Să facem corect semnul Sfintei Cruci (I+II)

Pr. Nechita Florian

Omul este fiinţă dihot­o­mică, adică alcătuit din două elemente: trup şi suflet, şi prin firea sa este şi trebuie să fie căutător de Dumnezeu. Nu se simte împlinit dacă nu se află în legătură cât mai strânsă cu infinitul, cu supranaturalul, cu necu­prin­sul, adică cu Dumnezeu.
De aceea Fericitul Augustin în­drep­tăţit zice: „Neliniştit este sufletul meu, până când nu se odihneşte întru Tine, Doamne”. Legă­tura cu Dumnezeu trebuie să o avem în primul rând cu sufletul, dar şi cu trupul. Legătura cu sufletul o realizăm prin cultul intern, care ţine de ceea ce noi gândim cu mintea şi simţim cu inima faţă de Dumnezeu. Dar, ceea ce simţim cu inima, cu sufletul şi gândim cu mintea, manifestăm în exterior prin cultul extern, reprezentat de actele de cult: facerea semnului Sfintei Cruci, plecarea capului, îm­preunarea sau ridicarea mâi­nilor, plecarea genunchilor, săvâr­şirea de metanii, participarea la Sfintele Slujbe şi celelalte.
Noi, creştinii drept măritori, la diferite ocazii şi momente liturgice, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci după rânduiala dintotdeauna a Bisericii. Prin săvâr­şi­rea semnului Sfintei Cruci, facem cea mai scurtă mărturisire de credinţă şi prin gest, nu doar prin cuvinte.

Cruce facem cu mâna dreaptă şi prin atingere; atingem fruntea, abdomenul, umărul drept şi umărul stâng. Prin împreunarea celor trei degete - mare, arătător şi mijlociu - mărturisim că Dumnezeu este Unul, deşi are Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, „şi Aceştia Trei, Una sunt” (I Ioan 5, 7). Prin închiderea în palmă a celor două degete - inelar şi mic - mărturisim că Iisus Hristos are două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească; Mântuitorul a fost în acelaşi timp Dumnezeu ade­vărat şi Om adevărat. Cele două degete culcate în palmă mai simbolizează pe Adam şi Eva îngenuncheaţi în faţa Sfintei Treimi.
Cu mâna dreaptă întocmită astfel, ducând-o la frunte şi zicând: În numele Tatălui, mărturisim că sus în cer este Tatăl, coborând-o, atin­gând abdomenul şi zicând: Şi al
Fiului, mărturisim că jos pe pământ a coborât Fiul, S-a întrupat, a pătimit, a murit şi a înviat, iar prin ducerea mâinii spre umărul drept mărturisim că S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Prin atingerea umărului drept, du­cerea mâinii la umărul stâng - însoţită de cuvintele Şi al Duhului Sfânt - şi apoi prin coborârea ei, mărturisim că Duhul Sfânt S-a coborât peste Apostoli şi peste Biserică la cinci-zeci de zile după Înviere „să continue, prin Biserică şi prin Sfintele Taine, lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos şi să sfinţească pe oameni şi întreaga creaţie”.
Această scurtă mărturisire de cre­dinţă prin gest, o „pecetluim” prin cuvântul „Amin!”, care înseamnă „aşa este!”, „aşa să fie!”. Acest cuvânt întăreşte mărturisirea făcută anterior prin gest şi prin cuvinte, după cum este întărit un document prin semnătură şi ştampilă.
O pre închipuire a Sfintei Cruci şi a puterii ei a fost toiagul lui Moise cu care a lovit Marea Roşie în semnul crucii şi a trecut pe poporul lui Israel către Peninsula Sinai (Ieşire cap. 14). Acest toiag l-am văzut şi se află astăzi, în muzeul Topkapi din Istanbul. Crucea, şi apa peste care s-a făcut semnul Sfintei Cruci, au putere asupra duhurilor necurate şi asupra duşmanilor de orice fel. De aceea, la Sfânta Taină a Botezului şi la tot folosul de tre­buin­ţă, se foloseşte neapărat apa care s-a sfinţit în chipul Crucii: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi toţi au trecut prin mare şi-ntru Moise toţi s-au botezat în nor şi în mare…” (I Corinteni 10, 1-2)

Sfânta Cruce mai este preînchi­puită în Vechiul Testament de Şarpele de aramă cusut transversal pe un stâlp, la care privind toţi cei ce erau muşcaţi de şerpi se vindecau în chip minunat (Numeri 21, 9). „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15). La fel şi noi, creştinii, privind cu credinţă la Hristos Cel înălţat pe Cruce ne vindecăm de muşcăturile şarpelui – diavol.

Sfânta Cruce are sens de putere şi de semn desprins şi din relatarea biruinţei lui Israel asupra lui Amalec. Când Moise ţinea mâinile în forma crucii, biruia Israel, iar când Moise obosea şi nu mai putea ţine mâinile ridicate biruia Amalec (Ieşire 17, 11-13). „Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” zice, inspirat de Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 18). Cine nu ştie de biruinţa împăratului Constantin cel Mare asupra prigonitorului Maxenţiu la Pons Milvius (podul vulturului) din 28 octombrie 312 după ce a văzut pe cer semnul Sfintei Cruci şi cuvintele „in hoc signo vinces” – prin aceasta vei învinge – deşi avea armată mult inferioară adversarului său. A cusut pe veşminte, pe scuturi şi pe steagurile de luptă (de atunci avem prapori în Biserică) semnul Sfintei Cruci şi cu ajutorul ei a biruit în luptă.
De asemenea, în cartea profetului Iezechiel, în capitolul nouă, se vorbeşte despre cei însemnaţi pe frunte cu semnul (Tau) - semn care avea forma Sfintei Cruci - şi care, datorită acestui fapt, au fost apăraţi de pedeapsa lui Dumnezeu. Şi noi ne însemnăm pe frunte în forma crucii cu Mir sau cu ulei sfinţit, pentru a fi apăraţi de orice lucrare a celui rău: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutre­mură, nesuferind a căuta spre pute­rea ei…”, scrie în rânduiala sluj­bei Sfântului Maslu.

Crucea are şi sensul de binecuvântare. Patriarhul Iacob îşi bine­cuvântează nepoţii Efraim şi Manase, fiii lui Iosif, cu mâinile puse cruciş, cu mâna stângă pe capul copilului din dreapta şi cu mâna dreaptă pe capul copilului din stânga: „Israel (…) şi-a întins mâna cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim (…), iar pe cea stângă pe capul lui Manase, încrucişându-şi mâinile” (Facere 48, 13-15).

Sfânta Cruce are sens de putere şi de semn desprins şi din relatarea biruinţei lui Israel asupra lui Amalec. Când Moise ţinea mâinile în forma crucii, biruia Israel, iar când Moise obosea şi nu mai putea ţine mâinile ridicate biruia Amalec (Ieşire 17, 11-13).

Oricine ştie că Sfânta Cruce are şi sens de suferinţă: „Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). „Crucea de fiecare zi a omului este greutatea luptei contra ispitelor ce ne vin de la poftele noastre cele rele,ce ne vin de la diavol şi de la prietenii cei păcătoşi. Crucea omului este povara înfrânării, a cumpătării, a renunţării la toate relele ce ne împresoară şi ne asaltează”, spune fostul Arhiepiscop al Clujului, Teofil Herineanu.

Iubiţi cititori, faceţi efortul de a înţelege că toată viaţa noastră este o cruce pe care trebuie să ne-o asumăm. Dacă Iisus Hristos nu trecea pe la Cruce, pe la Golgota, nu ajungea la Înviere. Oricât de puţin ne-ar conveni greutăţile vieţii, oricât de mult am alerga numai după comoditate, confort, prosperitate şi altele de genul acesta, fără asumarea crucilor de tot felul nu vom putea beneficia de avantajele lor şi de mântuire în cele din urmă. Să le luăm pe rând.

Cruce este munca. Nu este uşor să munceşti ca să te întreţii pe tine şi pe cei ai familiei tale. Dar fără muncă nu poţi beneficia de frumuseţea şi avantajele ei. Ce ar însemna să fii întreţinutul altora, mai ales că lenea este un foarte mare păcat: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mă­nânce” (II Tesaloniceni 3, 10).

Căsătoria este şi ea o cruce, dar dacă este asumată este frumoasă. Ce este mai frumos decât să fii împreună şi să-ţi petreci viaţa în iubire şi ajutor reciproc cu persoana pe care ţi-a rânduit-o Dumnezeu?

Cruce este naşterea de copii. Copiii se nasc în durere. Apoi
să-i hrăneşti - şi nu oricum, să te trezeşti noaptea când plâng, să le faci baie, să-i schimbi, să-i porţi în braţe, să-i educi, să-i creşti mari, să le agoniseşti cele necesare vieţii până când şi le pot câştiga ei. Desigur, într-o familie binecuvântată există întrajutorare între membrii, atribuţiile se distribuie, încât este uşor şi plăcut tot ce se face, iar toate greutăţile sunt compensate de iubirea care depăşeşte orice raţiune şi nu pot să ştie lucrul acesta decât cei care şi-l asumă. Ce este mai frumos decât să vezi cum râde, cum gângureşte, cum se joacă puiul de om, care este cea mai fru­moasă minune a lui Dumnezeu? Ce bucurie mai mare poate fi decât să-i vezi realizaţi pe cei pentru care te-ai ostenit şi pe care i-ai iubit? El a rânduit ca noi să nu putem trăi fără ajutorul părinţilor când suntem mici şi fără ajutorul copiilor când suntem la bătrâneţe. Cine ne moş­teneşte averea şi cine ne în­gri­jeşte la bătrâneţe dacă nu ne asumăm crucea naşterii şi creş­terii de prunci?

Cruce este postul, fără de asu­marea căruia nu putem beneficia de avantajele lui duhovniceşti şi trupeşti. Cruce este spovedania, căci nu este uşor să te smereşti, să te pui în genunchi şi să-ţi spui toate păcatele, dar numai dacă
ţi-ai asumat această „greutate” te simţi uşurat când primeşti dezlegare de la duhovnic. Dacă vreţi, v-o mărturisesc din proprie expe­rienţă.

Nimic nu se face fără un efort anume, ori la ce ne-am referi, şi Iisus Hristos ne cere să ne asu­măm aceste eforturi, aceste greu­tăţi. Nu mai vorbim de crucile de circumstanţă: boală, pagubă, accident, moartea cuiva apropiat, o iubire neîmpărtăşită şi câte alte greutăţi pe care ni le poate rezerva viaţa.
Se poate uşor observa că tot ce ne înconjoară există şi trăieşte sub semnul crucii: trupul şi capul omului reprezintă partea verticală a crucii, iar braţele reprezintă partea orizontală. În acoperişul unei construcţii, „cornii” şi „leţurile” se aşază în formă de cruce, ca să fie acoperişul rezistent; tot astfel stâlpii şi grinzile casei. De asemenea, stâlpii, brâiele şi scândurile de la gard nu se pot aşeza decât în forma crucii. Copacii cresc şi se dezvoltă tot în formă de cruce: tulpina reprezintă partea verticală, iar crengile partea orizontală. Nervurile frunzelor cu precădere cresc şi există tot sub forma crucii. Orice unealtă, cu mâna care o „îmbrăţişează”, alcătuiesc o cruce prin care se binecuvântează orice muncă cinstită. Roata – cea mai mare invenţie a lumii – împreună cu axul sau osia în jurul căreia se învârteşte, alcătuieşte o cruce de mare folos în atâtea domenii. Cruce este orice îmbrăţişare, ca expresie a iubirii binecuvântate de Dumnezeu. Hristos Însuşi este răstignit în forma Crucii, cu mâinile deschise, cuprinzând cu braţele Sale, în nemărginita Sa iubire jertfelnică, întreg neamul omenesc şi întreaga creaţie.

Sfânta Cruce este Altarul pe care S-a adus jertfă lui Dumnezeu, pentru păcatele lumii, Mielul lui Dumnezeu, sfinţindu-L cu Sângele Său. În Vechiul Testament altarul era sfinţit prin stropirea de şapte ori cu sângele jertfei (Levitic 16, 19), şi oricine se atingea de altar se sfinţea la rândul său (Ieşire 29, 37). Cu atât mai mult se sfinţeşte Altarul Crucii, pentru că a fost stropit cu Sângele lui Iisus Hristos; şi se sfinţesc la rândul lor cei ce ating, sărută şi cinstesc cu credinţă Sfânta Cruce.
Este neînţelept să tăgăduiască sau să nu cinstească cineva Sfânta Cruce, fapt prin care minima­lizează sau nesocoteşte Jertfa Mântuitorului, aşa cum tot atât de neînţelept ar fi ca cineva să pună Crucea mai presus de Hristos. Crucea nu este Dumnezeu. Dumnezeu este Cel al cărui Fiu întrupat S-a răstignit pe Ea. Oamenii luminaţi vor şti întotdeauna să facă distincţie şi să nu „se poarte ca duşmani ai crucii lui Hristos” (Filipeni 3, 18). Ca să existe Înviere, trebuia să existe moarte; ca să moară Hristos, trebuia să existe răstignire; şi ca să fie răstignit trebuia să existe cruce. Nu putem înlătura Sfânta Cruce din opera de mântuire a lumii prin Fiul răstignit, mort şi înviat. Să nu ne sfiim, aşadar, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci ori de câte ori este necesar şi simţim nevoia.

Să facem corect semnul Sfintei Cruci. Foarte mulţi creştini nu fac corect semnul Sfintei Cruci. Ce să mai spunem de cei ce nu-l fac deloc. A nu face corect semnul Sfintei Cruci poate lăsa impresia nu atât a neştiinţei, cât a nepăsării sau a indiferenţei faţă de cele sfinte.
Sunt conştient că, citind acest text, foarte mulţi se vor simţi tentaţi
să-i judece pe cei ce nu fac semnul Sfintei Cruci aşa cum se cuvine, dar n-am ce face. M-am simţit obligat să scriu aceste observaţii. Sunt ferm convins că aceia ce nu se însemnează corect cu semnul Sfintei Cruci nu sunt necredincioşi sau de rea intenţie, ci pur şi simplu sunt poate mai concentraţi asupra rugăciunii interioare sau rostite cu buzele, decât asupra gestului în sine, şi n-ar avea nevoie decât de un foarte mic efort suplimentar de voinţă şi de conştientizare pentru a săvârşi corect semnul Sfintei Cruci.

Pe toţi cei care citiţi aceste rânduri vă rog, ca pe bunul Dumnezeu, să nu vă lăsaţi ispitiţi de gândul de
a-i judeca pe cei ce nu fac corect semnul Sfintei Cruci. Mai degrabă să ne corectăm noi înşine, să le facem cadou această cărticică şi să privim în interiorul nostru la alte posibile păcate pe care le-am avea.
Mă gândesc şi la aceasta: am scris multe lucruri despre Sfânta Cruce în general şi despre cinstirea ei, dar foarte puţin despre subiectul în sine - de a ne însemna corect cu semnul Sfintei Cruci, încât celor ce citesc li se poate abate atenţia de la aceasta. Mi se pare însă că ar fi suficientă chiar şi numai o frază pentru a conştientiza cât este de important să se facă semnul Sfintei Cruci corect. „Caricaturizarea” – nici nu pot zice altfel – semnului Sfintei Cruci ne descalifică. Hai să ne întrebăm: Ce creştini suntem noi dacă nu putem face măcar atât? Aşa este şi credinţa în interiorul nostru, după cum este de corect semnul Sfintei Cruci pe care-l facem? Mântuitorul zice: „Că din prisosul inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34), adică în exterior manifestăm ce se află în interior. Dacă este aşa, de ce nu ne-am corecta? Nu este greu. Totul este să conştientizezi, să vrei şi să te hotărăşti.
Probabil că mulţi ne facem sminteală pentru alţii când se uită la noi şi văd cât de schimonosit facem semnul Sfintei Cruci.

Frate creştine, hai spune sincer, este greu? Cum vei face pentru Dumnezeu şi pentru suflet lucruri mari, dacă nu poţi face un lucru mic şi uşor? Îţi mai dau o idee. Încearcă să desenezi pe hârtie copia semnului crucii pe care o faci şi vezi cum arată. Uneori va avea trei braţe în loc de patru, alteori braţul de sus va fi mai lung decât cel de jos şi vei putea fi condamnat că faci cruce satanică.
Când duci lingura în gură, nu o duci doar pe jumătate; când închizi uşa, n-o închizi doar parţial; când păşeşti nu faci doar o jumătate de pas, decât dacă eşti bolnav. Când vorbim, ca să fim înţeleşi, ne stră­duim să rostim cuvintele şi frazele întregi. Ori la ce ne-am referi, toate ne străduim să le fa­cem cum trebuie. De ce tocmai semnul Sfintei Cruci să-l facem altfel?

Însemnarea cu semnul Sfintei Cruci este o rugăciune făcută prin gest, cu mintea, cu inima şi cu buzele. Când nu o faci corect prin gest, ceva lipseşte; ori la buze, ori la minte, ori la inimă. Când mintea, inima şi buzele se vor ruga corect, atunci şi semnul Sfintei Cruci va fi corect. Nici nu mă pot gândi că
i-ar fi cuiva ruşine să se însemneze corect cu semnul Sfintei Cruci, pentru „Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38). Cum s-ar putea la Judecată bucura Hristos de mine care m-am ruşinat de El? De mine, cel care I-am nesocotit Crucea prin care a biruit moartea. Ce durere şi patimi a răbdat El prin Cruce, iar eu nu pot nici măcar să am curajul să mă însemn corect cu semnul Sfintei Cruci. Mie îmi este ruşine sau lene să-L mărturisesc şi atunci cum voi avea pretenţie ca El să mă considere prieten şi să nu-i fie ruşine de mine? „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14). Ce motiv ar avea atunci să mă slăvească şi să se bucure de mine?
Iubite frate creştine, nu trebuie decât să crezi, să vrei şi să-ţi impui. Nu este greu.
Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne lumineze şi să ne înţelep­ţească pentru a ne însemna aşa cum se cuvine cu semnul Sfintei Cruci, spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

„Când duci lingura în gură, nu o duci doar pe jumătate; când închizi uşa, n-o închizi doar parţial; când păşeşti nu faci doar o jumătate de pas, decât dacă eşti bolnav. Când vorbim, ca să fim înţeleşi, ne străduim să rostim cuvintele şi frazele întregi. Ori la ce ne-am referi, toate ne străduim să le facem cum trebuie. De ce tocmai semnul Sfintei Cruci să-l facem altfel?”