Revolta din ghetoul Varşoviei

La 18 aprilie 1943 a început revolta evreilor din ghetoul Varşoviei, revoltă care a durat trei săptămâni. Aceasta a fost cea mai mare revoltă a evreilor din timpul Holocaustului. Grupen führerul SS, Jurgen Stroop, responsabilul cu înăbuşirea revoltei, a raportat în mai 1943 că au fost lichidaţi 56.065 evrei şi că foarte puţini au supravieţuit. După reprimarea revoltei, germanii au distrus ghetoul din Varşovia, făcându-l una cu pământul.

În 1942, în vremea în care comunitatea evreiască a ghetoului din Varşovia era încă intactă, mişcarea de opoziţie împotriva germanilor a fost una doar verbală. S-au împărţit ziare clandestine, motiv pentru care Gestapoul a împuşcat cincizeci şi una de persoane în semn de represalii. Mulţi evrei considerau că orice rezistenţă ar grăbi sfârşitul ghetoului şi că întreaga masă a evreilor va trebui să plătească pentru acţiunile unui mic grup de persoane.

Toamna lui 1942 a fost epoca în care au început primele pregătiri de rezistenţă. Organizaţia de rezistenţă a tineretului s-a constituit pas cu pas. Pretextând că ar construi adăposturi antiaeriene, evreii au săpat şi întărit câteva sute de şanţuri şi de canale, ca un fel de tranşee, dintre care unele erau legate de reţeaua de canalizare.

În aprilie 1943 a avut loc prima încercare de răzvrătire comunitară împotriva regimului nazist, în ghetoul creat de germani în 1940, în cartierul evreiesc al Varşoviei. Înainte de valul deportărilor înspre lagărele de concentrare naziste, în ghetou locuiau 400.000 de evrei, din care au rămas doar 60.000.

La începutul lui 1943, Reichsführerul SS, Heinrich Himmler, a dat un ordin de dărâmare a ghetoului, locuitorii acestuia urmând a fi deportaţi în lagărul de la Treblinka. Până atunci majoritatea evreilor s-au abţinut de la o revoltă armată, convingerile religioase înfrânându-le orice pornire războinică. Curând, însă, au început primele deportări, câteva sute dintre tinerii locuitori ai ghetoului hotărându-se să pună mâna pe arme.

Evreii polonezi sau pur şi simplu cei deportaţii din alte teritorii au decis să-şi înfrunte destinul cu armele în mână. Ani de-a rândul, istoria acestor evrei a fost marcată de trenurile care-i transportau spre lagărele de concentrare. La începutul anului 1943, situaţia s-a schimbat dramatic. Mii de evrei „cazaţi” în spatele zidurilor ghetoului din Varşovia s-au decis să-şi asume rolul de inamici ai celui de-al Treilea Reich.

Au făcut-o cu doar câteva arme şi cu puţine gloanţe, cu bombe improvizate, dar, mai ales, cu oameni care ştiau că vieţile lor valorează mult mai mult decât o moarte într-o cameră de gazare.

Armele specifice războiului modern le lipseau aproape cu desăvârşire evreilor varşovieni. Organizaţia de Luptă Evreiască a semnalat într-un apel către subterana poloneză aceste deficienţe majore. În martie 1943, din punct de vedere material, lucrurile stăteau prost. Din cele 49 de arme care le-au fost alocate, doar 36 puteau fi utilizate, din cauza lipsei de muniţie. Evreii aveau arme de slabă eficienţă, cocktailuri Molotov, diferite tipuri de puşti, carabine şi câteva mitraliere.

La 18 aprilie 1943, după aproape patru luni fără deportări, trupele germane au intrat în ghetoul Varşoviei, în mod neaşteptat, pentru a organiza o nouă deportare. În câteva ore, aproape şase sute de evrei au fost împuşcaţi. Germanii nu s-au aşteptat la o rezistenţă din partea locuitorilor ghetoului, cu toate că aceasta începuse să se organizeze din toamna anului trecut. Luptătorii evrei au obţinut un prim succes prin expulzarea trupelor germane şi preluarea controlului asupra ghetoului de către organizaţiile de rezistenţă 20B şi 22W. Revolta a fost sprijinită de activişti ai rezistenţei poloneze. Confruntarea armată l-a grăbit pe Himmler să ordone totala desfiinţare a ghetoului.

Pe 19 aprilie 1943, trupele germane trimise la faţa locului au întâmpinat o rezistenţă neobişnuită. Tinerii evrei ştiau cât de slabe sunt şansele lor de reuşită în faţa naziştilor, pentru că lipseau armele, hrana şi susţinerea logistică. Aceştia au reuşit însă să reziste atacurilor timp de trei săptămâni. În 20 aprilie, detaşamentele Wehrmachtului au intrat în acţiune cu aruncătoare de flăcări şi cu explozive. Canalele şanţurilor au fost aruncate în aer unul câte unul, de către trupele germane de geniu, pentru a zădărnici încercările evreilor de a fugi prin reţeaua de canalizare. 

Liderii Germaniei naziste erau uluiţi. Joseph Goebbels nota în jurnalul său: „Evreii chiar au reuşit să plaseze ghetoul în situaţia de a se apăra singur. Această revoltă arată cât de periculoşi pot fi evreii dacă au arme. Din nefericire, ei deţin şi câteva mitraliere nemţeşti. Doar cerurile ştiu cum au intrat în posesia lor.

8 mai 1943 a marcat începutul sfârşitului pentru rezistenţa evreiască. Câţiva prizonieri au fost constrânşi să dezvăluie ascunzătorile şi centrele de rezistenţă. Trupele germane au descoperit ascunzătoarea Organizaţiei de Luptă Evreieşti, lichidându-i pe aproape toţi liderii revoltei. Marek Edelman, ultimul supravieţuitor, a reuşit să scape prin sistemul de canalizare.

Trei zile mai târziu, Szmul Zyegielbojm, reprezentantul comunităţii evreieşti în Consiliul Naţional al guvernului polonez aflat în exil la Londra, scria în ultima scrisoare următoarele: „Nu pot să trăiesc în tăcere în timp ce poporul meu este lichidat. Camarazii mei din ghetoul Varşoviei au murit cu armele în mâini, în ultima lor bătălie, una eroică. Mie nu mi s-a permis să cad alături de ei, la fel ca ei, dar locul meu este lângă ei. Prin moartea mea creau să semnalez protestul meu profund la adresa inacţiunii, a nepăsării în care lumea contemplă distrugerea poporului evreu.” A doua zi, la Londra, Szmul Zyegielbojm s-a sinucis în propriul apartament, lăsând aragazul deschis. 

Atunci când, la începutul lui mai, naziştii au reuşit să înconjoare refugiul evreilor, aceştia s-au sinucis în grup. „Este imposibil să pun în cuvinte ceea ce s-a întâmplat. Un lucru e clar: realitatea a depăşit gândurile noastre cele mai îndrăzneţe”, nota Mordecai Anielewicz, comandantul revoltei din Varşovia, în ultima scrisoare pe care a scris-o, în 23 aprilie 1943.

Ghetoul era în flăcări. În şanţuri, evreii au fost îngropaţi sub dărâmături.

Grupen führerul SS, Jurgen Stroop, responsabilul cu înăbuşirea revoltei, a raportat în mai 1943 că au fost lichidaţi 56.065 evrei şi că foarte puţini au supravieţuit. După reprimarea revoltei, germanii au distrus ghetoul din Varşovia, făcându-l una cu pământul.

Pe 16 mai 1943, generalul Stroop a întregit tabloul în raportul final asupra revoltei din Varşovia: „Am decis distrugerea totală a ghetoului, prin incendierea tuturor clădirilor rezidenţiale. Acţiunea a avut ca efect scoaterea evfreilor din ascunzătorile lor. Nu de puţine ori, evreii stăteau în clădirile incendiate până când frica de a arde de vii îi împingea să sară de la ferestre. Cu oasele rupte încercau să se târâie în clădirile care nu erau în flăcări.” Generalul Stroop a ordonat ca Sinagoga Rlomacki, din zona ariană a oraşului, să fie aruncată în aer, ca simbol că bătălia luase sfârşit.

În anii comunismului, victimele evreieşti aproape că nu au fost amintite. În zilele noastre, dezbaterile despre relaţiile dintre polonezi şi evrei este mai intensă decât oricând. „Au vrut să aleagă singuri felul în care vor muri. Cu atitudinea lor, revoluţionarii evrei au vrut să arate lumii că se pot opune regimului nazist”, afirmă Stepinski Sigmund, directorului muzeului din Varşovia dedicat istoriei evreilor polonezi. Exemplul evreilor din Varşovia a fost urmat mai apoi de evrei din alte ghetouri poloneze.

În Exterminarea evreilor din Europa, referindu-se la revolta din ghetoul Varşoviei, Raul Hilberg afirmă următoarele: „Această luptă armată n-a schimbat câtuşi de puţin evoluţia procesului de distrugere a iudaismului. Însă, în istoria evreiască, această bătălie este, în sensul propriu al cuvântului, o revoluţie, deoarece, după două mii de ani de politică a supunerii, roata se întorsese şi evreii recurgeau, din nou, la forţă.”

Zidul ridicat de trupele germane în jurul ghetoului din Varşovia începând din anul 1940 a avut scopul de a închide vieţile unor oameni destinaţi exterminării fizice. În 1940, la câteva luni după ocuparea Poloniei şi transformarea acesteia sub noul titlu de Guvernământ General în teritoriu arian, trupele armatei germane au început să concentreze populaţia de origine evreiască în ghetouri. Acestea aveau scopul de a reţine temporar „suboamenii”, până ce mecanismul lagărelor şi al camerelor de gazare avea să fie pus în funcţiune. Acest ghetou a fost cea mai mare „anticameră a morţii” de acest tip.

În 1942, atunci când germanii au început deportările înspre lagărul de la Treblinka, ghetoul număra aproximativ 400.000 de evrei, cei mai mulţi aduşi din alte zone ale Poloniei şi forţaţi să aştepte în mizerie şi disperare, la limita suprapopulării, în mijlocul epidemiei de tifos şi în lipsa hranei, ultima zi, aceea a deportării.

După lichidarea revoltei, zidul care înconjura ghetoul a fost distrus. Conform dorinţei lui Himmler, acesta a fost ras de pe faţa pământului şi fiecare adăpost astupat. 2.500 de deţinuţi din lagăr şi 1.000 de lucrători polonezi au muncit mai mult de un an la curăţarea de moloz a 180 de hectare de imobile prăbuşite şi la demolarea a aproximativ 2.300.000 de metri cubi de zid. Lucrările au fost întrerupte în iulie 1944. Himmler a cheltuit pentru această lucrare 150 de milioane de mărci germane. În Varşovia de astăzi se mai pot vedea rămăşiţele zidului care înconjura ghetoul.

Rezistenţa evreiască împotriva crimelor comise de nazişti s-a coagulat greu. Deşi poveştile lagărelor de exterminare circulau, evreii priveau cu neîncredere posibilitatea existenţei unui plan de lichidare în masă. Şi totuşi, în martie 1942, au apărut primele semnale, când un ziar al Rezistenţei evreieşti din Varşovia scria următoarele: „Ştim că sistemul ucigaş al lui Hitler se îndreaptă spre o fundătură şi spre distrugerea evreilor. Victoria asupra evreilor va servi germanilor ca recompensă pentru pierderile suferite pe front. Vărsarea sângelui evreiesc va alina eşecul marilor vise ale lui Hitler.”

La mijlocul anului 1942, aceste previziuni s-au îndeplinit cu exactitate: au început deportările din ghetoul varşovian, germanii urmărind lichidarea totală a celor care îl populau. În ianuarie 1943, situaţia devenise deja clară. Organizaţia de Luptă Evreiască a emis un comunicat către populaţia ghetoului: „300.000 de fraţi şi surori au fost trimişi la moarte cu cruzime, în lagărele de la Treblinka. Au trecut şase luni de viaţă trăită constant sub imperiul fricii, fără a şti ce poate să aducă a doua zi. Fiecare trebuie să-şi amintească mereu: suntem sclavi, iar când sclavii nu mai sunt profitabili, atunci ei sunt ucişi! Evrei, ora este aproape! Acum sloganul nostru trebuie să fie: Pregătiţi să moară ca nişte oameni!”

Mişcarea evreiască de rezistenţă n-a pornit de la Judenrat; organizaţia se compunea tocmai din elemente ale comunităţii care mizaseră totul pe o politică de colaborare totală cu administraţia. Pentru a-i mobiliza pe evreii din ghetou împotriva germanilor, era necesar să se formeze o nouă ierarhie, destul de puternică pentru a sfida cu succes Consiliul şi pentru a prelua controlul asupra comunităţii evreieşti.

Nucleul organizaţiei ilegale era format din partidele politice care erau reprezentate în aparatul comunităţii evreieşti dinainte de război. Aceste partide, ce reuşiseră să supravieţuiască în ghetou, ocrotindu-şi proprii lor membri, s-au aliat pentru a forma un bloc de rezistenţă. Mişcarea a pornit de la două blocuri extremiste care nu avuseseră contact între ele: comuniştii care ascultau de Moscova şi naţionaliştii autonomi. De la ele, ideea s-a extins la grupurile tineretului sionist, la sindicaliştii sionişti şi Partidul sionist-socialist. Mişcarea a sfârşit prin a cuprinde toate marile partide, cu excepţia unuia: partidul ortodox.