• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 29 Noiembrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 14 Septembrie , 2020

Ritualuri de prinos și hram în satele de pe Platoul Prelucilor

Ștefan FLORIAN – muzeograf

„Faceți bine și haidaț de Sfântă Mărie până la noi... amu haidaț că și așe nu aț mai vinit de nu știu când, luați-i și pă bătrâni, da haidaț și cu pruncuțu! Amu faceți bine oricum și haidaț că nu-i păstă fața pământului și-așe nu știu de când nu aț fo...”, auzeai delurenii, adică pe cei din Dealul Corbului, cam cu o săptămână, două, înainte de Sfântă Mărie Mică, chemând neamurile plecate demult din sat, pe cei din satele vecine, prieteni din satele depărtate, cunoscuți.

La târg mai cu seamă sau trecând cu treburi prin satele vecine, trecând pe drum sau cine știe pe unde se întâlneau, atunci chemau. Și nici nu ar fi trebuit nu știu câtă „îmbdietură”, că oamenii oricum
s-ar fi dus, da așa se face, că omul răspundea: „Apoi poate om vini, nu știu cum a hi... om mai vide. Poate or vini cia tineri, ori cia bătrâni, om face oricum, da de vinit tăt om vini oricare”. Și așa se chema la orice prinos adus morților și la orice sfințenie de peste an, adică hram de biserică, din satele dimprejur: A Treia Zi de Paște, la Duminica Tomii, de Sfinții Petru și Pavel, de Sfântu Ilie, de Sfântă Mărie Mare și acum, de Sfântă Mărie Mică. Și oaspeții, aceiași fiind, nu erau aceiași... erau oaspeți deosebiți...
... începea totul chiar de cu două zile înaintea sărbătorii, a prinosului sau a hramului. Se tăia miel, purcel, găină pentru supă, se făceau cumpărături.
Pentru copil totul stătea sub semnul unei mari taine: bunica pre­gătea totul cu mare atenție și cu evlavie (pâinea, colacii, coșarga, mâncarea) și dădea directivele, tata mătura curtea cu relaxare și așeza lucruri și curtea se transforma, mama frământa și își punea copilul la măcinat nucă sau învârtit cu lingura într-un castron tot felul de creme, bunicul nu înțelegea uneori de ce atâta pregătire și dădea câte o povață despre simplitatea lucrurilor după care întreba dacă e gata cozonacul și nepotul era într-un gând cu bunicu... și apoi era de fugit repede după mașina de tocat carne la vecini și le mărturiseai cam în ce stadiu sunt cei ai casei, că erai întrebat și când ajungeai acasă spu­neai cam în ce stadiu sunt vecinii: „api n-o gătat încă de măcinat că o zâs să le duc mașina mai păstă un ceas înapoi...”. „Api știu că ii or hi așezată”... „Api nu știu că lelea Ruzale era la cuptor și Vasile era la tăietori”. Dar bucuria era aceeași la fiecare casă, pentru că a doua zi urma să vie părintele la cimitir sau la biserică, a doua zi urma să duci o oiagă de horincă și o coșargă cu ce era rânduit, a doua zi aveai de primit după rânduială oaspeți și oaspeții nu erau orișicine...

„Sărbătorile aceastea însemnau o legătură profundă cu neamul. Era bucuria de a fi cu oamenii, cu ai tăi, se reînnodau legăturile cu comunitatea. La început, la un prinos oamenii se întâlneau în cimitir și prin cei duși, cei prezenți își găseau pacea și liniștea. Și se rugau. Apoi chemai oameni acasă, la masă. Asta se face pentru odihna lor, pentru pacea și binele lor. A oferi – era ceea ce definea aceste sărbători. Și oferi ce ai mai bun din toată inima! Se face cea mai bună mâncare, se aranjază curtea, se pregătește casa iar oaspeții sunt puși la masă cu bucurie și drag iar bu­curia reîntâlnirilor însemna multă po­veste, povești din neam, des­­pre strămoși, povești de altă­dată... era o bucurie totală. Și niciun om nu trebuia să rămână nechemat!”, spune prof. Ana Bisz­tricki-Florian, din Preluca Veche.
Și oamenii aceștia, cunoscuți de cu toate zilele, erau oameni deosebiți. „Videț să temaț pă tătă lumea să nu rămâie oarecine netemat” ziceau femeile când bărbații porneau spre rânduiala ce avea să fie, ori la cimi­tir, ori la Biserică. Și ajunși acolo, în timpul liturghiei, fiecare își urmărea neamurile venite din alte sate, cunoscuții, pe cei din satele vecine și mai ales pe străini și pe săraci. Își spuneau unii altora: „Vez că-i Ionuc colo jos lângă gard,
du-te tu și teamă-l că io mă duc
să-i tem pă cia de colo și colo; ni du-te tu și zâ-i și la Văsălică și la Mărioara să treacă pă la noi, poate or mere pă la fraț prima dată da să vie și pă la noi; da cunoști-l pă acela? Ni vez să nu rămâie netemat, teamă-l musai pă când să gată liturghia”. Nimeni nu trebuia să rămâie nechemat, că atunci era vorbă mare în sat, în comunitate. „Api tematu-l-o oare cineva pă cele de colo și de colo? Că doși l-am văzut și-am vrut să-l chem și-api
n-am mai dat de el... api l-am văzut mărgând la ieștia din sus și-api nu știu unde s-o dus de-acolo că p-aci n-o trecut”. Că dacă ar fi trecut pe drum nu ar fi scăpat nechemat. Că masa se făcea afară, numai dacă era vreme ploioasă se făcea în casă și mereu niște ochi erau spre drum în caz că trece careva. Și fuga la poartă și ia omul de mânecă și du-l la masă, să nu treacă așa... că nu era orișicine...
„Prinosul este un dar dat divinității care acum este substituită de străini, de copii sau de săraci. Omul simte nevoia să dăruiască divinității, dar divinității în mod direct i se oferă la Sfânta Liturghie. Partea de dăruire trebuie să fie îndreptată către cineva și atunci străinii sunt cei care repre­zintă divinitatea”, explică redactorul șef al revistei Vatra Chioreană.
Așadar nu erau orișicine cei chemați la masă. Și doamne, întinși mai erau bieții oameni. Că încă din timpul ritualului, cei veniți de departe, se trezeau cu sătenii la urechea lor șoptind: „Faceți bine și haidaț mai întâi la noi... Api nu știu că am zâs că om mere prima dată pă la verii cia de colo și de colo sau la cela și-apoi om vini... ba haaaidaaaț că mă tem că nu mai ajunjeț... baaa, viniiim... No faceț bine să nu faceț să nu viniț”. Și după ritual, să zicem după liturghia de la hramul bisericii, erai prins de mânecă sau de umăr: „No, faceț bine și haidaț că api iț mere și dinjos”. Și mai merei dacă apucai, că odată ajuns la masă era horincuță și vin și mâncare bună. Da ajungeai și la a doua casă și la a treia și la a patra că se întâmpla ca acolo, în învălmășala ceie, să îți fure oarecare din sat clopu și să zică: no lasă că îi vini mneta după clop! Ca să meargă și la el „după uspăț”. Cum de altfel s-a și întâmplat. Că mare bucurie era ziua aceea, a prinosului sau a hramului, cum de altfel îi și acuma de Sfântă Mărie Mnică în Dealu Corbului.
Mare bucurie era întreaga zi și tot oameni și străini în sus și în jos pe drum, de la o casă la alta (până începea jocul la șură sau la cămin) pentru că, spune Conf. Univ. Dr. Delia Suiogan: „Rolul străinului şi al celui sărac era foarte important într-un astfel de context ritualic! El era imaginea strămoșului casei, a bunilor plecați de mult, pe care
nu-i mai puteam recunoaște, dar care puteau readuce echilibrul, pacea, armonia gospodăriei prin revenirea în casă! Mai târziu, ei au fost asimilați lui Dumnezeu, care coboară în astfel de momente pe pământ, coborând să încerce dărui­rea şi bunătatea oamenilor!”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.