SFÂNTUL AUGUSTIN. Ziditorul „Cetăţii lui Dumnezeu”

La 13 noiembrie 354, s-a născut la Tagaste, azi, Souk Ahras, în Numidia, nordul Africii, cel care avea să fie sanctificat sub numele de Sfântul Augustin, episcop, filozof, teolog şi doctor al Bisericii apusene, considerat a fi unul dintre cei patru Părinţi ai Bisericii occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim şi Grigore cel Mare.

Tatăl Sfântului Augustin, Patricius, a fost păgân, în vreme ce mama sa a fost o practicantă exemplară a creştinismului, motiv pentru care a fost sanctificată ca Sfânta Monica. Educaţia elementară a Sfântului Augustin, primită în oraşul său natal, a fost una creştină. Deşi a avut o soră şi un frate, se pare că a fost singurul copil al familiei dat la învăţătură.

Sfântul Augustin şi-a continuat studiile la Madaura şi Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în „Confesiuni”, a dus o viaţă carnală şi a avut un copil din flori. În tinereţe, Sfântul Augustin a studiat retorica şi, influenţat de Cicero, s-a apropiat de filozofie. A urmat mai întâi calea maniheismului, a trecut apoi la scepticism, pentru ca să treacă la neoplatonism.

Înainte de a se creştina, Sfântul Augustin a fost preocupat de problema originii răului şi a diferenţelor dintre bine şi rău. Între anii 373 şi 383, Sfântul Augustin a fost profesor de retorică la Tagaste şi Cartagina. Neliniştit şi ambiţios, Sfântul Augustin a plecat la 288 de ani la Roma, vrând să-şi facă acolo o carieră. După o scurtă şedere la Roma, unde a fost profesor, Sfântul Augustin a ajuns la Milano, unde l-a cunoscut pe episcopul creştin Ambrozie. La Milano s-a dedicat studiului în Noua Academie Platonică, influenţată la vremea aceea de scepticism şi a ocupat importanta poziţie de profesor imperial de retorică. Cariera sa a suferit însă un eşec. După doar doi ani, a renunţat la postul de profesor, intrând într-o perioadă de relativă inactivitate şi de căutare de sine.

Se pare că în vremea în care s-a gândit să se căsătorească cu mama copilului său, Adeodatus, pentru a da legitimitate acelei relaţii, s-a implicat într-o nouă relaţie amoroasă. A fost un moment de maximă tensiune în conştiinţa sa. S-a retras pe domeniul Cassiacus, unde a trecut printr-o dramatică autoanaliză, urmată de o revelaţie. Acela se pare că a fost momentul convertirii sale.

După convertirea sa la creştinism, prin Ambrozie de Milano, care l-a botezat în noaptea de Paşti a anului 387, Sfântul Augustin a revenit la Tagaste, unde a întemeiat o comunitate monahală, dedicându-se studiului scripturilor, combaterii maniheismului şi a altor erezii. Sfântul Augustin a devenit în anul 391 preot, iar în anul 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.  

Primii care au adoptat idealul augustinian au fost călugării irlandezi. Din mănăstirile lor, aceşti primi soldaţi ai lui Christos, misionari şi civilizatori totodată, vor porni prima cruciadă spirituală a Bisericii romane, creştinarea şi organizarea noilor popoare ale Europei apusene. Ei au întemeiat noi mănăstiri, adevărate cetăţi ale spiritului, unde au zidit temeliile culturii occidentale. Influenţa lor a fost nu doar una spirituală, ci şi una politică.

Sfântul Augustin a fost primul care a elaborat o teorie sintetică despre graţia divină, în contextul eforturilor sale de combatere a pelagianismului, care afirma emanciparea completă a omului faţă de Dumnezeu. Concilierea dintre omnipotenţa lui Dumnezeu şi libertatea umană depinde de guvernarea divină.

Din punct de vedere politic, Sfântul Augustin a văzut organizarea de stat ca fiind folositoare şi a militat pentru despărţirea între Stat şi Biserică. În opera sa târzie „Despre Cetatea lui Dumnezeu”, Sfântul Augustin a apreciat istoria omenirii ca pe o evoluţie a cetăţii terestre, a oamenilor, ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu. El a identificat Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, explicând decăderea Imperiului roman prin faptul că acesta devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetăţii lui Dumnezeu, adică Bisericii. Sfântul Augustin a înlocuit concepţia timpului ciclic cu cea a timpului istoric, linear.

În nordul Africii, Sfântul Augustin, împreună cu episcopul Aurelius de Cartagina, a dus o luptă continuă şi necruţătoare împotriva adepţilor lui Donatus prin intermediul cărţilor scrise de ei, al ajutorului primit din partea capilor Bisericii şi al petiţiilor adresate autorităţilor romane.

În anul 411, împăratul a trimis un reprezentant oficial la Cartagina, pentru a pune capăt disensiunilor. La dezbaterea publică, desfăşurată în trei sesiuni, au participat sute de episcopi din fiecare tabără, încheindu-se cu o decizie în favoarea Bisericii oficiale. Restricţiile ulterioare privitoare la donatism au făcut ca lupta să se termine în favoarea partidei lui Augustin.

În ultimii săi ani de viaţă, Sfântul Augustin a întocmit un catalog al cărţilor scrise de el, adnotându-le cu multă grijă, pentru a putea respinge orice acuzaţie de inconstanţă. Sfântul Augustin a murit la 28 august 430, după treizeci şi cinci de ani dedicaţi activităţii episcopale. A ales să-şi trăiască ultimele zile singur, într-o chilie, punându-şi pe perete cei şase Psalmi ai căinţei, pentru a se răfui o ultimă dată cu păcatele sale, înainte de a se înfăţişa creatorului său.

În perioada care a premers moartea sa, Sfântul Augustin a pus la cale un amplu atac împotriva ultimului şi celui mai civilizat dintre adversarii săi, episcopul italian din Eclanum. De altfel, Sfântul Augustin s-a aflat mereu în centrul unor polemici, purtate de obicei cu persoane de aceeaşi religie cu el, luptând cu perseverenţă pentru a face ca modelul de creştinism creat de el să triumfe asupra celorlalte forme. Se spune că rămăşiţele sale pământeşti au fost duse în Sardinia, apoi la Pavia, unde sunt păstrate într-un relicvariu.

Sfântul Augustin este unul dintre cei mai influenţi gânditori creştini, situându-se printre cei mai importanţi teologi şi filozofi, ale cărui opere au modificat substanţial gândirea europeană. În scrierile sale, Sfântul Augustin a utilizat argumente logice în încercarea de a demonstra veridicitatea religiei creştine. Opera sa constituie o punte de legătură între filozofia antică şi cea medievală. Teologia sa a influenţat gândirea lui Martin Luther, care a aparţinut iniţial ordinului augustinian. Sfântul Augustin a rămas o autoritate mai mult de o mie de ani de la moartea sa, influenţându-l şi pe Descartes.

Opera Sfântului Augustin a dăruit viaţă, coeziune şi mai ales vocaţie istorică Occidentului catolic, lume ce a devenit o sinteză reuşită între civilizaţia latină, vitalitatea germanică şi mărturisirea creştină. De la papă şi până la ultimul ţăran habotnic, catolicii au fost marcaţi de crezul istoric al Sfântului Augustin şi au silit istoria medievală să se înscrie în cadrele şi tiparele stabilite de acesta.

Sfântul Augustin este sărbătorit pe 28 august de Biserica Romano-catolică şi pe 15 iunie de Biserica Ortodoxă.

Câteva idei augustiniene

Sfântul Augustin a susţinut că învăţătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Credea că oamenii sunt împărţiţi în două categorii: damnaţi şi aleşi, şi că oamenii au răspunderea de a recunoaşte drumul spre Dumnezeu. Sfântul Augustin susţinea că absurdul este semnul divinului şi că tot ceea ce ascultă de regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcede logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia, corpul, este nemuritor şi alcătuit din aceeaşi substanţă cu Adevărul. Acesta este chiar Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric omului decât sinele acestuia cel mai lăuntric.

Pentru Sfântul Augustin, credinţa precede înţelegerea şi cunoaşterea. Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune – Augustin le-a adăugat virtuţile creştine: credinţa, speranţa şi iubirea. Acestea au fost completate cu virtuţi umanitare: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea şi umilinţa.

Numeroasele sale lucrări au iniţiat metoda exegezei biblice, iar stilul său teologic a modelat creştinismul apusean într-o manieră excedată doar de Biblia însăşi. Lucrările sale continuă să fie relevante şi astăzi. Atât romano-catolicii, cât şi protestanţii moderni îi datorează mult, deşi, confruntate cu unele elemente ireconciliabile din gândirea acestuia, nici uneia dintre cele două comunităţi nu i-a fost întotdeauna uşor să recunoască deschis această moştenire. 

Cetatea lui Dumnezeu

Lucrarea târzie, „Cetatea lui Dumnezeu” construieşte tipare psihice şi o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generaţii. Opera va pătrunde în subconştientul celor care vor aparţine Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conştient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios şi politic totodată.

„Cetatea lui Dumnezeu” a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul era descumpănit în faţa invaziei şi jefuirii cumplite a Romei de către vizigoţii lui Alaric în anul 410. Concepută iniţial ca o scriere polemică faţă de acuzaţiile aduse creştinilor de către păgâni, lucrarea a devenit un răspuns providenţial şi genial al Bisericii creştine occidentale la provocările viitorului, iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizaţii.

Sfântul Augustin a plasat istoria pe o axă temporară care începe potrivit dogmei creştine de la facerea lumii de către Dumnezeu şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi. Din cauza păcatului originar, în urma alungării din rai, întreaga creaţie divină s-a scindat în două entităţi spirituale. Astfel au apărut cele două cetăţi: una este cea a spiritelor rele şi malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile divine. Aceasta este Cetatea lui Dumnezeu în care nu există decât iubire şi dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă şi totală cu slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi, moment ce marchează sfârşitul axei temporare a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăţi sfinte, al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului.

Lucrarea nu este numai prima interpretare filozofică creştină a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabileşte Bisericii romano-catolice un obiectiv politic coerent. Datorită Sfântului Augustin, istoria timpului şi spaţiul devin câmpul de luptă dintre cele două cetăţi, iar Biserica apuseană îşi asumă rolul dinamic de a organiza şi conduce războinicii creştini în lupta lor împotriva slujitorilor Satanei, duşmani ai Bisericii şi deci ai Dumnezeului creştin. Papa devenea astfel conducătorul spiritual, dar şi temporal, al luptei împotriva copiilor Satanei şi reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.