinile afară pe pătură. Dacă mişcai, plantonul te lovea. Băutul urinei, mâncatul fecalelor tale sau ale altora, scufundarea capului în hârdăul cu fecale, simularea naşterii Domnului, Învierea Lui, batjocorirea a tot ce era sfânt, toate le-au scris cei care au pătimit acolo. I-am stimulat ini­ţiativa lui Gh. Andreica, elev din grupul lui Aurel Vişovan, să insiste ca să-şi scrie ce-au pătimit la Piteşti şi Gherla. Octavian Voinea şi Aurel Vişovan din Sighet, şeful FDC-iştilor de la liceul Dragoş Vodă - Sighet, arestaţi în 1948. În vol. «Masacrarea Studenţimii Ro­mâne, Piteşti - mărturii redactate de Gh. Andreica în 1995», a lui Voinea, cunoscut la New York, şi «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru Ce M-ai Părăsit?» a lui Aurel Vişovan, în 1997, le-am achitat publicarea. La pag. 23, Voinea scrie că Dezumanizarea (reeducarea) a început la 15 Mai 1949, la camera 1 corecţie, cu
atacul lui Ţurcanu şi a bandei lui asupra celor 20 de medicinişti în complicitate cu administraţia. I-au bătut zi şi noapte până au căzut rând pe rând. I-au imbecilizat şi transformat în bestii care executau ordinele lui Ţurcanu cu o conştiinciozitate şi fidelitate de neimaginat.
Aşa, Ţurcanu şi-a creat o echipa de 20-30 de ajutoare, care a servit la distrugerea în avalanşă a tuturor studenţilor, până la ultimul. Voi­nea descrie cu amănunte dezumanizarea tinerilor, imbecilizaţi prin tortură, transformaţi în bestii după spălarea creierelor. Printr-o crăpătură a văzut-o pe Ana Pauker spionând studenţii şi pe alţii din CC al PCR.

Aurel Vişovan s-a lăsat greu convins să scrie ce-a pătimit la Piteşti, apoi la Gherla, după aceea a continuat cu alte cărţi. Nepoata mea, Monica i-a tipărit volumul, fiul ei, Dan i-a făcut coperta, eu am achitat costul, inclusiv pentru vol. lui Voinea, condamnat la 65 ani de închisoare, urmând s-o execute pe cea mai mare, 25 ani muncă silnică. Prin torturile groaznice de SSI (Serviciul Secret de Infor­maţii) n-au scos nimic în plus de la Voinea, erau bine informaţi deja. Informatorul era Andrei Cornel Decebal, bine plasat, avea misiunea de centralizarea datelor pe ţară, despre activitatea regimului comunist şi transmiterea mai departe. Cum l-a convins securitatea, Voinea bănuieşte, dar n-are dovezi”, ne-a povestit Aurel Vlad.

 

 

„Foamea mă tortura, munca era extenuantă, mă dureau toate mădularele, ne târam la şantier pe jos. Crivăţul dobrogean ajungea la oase prin zdrenţele mele, îmi îngheţa şi sufletul; cei cu părinţi gospodari au primit haine groase, cojoace, colete cu alimente consistente ca: untură, cârnaţi, unt, cărnuri prăjite, eu - de unde? Am scris mamei că pot primi: NU TRIMITEŢI”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.