Securea infrigementului, deasupra iazurilor de decantare

Recent, Comisia Europeană a trimis două avize prin care anunţă declanşarea procedurii de infrigement din cauza unor probleme grave de mediu, printre care „bomba iazurilor de decantare”. Termenul de confirmare expiră în această lună, dar situaţia iazurilor rămâne la fel de dezastruoasă.

Iazurile de decantare ne pot târî   într-un proces cu Comisia Europeană şi ne pot aduce amenzi uriaşe. Recent, Comisia Europeană a trimis două avize prin care anunţă declanşarea procedurii de infrigement din cauza unor probleme grave de mediu, printre care „bomba iazurilor de decantare”. Termenul de conformare expiră în această lună, dar situaţia iazurilor rămâne la fel de dezastruoasă. Deşi iazurile din Maramureş nu fac obiectul procedurii de infrigement, situaţia lor e departe de a fi roz. O recunosc două ministere, în documente oficiale recente.

Istoria închiderii şi ecologizării perimetrelor miniere a început în 1999, prin nişte hotărâri de Guvern. La început, perimetrele miniere au fost predate Grupului Central de Închidere din subordinea Ministerului Industriei şi Resurselor, apoi SC Conversmin SA. Aceste lucrări se execută în baza unor proiecte tehnice, dar, din păcate, hârţogăria şi proiectele nu au reuşit să soluţioneze problemele de mediu din domeniu.

Potrivit Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice: „Garda Naţională de Mediu a semnalat de nenumărate ori neconformităţi pe linia de protecţie a mediului la CNMPN Remin, SC Cuarţ SA şi la Conversmin şi a informat periodic Instituţia Prefectului judeţului Maramureş. După recepţiile de la finalizarea lucrărilor s-au întocmit note de constatare în care au fost consemnate neconformităţile, fiind informat ulterior şi SC Conversmin asupra problemelor constatate”.

Practic, mai bine de un deceniu, Statul a pompat bani în închideri de mine, pentru ca apoi să-şi dea seama că metoda nu era bună. În general, gurile galeriilor au fost închise cu diguri de bolţari şi umplutură (rambleu), în foarte puţine cazuri s-au folosit plăci de beton. Astfel că, cele mai multe „diguri de bolţari” au fost sparte de hoţii de fier vechi. Iar asta e varianta optimistă, pentru că multe lucrări miniere - sute de galerii şi suitori au rămas neînchise.

Cam la o cincime dintre haldele de steril s-au efectuat lucrări de ecologizare prin celebra metodă a gărduleţelor şi plantarea de puieţi. Ministerul recunoaşte că şi această metodă a fost proastă: gărduleţe s-au rupt, puieţii s-au uscat. Dar banii s-au plătit. Cu staţiile de epurare a apelor de mină, modernizate sau reconstruite, şi ele plătite cu bani grei de către stat, e altă poveste, la fel de neromanţată. De exemplu, staţia de epurare Ţibleş nu a funcţionat nici măcar o zi, fiind proiectată greşit. Celelalte nu preiau toate apele de mină, care se scurg poluând mediului.

Apoi, în perimetrele miniere s-au executat lucrări de recuperare a unor echipamente, utilaje, materiale din subteran, demolare de construcţii, cum este cazul Uzinelor de Prepare, fostele Depozite de materiale Baia Mare. Toate au devenit nişte ruine, golite de utilaje, dar nu şi de concentrate miniere depreciate, de minereuri şi steril de flotaţie, un „cocktail” foarte periculos pentru hoţii care mişună în zonă în căutare de fier vechi.

Banii, pe lângă că au fost cheltuiţi prost, s-au şi alocat după ureche. Ministerul Mediului recunoaşte că: „nu s-a stabilit lista de lucrări prioritare din punct de vedere a siguranţei lucrărilor miniere, a oamenilor şi animalelor, precum şi din punct de vedere al protecţiei factorilor de mediu - ex. Mina Sărar, surparea Borzaş - soldată cu afectarea a 7 hectare. Apoi, închiderea unor lucrări miniere au fost executate fără aviz de gospodărire a apelor sau acord de mediu: perimetrul Novăţ”.

Ca răspuns, Ministerul a stabilit o listă de... măsuri care include executarea în regim de urgenţă unor documentaţii pentru iazurile de decantare şi apoi alocarea de fonduri pentru finalizarea lucrărilor de închidere. Când vor fi realizate acestea, nu ştie însă nimeni.

De cealaltă parte, Ministerul Economiei arată că fondurile necesare sunt extrem de mari, la fel de mari ca şi riscurile de mediu, dar se scuză că nu sunt bani. Din estimările guvernamentale, numai închiderea şi ecologizarea Iazului Bozânta ar costa circa 180.000.000 lei.

Şi Ministerul recunoaşte pocinogul cu infrigementul, dar „se spală pe mâini”: „În ceea ce priveşte procedura de infrigement, ea a fost declanşată pentru obiectivul minier gestionat de SC Moldomin, iar situaţia a fost generată de statutul actual al societăţii, aceasta fiind în procedură de faliment. Lichidatorul a procedat la valorificarea activelor societăţii, dar procedura de vânzare cumpărare nu a fost finalizată”.

În antecontractul de vânzare-cumpărare se precizează că obligaţiile de mediu sunt asumate de viitorul cumpărător.

Ministerul Economiei, împreună cu Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Ministerul Afacerilor Externe gestionează această procedură, fiind în permanent contact cu Comisia Europeană”. De parcă o astfel de procedură poate fi stopată prin „permanent contact”, nu prin măsuri concrete, pe care guvernanţii nu sunt capabili să le aplice.

S-au efectuat lucrări de ecologizare prin celebra metodă a gărduleţelor şi plantarea de puieţi. Ministerul recunoaşte că şi această metodă a fost proastă: gărduleţele s-au rupt, puieţii s-au uscat.

Dar banii s-au plătit. Cu staţiile de epurare a apelor de mină, modernizate sau reconstruite, şi ele plătite cu bani grei de către stat, e altă poveste, la fel de neromanţată. De exemplu, staţia de epurare Ţibleş nu a funcţionat nici măcar o zi, fiind proiectată greşit. Celelalte nu preiau toate apele de mină, care se scurg poluând mediul.