Sistemul medical, între acuze de „tortură” și „genocid”

Din luna martie, Ministerul Sănătății din România a devenit, de fapt, Ministerul Coronavirusului. În timp ce zeci de spitale desemnate prin ordin ministerial să trateze doar bolnavii de Covid, au stat mai mult goale, iar oameni aparent sănătoși, depistați pozitiv cu SARS-CoV-2, dar asimptomatici, au fost internați cu forța în spitale, cei care într-adevăr aveau nevoie de tratament, mii de bolnavi de cancer sau boli cronice, s-au stins. Din luna martie, numărul bolnavilor de cancer care au murit s-a triplat! Iar numărul total de decese este de circa 30 de ori mai mare decât numărul total al deceselor cauzate de COVID-19. Cine răspunde pentru aceste vieți care puteau fi salvate dacă aveau acces la servicii de sănătate?

În România, infecția cu SARS-CoV-2 a devenit, practic, o problemă de sănătate mai gravă decât necruțătorul cancer! În timp ce zeci de spitale așteaptă, aproape goale, să trateze bolnavii infectați cu noul coronavirus, mulți asimptomatici, mii de bolnavi care suferă de boli grave și, în special bolnavii de cancer, mor pentru că nu au acces la servicii medicale. Un drept de altfel prevăzut de Constituție, dar devenit „un lux” după apariția ordinului „comandantului acțiunii” din 7 aprilie, care a închis, practic, 90% din spitale, plus policlinici, cabinete me­dicale, clinici stomatologice, săli de fizioterapie și recuperare medicală etc.
Prin acest document, tot ceea ce nu a fost „urgență medicală” nu a putut fi, practic, tratat. Evident, acest ordin al comandantului acțiunii, contrasemnat de doi miniștri, a restrâns sever și anti-consti­tuțional dreptul la sănătate.
Cu toate acestea, respectivul act e ordin de ministru, nu e ordonanță militară, nu e hotărâre de guvern și, cu atât mai mult, nu e lege, singura care ar fi putut restrânge drepturi, în condițiile art. 53 din Constituție, cum avertizează specialiștii. Mai grav este că, deși este emis și se întemeiază pe decretul privind starea de urgență, care nu mai este în vigoare, acest ordin este încă aplicabil, în ciuda tot mai multor proteste ale pacienților și ale medicilor. Și, în ciuda mesajelor liniștitoare ale decidenților, care spun că bolnavii non-Covid nu sunt discriminați. Realitatea însă îi contrazice. La fel și cifrele.

Deși guvernanții se temeau să nu „supraaglomerăm spitalele”, frază repetată obsesiv din luna martie, România este singura țară din lume care internează, obligatoriu, bolnavii asimptomatici de coro­na­virus. Și în timp ce acești oameni fără nicio problemă sunt ținuți cu forța în spitale, fără să primească de multe ori nici măcar un Parace­tamol, bolnavii de boli cronice sau boli grave au rămas acasă, gră­bindu-și sfârșitul din cauza lipsei de tratament medical. Astfel, în cazul bolnavilor asimptomatici, Ministerul Sănătății e acuzat de Avocatul Poporului de „tortură”, iar în cazul bolnavilor de cancer, e acuzat de asociațiile din domeniu de „genocid”. Cum s-a ajuns aici? Nu știe nimeni cu exactitate.

Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), 80 la sută dintre cei infectaţi cu noul coro­navirus n-au nevoie de nicio îngrijire medicală şi trebuie, pur şi simplu, izolaţi, dacă se poate la domiciliu. România a aplicat altă metodă, unică în lume: internarea bolnavilor asimptomatici. Altfel spus, dacă scenariul apocaliptic al supraaglomerării spitalelor nu s-a adeverit, din fericire, le umplem oricum, cu oameni care nu au nevoie de îngrijiri medicale, ci cel mult de supraveghere, cum spune inclusiv OMS. De ce? Răspun­su­rile ar putea fi multiple: din exces de zel, din prea multă precauție sau poate din lipsă de încredere a Statului în proprii cetățeni.
Un exemplu în acest sens este strigătul disperat al unui pacient asimptomatic, Gabriel Mirceoiu, fost director general la FC Braşov, care într-un mesaj public dezvăluie teroarea la care a fost supus: „Sunt un pacient al unui spital din România, testat pozitiv în urmă cu 16 zile, fără a prezenta NICI UN FEL DE SIMPTOM DE BOALĂ, ameninţat cu deschiderea unui dosar penal dacă nu urc în dubă. Sunt considerat asimptomatic, nu mi-a fost dat nici un medicament, sunt ÎNCĂ sănătos, noaptea şi ziua uşa este încuiată şi nu am dreptul să ies din «celulă» / «baracă» la o plimbare! PROTESTEZ!!!”.
Au protestat și alții. Iar Avocatul Poporului a cerut lămuriri și a acuzat, voalat, sistemul medical de... tortură. Instituția a transmis spitalelor din ţară o înștiințare potrivit căreia sunt monitorizate prin Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenție. Renate Weber a explicat că orice loc în care persoana este lipsită de li­bertate, de unde nu poate să plece prin voința proprie, este loc de detenție. Iar legătura dintre spitale și locurile de detenție ar fi faptul că persoanele internate cu COVID-19 nu pot părăsi unitatea spitalicească.
„În contextul actual, trebuie avut în vedere că persoanele internate în spitalele Covid nu au posibilitatea părăsirii acestora decât în baza deciziei unei autorități. Mai mult decât atât, în aceste spitale sunt internați atât pacienți simptomatici, dar și asimptomatici și suspecți cu Covid, aceștia neavând posibilitatea refuzului internării”, a declarat explicit Renate Weber.
Cum a răspuns Ministerul Sănă­tății? Cam în doi peri, cum analizează avocatul Gheorghe Piperea: „La solicitarea Avocatului Poporului, Ministerul Sănătăţii răspunde, în două rânduri, în doi peri, că nu se impune să emită un alt ordin de ministru care să (de)reglementeze spitalizarea pacienților asimptomatici.
Aceste răspunsuri, care datează din 5 și, respectiv, 15 mai, se regăsesc pe pagina de internet a instituţiei Avocatului Poporului, putând fi consultate de oricine.
În răspunsul său din data de 7.05.2020, ministerul arată că reglementarea internării obligatorii a persoanelor (deci, nu a pacien­ţilor), „în cadrul situaţiei epidemiologice deosebite date de COVID-19” reprezintă nu numai cadrul legal al îngrijirii pacienților cu infecție cu SARS-Cov-2, ci și „un sprijin pentru comisiile de politică ale (n.n. – corect, a) me­dicamentului din cadrul unităților sanitare privind utilizarea „off-label” a unor medicamente poten­țial active”. Așadar, persoanele (aparent) sănătoase sunt subiectul unor experimente medicale.
Substanţe active sau medicamente cu alte indicații terapeutice sunt încercate pe aceste persoane, care nu sunt nici măcar pacienți, în sensul legii. Evident, cei asupra cărora se efectuează aceste experimente nu știu nimic, pentru că nu li se spune nimic. Sunt nişte simpli cobai. La numai o săptămână distanță de acest prim răspuns, vine și cel de-al doilea răspuns, în care ministerul recită dintr-un ordin propriu, frecvent modificat, arătând că pacienții carantinați sunt testaţi de COVID-19 numai dacă sunt simptomatici, pacienții testați pozitiv fiind spitalizați și izolaţi doar după definitivarea testării. De asemenea, citând din niște recomandări ale Centrului Naţional pentru Controlul Bolilor Transmisibile, ministerul arată că testarea se face numai persoanelor simptomatice, inclusiv personalului medical (cu unele excepţii). Aşadar, asimptomaticii nu se testează şi nu se internează în spital, chiar dacă vin din regiuni afectate de epidemie/pandemie.
Acest al doilea răspuns nu numai că este în contradicţie cu primul (din care rezultă că asimptomaticii sunt internaţi obligatoriu, printre altele, pentru a se putea efectua teste clinic asupra lor), dar este și uluitor pentru toți cei care au fost obligaţi să treacă prin calvarul internării obligatorii în spital, în ciuda faptului că nu aveau nimic şi că erau „trataţi” cu paracetamol sau diverse medicamente cu destinaţie diferită pe etichetă (off-label). Sunt unele persoane care nu numai că au stat în puşcăria medicală mai mult de 14 zile (perioada „recomandată” de autoritatea medicală), ci sunt și acum în aceeaşi stare de arest spitalicesc, deşi răspunsul al doilea al ministerului datează din 15 mai, adică de acum o lună!”.

În cealaltă extremă, bolnavii de cancer pulmonar de exemplu, au fost abandonați practic de sistemul sanitar. Într-un comunicat recent, Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer (FABC) lansează un apel disperat și se întreabă retoric „Cine să se ocupe de pacienții cronici, dacă Ministerul Sănătății nu mai există, ci doar Ministerul Covidului??? NIMENI!!! Opriți acest genocid și deschideți spitalele până nu este prea târziu!!!”. De ce acuză, voalat, FABC, Mi­nisterul de genocid? Din cauza cifrelor. „Am început anul 2020 copleșiți de amenințarea unui nou virus și îl vom încheia cel mai probabil sufocați de cancer. În ultimele trei luni, lupta împotriva COVID-19 s-a extins și în spitalele de pneumologie, iar majoritatea pacienților cu suspiciune de cancer pulmonar nu au mai avut acces la bronhoscopii și drept urmare la confirmarea diagnosticului și a unui tratament adecvat care să le salveze viața. Cancerul pulmonar avansează galopant, într-o dinamică similară pandemiei. E un cancer perfid, care, pe fondul crizei din sistemul de sănătate, pare scăpat de sub control. Situația este similară pentru toţi pacienții cu suspiciune de cancer, pe toate formele acestei patologii. Dacă nu se acționează rapid și nu se facilitează accesul la diagnostic, vom avea încă un segment numeros de victime colaterale ale unui sistem care s-a dovedit neputincios să lupte pe două fronturi cu COVID-19 și cu afecțiunile oncologice, iar în cazul deceselor prin cancer, numărul este de ordinul zecilor de mii. Acesta poate fi de fapt al doilea val al pandemiei de COVID-19, pentru care trebuie să ne pregătim cu toții.

Măsurile pentru prevenirea și limi­tarea îmbolnăvirilor cu noul coronavirus (COVID-19) au salvat mii de vieți, cu siguranță. În egală măsură însă, coroborate cu lipsurile din sistemul de sănătate la nivel de resurse, organizare efi­cientă, infrastructură, disponibilitate, empatie, au condus la un risc crescut de mortalitate prin cancer, tocmai prin lipsa de confirmare a diagnosticului în timp util. Afecțiuni oncologice care ar fi putut fi vindecate s-au transformat rapid în cancere incurabile, au avansat din stadii incipiente în stadii terminale. În cazul cancerului pulmonar, Ministerul Sănătății și Comisia de Pneumologie consi­deră că diagnosticul unui caz nou „reprezintă în principiu o urgență și nu poate fi amânat până la încheierea pandemiei”.
Prin urmare, pacienții cu suspiciu­ne de cancer pulmonar trebuie să facă investigațiile necesare diagnosticului (examen CT, bronhoscopie cu biopsie, evaluare a funcției pulmonare și a statusului cardiac) prin internare într-un serviciu de pneumologie non-Covid sau programare a investigațiilor în am­bu­latoriu.
În realitate, în toată această pe­rioadă, o singură unitate medi­cală, respectiv Institutul de Pneu­moftiziologie „Marius Nas­ta”, a realizat bronhoscopii, însă și acesta a funcționat la capacitate minimă. Restul unită­ților sanitare care ar fi putut să asi­gure acces la investigațiile specifice, nu s-au putut organiza în direcția asigurării unor circuitele funcționale pentru pacienții aflați în căutarea unui diagnostic. Astăzi încă nu se fac bronhoscopii, astăzi încă nu se fac tratamente chirurgicale, astăzi încă nu ne găsim medicamentele care pot face diferența între viață și moarte.
În aceste condiții, este de aș­teptat ca o mare parte a celor peste 11.000 de pacienți diagnos­ticați în fiecare an cu can­cer bronhopulmonar, să piardă oportunitatea de a începe un tratament, să ajungă din stadii avansate în stadii terminale ale bolii și astfel să le fie compromisă șansa la viață. Acestora li se vor adăuga persoanele care deși au simptome specifice unui cancer pulmonar – infecţii pulmonare repe­tate, creşterea intensităţii tusei, greutate în respiraţie – nu au avut acces la servicii de medicină primară și nu au putut ajunge la un medic specialist. Dacă situația accesului la servicii medicale nu revine la normalitate, toți acești pacienți se vor număra probabil printre cei care primesc un diagnostic de cancer pulmonar abia după deces. Iar de cancer pulmonar mor peste 10.000 de oameni anual în Ro­mânia, aproape 20% din numărul total al deceselor prin cancer.

Dacă înainte de pandemie, mu­reau zilnic 142 de pacienţi din patologia oncologică (cf. Globocan 2018), astăzi, cu ce am semnalat anterior, această cifră s-a dublat sau triplat! Şi cine răs­punde de aceste decese evita­bile?”, se arată în comunicat.
Iar cei 30.000 de oameni care au murit de cancer în acest timp, nu sunt singurele victime colaterale ale coronavirusului. Chiar un studiu OMS confirmă că serviciile de prevenire și tratament pentru pacienții cronici cu boli netransmisibile au fost afectate puternic de la începutul pandemiei de coronavirus SARS-CoV-2 în întreaga lume. Studiul a luat în calcul date furnizate de 155 de state într-o perioadă de 3 săptămâni din luna mai, iar rezultatele sale arată că impactul este global, chiar dacă cele mai afectate state sunt cele sărace. Potrivit OMS, situația este îngrijorătoare mai ales pentru că pacienții cronici au cel mai mare risc de a dezvolta forme grave de COVID-19 și de deces în cazul infectării cu SARS-CoV-2.
„Multe persoane care au nevoie de tratament pentru boli precum cancerul, afecțiunile cardiovasculare şi diabet nu au avut acces la serviciile medicale și medicamentele de care au nevoie de la începutul pandemiei de COVID-19. Este vital ca țările să gă­sească metode inovative pentru a se asigura că serviciile esen­țiale pentru pacienții cu boli netransmisibile să continue, chiar dacă se luptă și cu COVID-19”, a declarat directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, citat într-un comunicat al organizației.

Studiul arată că peste jumătate (53%) dintre țările incluse în studiu au înregistrat întreruperi parțiale sau totale ale serviciilor de tratament al pacienților cu hipertensiune, 49% dintre state au înregistrat întreruperi în cazul tratamentului pacienților cu diabet și complicații ale diabetului, 42% – în tratamentul pacienților cu cancer și 31% – în urgențe cardiovasculare.
Serviciile de recuperare după intervenții medicale au fost afectate în aproape două treimi (63%) dintre țări. Un alt sector afectat de pandemie este cel al programelor de screening - cum ar fi cele pentru cancer de sân sau de col uterin -, care au fost întrerupte parțial sau total în peste 50% dintre țările incluse în studiu. Asta în condițiile în care bolile netransmisibile provoacă circa 41 de milioane de decese pe plan mondial în fiecare an, adică 71% din numărul total de decese.

Președintele Colegiului Medicilor din România, dr. Gheorghe Borcean, arată că, din 15 martie până în prezent, românii au murit de peritonită și ocluzii pentru că au ajuns prea târziu la spital. Numărul bolnavilor morți în această perioadă a crescut cu 20% raportat la aceleași perioade din anii trecuți: „Ce știm sigur, raportat la perioada anilor trecuți, este că numărul de bolnavi care au murit a fost cu 20% mai mare. În perioada stării de urgență și a stării de alertă s-a murit mai mult de infarct, de ocluzii și de cancer. Dacă vor exista dovezi pro și contra că se putea altfel, cel puțin vom fi învățat, după perioada asta, că nu se face așa. Va trebui să avem un sistem care să poată face față și pandemiei și, totodată, să izoleze și să trateze și ceilalți pacienți?”.