• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 19 Noiembrie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 13 Octombrie , 2017

Sfârşitul Operaţiunii „Leul-de-mare”

După înfrângerea puterilor occidentale pe continent şi după câştigarea ţărmului Canalului şi Atlanticului ca bază pentru desfăşurarea ulterioară a războiului, Hitler credea că Anglia se afla într-o situaţie fără speranţă şi că ar fi pregătită pentru o înţelegere. Deoa­re­ce, pentru a evita o invazie iminentă şi ameninţătoarea distrugere a puterii sale economice printr-o strangulare a liniilor vitale de aprovizionare, Anglia trebuia să facă, în concepţia lui Hitler, doar un singur lucru: să recunoască evidenţa su­pre­maţiei Germaniei pe continentul eu­ropean şi, în cele din urmă, să restituie fostele colonii germane. În schimb, i s-ar oferi păstrarea integrităţii flotei sale şi a imperiului său mondial – pe care Hitler le-a considerat întotdeauna „un factor global de stabilizare” şi a cărui distrugere nu ar fi fost decât în favoarea Ja­po­niei, Americii şi a Uniunii Sovietice.


Germanii au întins cu precauţie antene de pace prin intermediul Suediei, Sta­telor Unite şi Vaticanului. Prin cedarea englezilor, Hitler ar fi impus în final transpunerea în realitate a concepţiei sale ideale, care îi stătea în faţă încă din momentul redactării cărţii sale Mein Kampf: în primul rând, cu ajutorul acoperirii oferite de imperiul mondial britanic, să pornească împotriva colosului continental sovietic pentru a dobândi în Est spaţiul vital pentru englezi şi apoi să înfiinţeze o „Indie germană”.

Guvernul englez nu avea însă nici un gând de capitulare şi de renunţare la obiectivul pentru care intrase în război: menţinerea echilibrului în Europa. „Hitler ştie foarte bine că trebuie ori să ne sfărâme pe noi pe insula noastră, ori să piardă războiul. Dacă suntem capabili să îi ţinem piept, atunci poate fi elibe­rată întreaga Europă”, afirma Churchill în Parlamentul britanic. Hitler era obligat să treacă la luptă împotriva insulelor britanice, în timp ce spera în continuare că, printr-o pură demons­tra­ţie de forţă să îi facă pe englezi să cedeze.
Împotriva Angliei, conducerea supremă a Wehrmachtului luase până atunci în considerare numai ca, la câştigarea unor baze de pornire favorabile prin  Luft­waffe şi marina militară, să ducă un răz­boi economic cuprinzător, care urma să facă insula incapabilă de luptă din cauza dependenţei mari faţă de importuri.

Atunci când, pe 2 iulie 1940, din dispoziţia lui Hitler, OKW a ordonat pentru prima dată celor trei sectoare ale Wehrmachtului să adopte măsuri de pregătire pentru cazul unei debarcări în Anglia, acţiunile au fost începute sub presiunea timpului şi a împrejurărilor. Pe 16 iulie, a fost emisă Directiva de bază nr.16 a lui Hitler: „Deoarece Anglia, în ciuda situaţiei ei militare disperate, nu lasă să se vadă nici un semn de disponibilitate pentru convorbiri, am decis să pregătim o acţiune de debarcare împotriva Angliei şi, dacă este necesar, să o şi punem în practică” .

Obiectivul acestei acţiuni, desfăşurate sub numele de cod „Leul-de-mare”, ur­ma să fie „eliminarea completă a ţării-mamă engleze ca bază pentru continuarea războiului împotriva Germaniei” şi, în caz de nevoie, „ocuparea ei completă”. Iniţial, pregătirile urmau să fie încheiate la mijlocul lunii august. Armata solicita un front de debarcare pe cât posibil de larg, pentru a putea trece rapid la un război mobil. Marina cerea în schimb un loc de descindere îngust, pentru a putea asigura atât transportul, cât şi debarcarea împotriva forţelor navale britanice, net superioare.
Hitler a stabilit patru condiţii pentru de­clanşarea invaziei. Moralul RAF trebuia distrus, pentru ca să nu se poată opune cu succes traversării flotei de invazie. Canalul Mânecii trebuia curăţat de minele plasate de britanici în punctele de traversare, iar Strâmtoarea Dover trebuia blocată la ambele capete de minele germane.
Regiunea de coastă dintre Fran­ţa ocu­pată şi Anglia trebuia domi­nată de artileria grea germană. Royal Navy trebuia blocată în lupte în Marea Nordului şi Mediterană, pentru ca să nu poată interveni în timpul invaziei; vasele care se aflau încă în porturile brita­nice trebuiau distruse sau avariate prin atacuri de torpile.
Prin ordinul OKW din 27 august, Hitler a luat în final o decizie de compromis, prin stabilirea frontului de debarcare între Folkestone şi Worthing. Sarcina principală urma să îi revină grupului A de armată, aflat sub comanda generalului feldmareşal von Rundtstedt. Forţele militare de debarcare erau formate din 24 de divizii, dintre care la prima şi a doua adunare urmau să fie transportate pe malul celălalt câte 9 divizii. Pentru pre­luarea oraşului Brighton şi a înăl­ţimilor de la nord de Dover, fuseseră pre­-văzute suplimentar trupe de para­şutişti.
Grupul B de armată stătea pregătit cu 3 divizii pentru a întări trupele de debarcare sau, în cazul evoluţiei favorabile a acţiunii, să pornească de la Cherbourg şi să debarce la Lyme Bay. Acestor forţe militare, care urmau să fie mărite prin rezerve OKH aduse ulterior, le stăteau împotrivă de partea engleză, pe lângă trupele teritoriale şi Home Guard, 26 de divizii active, parţial insuficient înarmate – dintre care 3 de tancuri şi 13 divizii de elită, pregătite să intervină în sudul Angliei.
Atunci când pregătirile s-au prelungit, pe 31 iulie, Hitler a fixat termenul de încheiere a acestora pentru 15 septembrie, deoarece după această dată contri­buţia decisivă a Luftwaffe ar fi fost incertă din cauza vremii. Condu­cerea engleză, care a aflat de pregătirile pentru invazie de la unităţile aeriene de recu­noaştere, din mesajele agenţilor şi din comunicări radio individuale ale Luft­waffe, descifrate prin „Ultra”, a dat pe 7 septembrie alarma de invazie (nume de cod „Cromwell”), când un ordin german interceptat dispunea pe 8 septembrie suspendarea tuturor permisiilor.

Până pe 4 septembrie, marina germană adunase din transportul naval intern şi de coastă al Germaniei şi al ţărilor ocupate 168 de vapoare de transport adecvate (cu peste 700.000 de tone de registru-brut), 1.910 barje, 419 şlepuri şi vapoare pescăreşti, precum şi 1.600 de bărci cu motor. Atunci când, în primele zile ale lui septembrie, a început debarcarea navelor de transport din porturile nord-germane, de-a lungul ţărmului Canalului către sud, în porturile de îmbarcare, aceasta a fost deranjată şi întârziată de considerabil prin acţiunile de minare şi atacurile Royal Air Force, care a împiedicat în mare măsură acţiu­nile necesare de evacuare a minelor.

Pe 30 august, conducerea marinei mi­litare a anunţat că, din cauza acţiunilor forţelor aeriene engleze şi a insuficientei protecţii a propriilor nave, termenul de 15 septembrie nu va putea fi respectat. OKW a decalat termenul pentru 21 septembrie. Marina spera să termine pregătirile până atunci, însă pe 10 septembrie atrăgea atenţia că încă nu se realizase supremaţia germană în zona Canalului, lucru considerat condiţie obligatorie. Pentru a aştepta rezultatul războiului aerian care se înteţise, Hitler a prelungit termenul până în 24 septembrie. Din 16 septembrie condiţiile de vreme nu au mai permis atacuri majore ale Luftwaffe, iar în ziua următoare Hitler a amânat acţiunea „până la noi ordine”.
Un mesaj radio german din 17 septembrie, descifrat prin „Ultra” şi care spunea că divizia 7 de aviaţie să relaxeze din nou pregătirile care se făceau pe aeroporturile olandeze şi care erau prevăzute pentru transportul aerian al trupelor şi proviziilor, l-au făcut pe Churchill să aprecieze că pericolul acut de invazie trecuse, el hotărând să deplaseze de acum trupe de pe insulele britanice către nordul Africii, pentru a-i alunga pe italienii care intraseră în Egipt. Dar pentru că soseau şi veşti despre continuarea pregătirilor germane pentru invazie, pe care Hitler le comandase pentru inducerea în eroare a englezilor, amiralitatea britanică s-a hotărât abia în noiembrie să utilizeze distrugătoarele la asigurarea convoaie­lor din Atlantic, care fuseseră reţinute pentru apărarea în faţa unei invazii.
Însă Hitler stabilise într-adevăr pe 12 octombrie 1940 să amâne definitiv debarcarea până în primăvara lui 1941. Fusese luată una dintre cele mai importante decizii din cel de-al doilea război mondial. Consecinţa acestei decizii a fost că nu a fost îndeplinită premisa considerată de toate părţile beligerante drept cea mai importantă: dominaţia sau măcar superioritatea aeriană germană în spaţiul de deasupra Canalului şi a sudului Angliei.

În septembrie 1940, faptul că nu a obţinut superioritatea aeriană a constituit pentru Hitler un motiv obligatoriu care să justifice renunţarea la debarcarea în Anglia. Însă se părea că nu prea dorea să se implice şi, în acest caz, în ciuda stilului său obişnuit, părea că nu vrea să îşi asume un risc prea mare. De această dată se pare că i-a lipsit acea voinţă senzaţională, care risipise dubiile generalilor săi înainte de campania din Vest – aici dimpotrivă, a subliniat permanent greutăţile unei astfel de acţiuni, care s-au evidenţiat tot mai mult pe parcursul pregătirilor.

Ezitările lui Hitler aveau mai multe motive. În primul rând, faptul că iniţial se aştepta la o disponibilitate de nego­ciere din partea englezilor i-a paralizat toate deciziile. Abia în momentul când aceasta nu a apărut, a căutat în mod serios o nouă strategie pentru conti­nuarea războiului. Eşecul debarcării, care a întrerupt şirul succeselor sale de până atunci, probabil că a zdruncinat serios şi nimbul invincibilităţii germane şi prestigiul său propriu de strateg, întărind puternic dorinţa de rezistenţă a englezilor. Mai ales forţele angajate din armată şi marină ar fi fost pierdute în mare parte. Dar chiar şi în cazul unei debarcări reuşite şi a ocupării ţării-mamă engleze, trebuia să ia în calcul faptul că guvernul britanic ar fi continuat lupta din Canada şi, probabil împreună cu Statele Unite ale Americii, l-ar fi implicat pe Hitler într-un prelungit război pe mare. Beneficiarii victoriei asupra Angliei, câştigată cu sânge german, ar fi devenit alte puteri care ar fi moştenit Imperiul britanic.

Prin prisma obiectivului lui Hitler de a câştiga „spaţiu vital” german în Est, nu ar fi constituit acesta un război pe front inversat şi o astfel de victorie o victorie în locul greşit? Intenţia de fond a lui Hitler nu era să învingă  Anglia, ci să demonstreze inutilitatea oricărei alte contestări a hegemoniei germane.
Hitler a căutat o cale de ieşire: ce îi determina pe englezi să continue o luptă ce era, în opinia sa, fără speranţă? Cum mai putea fi înfrântă Anglia, în afara unei debarcări, şi obligată să încheie pacea? În afară de o asediere a insulei prin atacuri intensificate, pe mare şi în aer, în concepţia lui Hitler mai existau două posibilităţi: un atac asupra pozi­ţiilor engleze din spaţiul mediteranean şi un atac asupra Uniunii Sovietice.
Într-adevăr, consideraţiile lui Hitler cu privire la o debarcare în Anglia erau în strânsă legătură cu problema rusă. Eşua­rea unei invazii sau complicarea într-un război prelungit şi plin de victime cu Anglia puteau avea fără îndoială repercusiuni asupra politicii sovietice. Stalin ar fi permis înfrângerea definitivă a An­gliei? Hitler a considerat că atacarea Uniunii Sovietice ar fi pus capăt rezis­tenţei englezilor. Nu constituia amenin­ţarea din  spate a Germaniei de către so­vie­tici speranţa Angliei, care o determina să continue lupta, în opinia lui Hitler inutilă, pentru reconstituirea echi­librului în Europa?

Opinia conform căreia „Leul-de-mare” ar fi fost un eşec indiferent de o posibilă victorie germană în bătălia aeriană era împărtăşită de un număr de ofiţeri de stat major. Marele amiral Karl Dönitz considera că superioritatea aeriană nu era suficientă şi că germanii nu aveau nici o şansă în a cuceri supremaţia mari­timă. Erick Raeder, comandantul Kriegs­ma­rine, aprecia că britanicii nu şi-au mobilizat niciodată în luptă întreaga flotă. El considera că o invazie germană în Anglia ar fi reprezentat o chestiune de viaţă şi de moarte pentru britanici, care nu ar fi ezitat să angajeze întreaga flotă navală până la ultimul vas şi ultimul om în lupta pentru supravieţuire. Alfred Jodl, şeful de operaţiuni al OKW, a remarcat că o debarcare în Anglia trebuia privită doar ca un act disperat.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.