Sfârşitul împăratului Meiji

La 30 iulie 1912, a murit împăratul Meiji, cel de-al 122-lea suveran al Japoniei. Născut la 3 noiembrie 1852, împăratul Meiji şi-a început domnia la 3 februarie 1867. Odată cu moartea sa, s-a instaurat o nouă tradiţie, aceea de a da fostului împărat numele postum al erei în care a trăit.

Împăratul Meiji, pe numele său Mutsuhito, a fost fiul împăratului Kômei şi a uneia dintre concubinele oficiale, Yoshiko Nakayama, devenind prinţ moştenitor pe data de 11 iulie 1860, când a fost adoptat oficial de împărăteasa Shôken. Deoarece la încoronare avea doar 14 ani, Nariyuki Nijô a servit drept regent. A fost căsătorit cu  Masaki (după căsătorie Haruko) Ichijô, viitoarea împărăteasă Shôken. Mutsuhito s-a născut la 3 noiembrie 1852, într-o casă mică, pe proprietatea bunicului din partea mamei, la nord de Gosha.

La acel timp, naşterea era considerată a fi impură, aşa că prinţii nu se năşteau la Palat, ci, de obicei, într-o structură de multe ori temporară, aproape de casa tatălui femeii însărcinate.

Mama băiatului, Nakayama Yoshiko, a fost concubina împăratului Kômei şi fiica importantului consilier Nakayama Tadayasu. Tânărul prinţ a fost numit Sachinomiya sau prinţul Sachi. Naşterea tânărului prinţ a venit într-un moment de schimbare pentru Japonia. Această schimbare a fost simbolizată în mod dramatic atunci când Matthew Perry şi escadronul său au navigat în portul de la Edo (cunoscut din 1868 ca Tokyo), în luna iulie 1853.

Perry a încercat să deschidă Japonia comerţului şi i-a ameninţat pe japonezi cu acţiuni militare, în cazul în care aceştia nu ar fi fost de acord. Japonia îşi închisese porţile porturilor în anul 1638, intrând într-o perioadă de izolare aproape totală faţă de lumea din afară. Cererea lui Perry a fost transmisă curţii imperiale. Simţind că nu poate câştiga un război, guvernul japonez a permis comerţul şi a renunţat la autoritatea tarifară.

O mare parte din copilăria împăratului este cunoscută doar prin intermediul relatărilor ulterioare; punctele de plecare ale biografului său, Donald Keene, sunt de multe ori contradictorii. Un contemporan îl descrie pe tânărul prinţ sănătos şi puternic, oarecum bătăuş şi excepţional de talentat la sumo. Un altul afirmă că prinţul a fost firav şi adesea bolnav. Unii biografi spun că a leşinat când a auzit pentru prima oară focuri de armă, în timp ce alţii neagă această relatare. La 16 august 1869, Sachinomiya a fost proclamat prinţ de sânge şi moştenitor al tronului, fiind adoptat formal de împărăteasa Eishô.

Câteva luni mai târziu, la 11 noiembrie, a fost proclamat prinţ moştenitor şi a primit numele de adult Mutsuhito. Prinţul şi-a început educaţia la vârsta de şapte ani. S-a dovedit un student indiferent. Mai târziu, a scris poezii regretând că nu s-a aplecat mai mult asupra practicii scrisului. De la începutul anilor 1860, shogunatul s-a aflat sub mai multe ameninţări. Reprezentanţii puterilor străine au căutat să-şi sporească influenţa în Japonia. Un mare număr de tineri samurai, cunoscuţi sub numele de shishi sau „oamenii scopurilor înalte” au început să se întâlnească şi să discute atacând shogunatul. La început au dorit moartea tuturor străinilor, sau cel puţin expulzarea acestora.

Mai târziu,  au adoptat  o linie mai pragmatică şi au început să pledeze pentru modernizarea ţării. Kyoto a fost un centru major pentru shishi, care a avut o influenţă asupra împăratului Kômei. În 1863, ei l-au convins să emită „Ordinul de a expulza barbarii”. Ordinul a plasat shogunatul într-o poziţie dificilă, deoarece se ştia că lipsea puterea de a-l pune în aplicare. Au fost efectuate câteva atacuri asupra străinilor şi a navelor  acestora, după care forţele străine au reacţionat cu violenţă. Conştientizarea, de către prinţ, a turbulenţelor politice, era incertă. În acest timp el a studiat poezia tauka, mai întâi cu tatăl său, apoi cu poeţii curţii. În timp ce prinţul şi-a continuat studiile clasice, în 1866, un nou shogun, Tokugawa Yoshinobu, şi-a  preluat mandatul. 

Acesta a fost un reformator care a dorit să transforme Japonia într-un stat de tip occidental. Yoshinobu, care s-a dovedit a fi ultimul shogun, a întâmpinat rezistenţa grupării bakufu. La începutul anului 1866, o armată bakufu a fost învinsă în sudul Japoniei. Împăratul Kômei s-a bucurat întotdeauna de o sănătate excelentă şi avea numai 36 de ani în ianuarie 1867. Cu toate acestea, în ianuarie a căzut grav bolnav. Deşi, aparent, a început să se însănătoşească, situaţia s-a înrăutăţit brusc şi a murit la 30 ianuarie. Mulţi istorici cred că împăratul Kômei a fost otrăvit.

Diplomatul britanic Sir Ernest Satow a scris următoarele: „este imposibil să negăm că dispariţia împăratului Kônei de pe scena politică, lăsând ca succesor al său un băiat de cincisprezece ani sau şaisprezece, a fost cea mai oportună.”Prinţul moştenitor a urcat pe tron la 3 februarie 1867, printr-o scurtă ceremonie la Kyoto. Noul împărat şi-a continuat educaţia clasică, care nu includea chestiuni de politică. Între timp, shogunul Yoshinobu a luptat pentru a păstra puterea. El a cerut în mod repetat confirmarea împăratului pentru acţiunile sale, confirmare pe care a primit-o, în cele din urmă, dar nu  există nici un indiciu  că tânărul împărat a fost el însuşi implicat în decizii. Shishi şi alţi rebeli au continuat să modeleze viziunea lor pentru o nouă Japonie. Venerându-l pe împărat, nu se gândeau să-l implice activ în procesul politic.

Lupta politică a atins punctul culminant la sfârşitul anului 1867. În noiembrie s-a ajuns la un acord prin care Yoshinobu urma să-şi menţină titlul şi o parte din putere, dar puterea de legiferare trebuia să fie exercitată de un executiv bicameral bazat pe modelul britanic. În luna următoare, acordul a căzut, rebelii au mărşăluit spre Kyoto  şi au preluat controlul Palatului imperial. La data de 4 ianuarie 1868, împăratul a citit un document înaintea curţii proclamând „restaurarea” regimului imperial. În luna următoare, documentul a fost trimis puterilor străine. În a noua lună a anului următor, era a fost schimbată în epoca Meiji, sau „guvernarea luminată”, care mai târziu a fost folosită  pentru numele postum al împăratului.

După ce shogunul a renunţat la funcţiile sale,  acesta nu şi-a făcut seppuku, aşa cum ar fi cerut tradiţia, ci a trăit un timp în obscuritate şi, mai târziu, a fost primit la curtea imperială. Curând după ascensiunea sa, oficialii împăratului i-au prezentat-o pe Ichijô Haruko ca pe o posibilă mireasă. Viitoarea împărăteasă era fiica unui funcţionar imperial şi era cu trei ani mai mare decât mirele, care trebuia să aştepte să se căsătorească până după gemouku, ceremonia de masculinitate. Cei doi s-au căsătorit la 11 ianuarie 1869. Deşi a fost prima împărăteasă-consort japoneză care a jucat un rol public, ea nu a avut copii. Totuşi, împăratul Meiji a avut 15 copii cu cinci concubine oficiale. Numai cinci dintre aceşti copii au ajuns la vârsta adultă. La 19 septembrie 1868, împăratul a anunţat că numele oraşului Edo a fost schimbat în Tokyo sau „capitala de est”.

A fost încoronat la Kyoto la 15 octombrie, într-o ceremonie care a fost mereu amânată din cauza tulburărilor interne. La scurt timp după încoronare, împăratul a călătorit la Tokyo, vizitând capitala pentru prima dată. El a sosit la sfârşitul lunii noiembrie şi a început un sejur prelungit, distribuind sake în rândul populaţiei. Populaţia din Tokyo era dornică de o vizită imperială; locuitorii se temeau că, odată cu abolirea shogunatului, oraşul ar fi putut să cadă în declin. Abia în anul 1889, împăratul a luat decizia de a muta capitala la Tokyo.

Sistemul prefectural a luat naştere în 1871, tranziţia către aceasta începând din 1869, când patru lorzi locali (daimyo) au fost convinşi să-şi cedeze pământurile curţii şi au fost numiţi în calitate de guvernatori, cu salarii considerabile. În 1871, împăratul a anunţat că domeniile au fost abolite în totalitate şi Japonia era organizată în 72 de prefecturi. Noua administraţie a eliminat, treptat, cele mai multe privilegii ale samurailor, inclusiv dreptul lor la un stipendiu venit de la guvern. Spre deosebire de daimyo, mulţi samurai au suferit din punct de vedere financiar odată cu această modificare. Cele mai multe alte distincţii bazate pe clasă au fost eliminate. Deşi s-a format un parlament, nici acesta şi nici împăratul nu obţineau o putere reală.

Puterea a trecut de la Tokugawa în mâinile acelor daimyo şi a samurailor care au condus restaurarea. Odată cu introducerea banilor tipăriţi a apărut problema inflaţiei. Primul ministru, Matsukata Masayoshi, a introdus noua taxă pe pământ, a stabilit regulile pentru stabilizarea monedei naţionale, a înfiinţat Banca Japoniei în 1882, a adoptat standardele internaţionale cu privire la aur şi a privatizat primele instituţii guvernamentale. A fost introdus învăţământul obligatoriu, pentru început, în 1879, la 4 ani, iar în 1907 durata învăţământului obligatoriu a crescut la 6 ani.

Împăratul Meiji a murit pe data de 30 iulie 1912, dimineaţa. Împărăteasa şi ceilalţi membri ai familiei şi-au luat rămas bun de la el înainte de a fi pus în sicriu. Toate funcţiile imperiale au fost suspendate timp de cinci  zile şi, vreme de două săptămâni, au avut loc ritualuri funerare zilnice. Spre deosebire de ritualurile care aveau loc când murea un om de rând, în timpul cărora se cântau versuri religioase, în cazul împăratului Meiji doamne de onoare de rang înalt au continuat să-l trateze de parcă ar fi fost în viaţă, servindu-i, de exemplu, trei mese pe zi.

În cea de a patrusprezecea zi, sicriul a fost transferat în sala mortuară, unde a fost aşezat pe un catafalc, pe ambele părţi fiind plasate ramuri ale plantei sacre sasaki şi lămpi, iar în faţa lui o sabie. După alte două săptămâni i-a fost dat un nume nou: Meiji, nume care a fost anunţat de noul împărat. Înmormântarea a avut loc în a patruzecişicincea zi după deces. În acea dimineaţă, noul împărat a vizitat sala mortuară o ultimă dată. Seara, sicriul a fost scos din palat şi pus pe un dric tras de cinci boi. La sala funerară s-a ţinut o slujbă care a inclus rugăciuni, depuneri de ofrande de mlădiţe tamagushi şi elogii din partea noului împărat, a prim-ministrului şi a ministrului curţii imperiale. Apoi, sicriul a fost dus la trenul funerar, cu care a fost transportat încet întreaga zi următoare la Kyoto, unde a fost pus într-un palanchin arhaic cu care a fost dus la mausoleul unde a fost înhumat a doua zi. În epoca Meiji, împăratul a fost divinizat, iar după moartea acestuia, memoria lui a fost înconjurată cu veneraţie.