• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 25 Septembrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 11 Septembrie , 2020

„REPUBLICA MARAMUREȘ” ȘI STRATEGIA POLITICII DE SOVIETIZARE A ROMÂNIEI ÎN VIZIUNEA ADMINISTRAȚIEI AMERICANE1

Dr. Cornel SIGMIREAN,
Directorul Institutului de Cercetări
Socio-Umane „Gheorghe Șincai”
din Tîrgu Mureș­
Dr. Gheorghe COJOCARU,
Directorul Institutului de Istorie
al Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău

Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est a fost de cele multe ori simplificată, atribuită fie celebrului „acord de procentaj”, fie prezenței armatei sovietice „eliberatoare”. Pentru rolul armatei în instalarea comunismului rămâne celebră declarația făcută Stalin lui Tito: Acest război nu seamănă cu cel din trecut. Cine ocupă un teritoriu îşi impune propriul sistem social, atât de departe cât poate avansa armata sa. În cazul României, pentru rolul armatei sovietice în instalarea comunismului am reținut ca imagine simbol intrarea armatei sovietice în Botoșani, descrisă de istoricul și eseistul, publicistul Şlomo Leibovici: „Soldaţii sovietici au intrat în oraş, cu nişte căruţe cu coviltir, cum văzusem înainte la ţigani. Majoritatea lor aveau feţe asiatice. În fruntea lor călare pe cai, un ge­neral şi o femeie, fără grade pe epoleţi”. Femeia de lângă gene­ralul rus, despre care scria Şlomo Leibovici, era Ana Pauker, care propunea crearea la Botoșani a unei Republici Sovietice Evreiești, cu steag, monedă, constituţie şi conducere administrativă de sine stătătoare. Însă, așa cum arată istoricul R.J. Crampton, dominația comunistă s-a făcut prin procese complexe, variind ca formă și durată de la țară la țară2. Într-adevăr, la sfârșitul războiului a intervenit celebrul „acord de pro­­centaj” convenit între Winston Churchill şi Iosif Visarionovici Stalin, prin care s-au cedat dictatorului sovietic teritoriile dintre Germania şi Rusia Sovietică: 50% Ungaria şi Iugoslavia, 90% România, 75% Bulgaria, în timp ce Grecia revenea în proporţie de 90% britanicilor. Dar acordul nu a contat în mod decisiv, în rândul „naţiunilor captive” au ajuns și polonezii şi ceho-slovacii3. Când a avut loc întâlnirea de la Yalta, din 4-11 februarie 1945, „Comitetul Lublin”, reprezentând Partidul Comunist Polonez, era deja instalat la Varșovia. Practic, soarta ţărilor din Est a fost decisă de cinismul lui Stalin.
Se impune mențiunea că multe din hotărârile privind granițele țărilor din Est au fost luate de URSS încă de la începutul războiului, în parte și cu acceptul Marii Britanii. În iunie 1940 a avut loc misiunea ambasadorului britanic S. Cripps la Moscova, cu scopul de a obține o reajustare a relației Marii Britanii cu sovieticii4. Misiunea lui Cripps avea în vederea problema Balcanilor și a Orientului Îndepărtat, păstrarea independenței statelor balcanice în fața unei agresiuni italiene sau germane și cointeresarea URSS-ului pentru coordonarea unei politici comune europene5. Într-un amplu raport trimis Cabinetului britanic, ambasadorul Cripps sugera printre soluțiile posibile pentru câștigarea încrederii sovietice și „recu­noaș­terea de facto până la sfârșitul războiului a suveranității sovietice asupra statelor baltice, precum și asupra teritoriilor poloneze, și acceptarea ocupării Basarabiei și Bucovinei”6.

Problema Estului și a granițelor statelor din Est a reprezentat o preocupare constantă a marilor puteri pe întreaga perioadă a războiului. Avem în vedere, în mod concret, situația României în perspectiva viitoarelor granițe, atât cu Ungaria cât și cu URSS. Administraţia americană de la Casa Albă, cu toate că nu agrea ideea unor dezbateri oficiale asupra graniţelor în timpul războiului, în iunie 1943 a analizat problema Transilvaniei în cadrul Comisiei Consultative a Ministerului de Externe. Comisia interdepartamentală pe chestiuni balcano-dunărene din cadrul Departamentului de Stat şi a Comittee on Post-War Program, în perioada 19 aprilie - 26 iulie 1944, a arătat că Statele Unite acordă prioritate modificării graniţei ungaro-ro­mâne de-a lungul unui traseu etnic, care să redea Ungariei o mică fâşie de teritoriu de la nord de Arad până la Satu-Mare7. Conform pla­nului propus de Office of Strategic Services, din 23 octombrie 1944, pentru reducerea iredentismului se propunea o nouă frontieră româno-ungară, situată la 30-50 de mile mai la est de graniţa stabilită la Trianon. Dacă o asemenea soluţie nu ar corespunde întru-totul frontierelor etnice, era luată în consi­derare strămutarea ungurilor şi secuilor în teritoriul aflat la vest de Piatra Craiului şi aşezarea româ­nilor în teritoriile eliberate de maghiarii expatriaţi8. În mod oficial, în cadrul Conferinţei Miniş­trilor de Externe sau a adjuncţilor acestora, poziţia SUA a fost mult mai rezervată în privinţa modi­ficării graniţelor. Americanii au susţinut necesitatea anulării „arbitrajului” de la Viena, iar eventuala revizuire a graniţelor să fie rezultatul nemijlocit al înţelegerii dintre guvernele de la Bucureşti şi Budapesta. Astfel, SUA a menţionat de fiecare dată că soluţia finală asupra graniţelor dintre România şi Ungaria să aparţină Conferinţei de Pace. La Conferinţa de la Londra a Consiliului Miniştrilor de Ex­terne, J.F.Byrnes, secretarul de stat al SUA, era de părere că printr-o rectificare minimă a frontierei cu Transilvania ar fi revenit Ungariei peste o jumătate de milion de unguri. Dacă modificarea se dovedea imposibilă, delegaţia americană renunţă să insiste asupra ei9.
Anglia, atât în timpul războiului, cât şi după încheierea acestuia, a susţinut în mod ferm anularea „arbitrajului” de la Viena. Agrea, în schimb, o modificare minimă a graniţei. În anii 1942-1943, britanicii au propus crearea unui stat independent Transilvania, după modelul cantoanelor elveţiene10. După Conferinţa de la Londra a Miniştrilor Afacerilor Externe, care a avut loc în perioada 11 septembrie-2 octombrie 1945, Anglia a încetat să mai propună schimbarea graniţelor stabilite la Trianon11. Problema Transilvaniei, ca parte integrantă a Europei Centrale și de Est, a figurat începând cu sfârșitul anului 1940 pe agenda Serviciului de Cercetare Externă și Presă (FRPS), care până la sfâr­șitul conflagrației a analizat dife­rite proiecte de reorganizare politico-teritorială a Europei Centrale și de Est pe baze federative. Specialiștii englezi, dar și americani, considerau că dispariția Imperiului austro-ungar a fost o greșeală și sperau într-o organizare a spațiului într-o federație, aflată între Germania și URSS. S-au făcut și propuneri pentru crearea a două federații, una Central Euro­peană și una Sud-Est Europeană12.

În cazul Uniunii Sovietice, hotărâ­rile asupra granițelor postbelice au fost luate, în Est, încă din 1940, inclusiv în cazul frontierei dintre România și Ungaria. Ambasadorul României la Varșovia, I. Raiciu, într-o corespondență transmisă în vara anului 1946 de la Varșovia viceprim-ministrului Gheorghe Tătărescu, îi relata întrevedere pe care a avut-o cu Lebediev, ambasadorul URSS în Polonia: „În special ţin să vă relatez conversaţia ce am avut atunci cu dl. Lebediew, ambasadorul URSS. D-sa a arătat şi de data aceasta o extremă bună­voinţă şi înţelegere pentru ţara noastră şi mi-a spus textual: „ca să te liniştesc de aprehensiunile pe care le-ai putea avea în acest moment, ţin să-ţi fac o mărturisire: punctul de vedere al URSS în chestiunea drepturilor României asupra Ardealului de Nord nu au fost fixate acum, ci din anul 1941. Atunci când trupele voastre erau ca duşmane pe teritoriul ţării noastre, am avut ocazia să aud pe Ge­neralismul Stalin spunând că dictatul de la Viena trebuieşte anulat şi Ardealul de Nord restituit în întregime României. În atari condiţiuni vezi deci că grija d-tale nu poate fi întemeiată”13.

În problema Dictatul de la Viena, prin care Hitler a obligat România să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, cu o populație de 2 667 007 de locuitori, dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari și 3% germani, Uniunea Sovietică
s-a arătat nemulțumită încă de la început; în primul rând că nu a fost consultată. A doua zi după semna­rea Dictatului, V.M. Molotov
într-o întrevedere cu ambasadorul Germaniei la Moscova, F. von Schu­lem­berg, a declarat că Germania a încălcat prin arbitrajul de la Viena Convenția din 23 august (Pactul Ribentropp-Molotov)14. Într-o nouă discuție cu ambasa­dorul Schulemberg, din 9 septembrie, Molotov i-a amintit că Ger­mania a avut o atitudine nelo­ială față de URSS, încălcând art. III din Convenție, prin faptul că: „Hotă­rârile luate la Viena se referă tocmai la acele probleme la care este necesară consultarea și informarea, întrucât în cazul dat s-a hotărât problema a două state vecine Uniunii Sovietice. Printre altele, informarea Germaniei a fost făcută deja după hotărârea de arbitraj”15.

După începerea operațiu­nilor mili­tare din 22 iunie 1941, în speranța obținerii neutralității Ungariei, URSS a susținut revendicările Budapestei. În doar câteva zile, Ungaria a rupt relațiile cu Moscova și a intrat în război alături de Germania, fapt ce a determinat schimbarea atitudinii Uniunii Sovietice față de Ungaria.16
Politica Moscovei față de România, ca de altfel față de întreg spațiul răsăritean, va căpăta pe parcursul războiului o miză politică, aservirea țărilor „eliberate” Uniunii Sovietice. Cu toate că Stalin era hotărât asupra statutului Transilvaniei, a identificat în problema transilvană un instrument de șantaj la adresa României și, în parte, a Ungariei. În 1944, pentru cerce­tarea ordinii postbelice, Moscova a format „Comisia Maxim Litvinov”, compusă din trei comisari adjuncți pentru afaceri externe, alături de câțiva experți. Pe 5 iunie 1944, într-un document denumit Despre Transilvania, Litvinov le-a transmis lui I.V. Stalin, Viaceslav Molotov, Iefremovici Kliment Voro­șilov și Andrei Ianuarovici Vîșinschi evaluările asupra alocării viitoare a teritoriului românesc. Cea mai bună soluție, argumenta el, era „recunoașterea statutului de independență a Transilvaniei, în afara oricăror alianțe și federații”17. Soluția era împărtășită inclusiv de comuniștii din România aflați la Moscova, cum a fost Valter Ro­man, responsabil atunci al emisiunii în limba română de la radioul Kominternului18.
Pe 8 iunie, când s-a întrunit co­misia, Litvinov aprecia că cedarea integrală a Transilvaniei la Ungariei era exclusă. Însă, România putea aspira să redobândească Transilvania, „în schimbul renun­țării totale și definitive la Basarabia și Bucovina, „cu controlul nos­tru total asupra politicilor viitoare ale României”. Era formu­lată și strategia Moscovei cu privire la Transilvania, ca armă de șantaj la adresa României: inde­pen­dența Transilvaniei „ar putea fi temporară, până când vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, sau pe termen lung, ținând cont că acest stat mic ar avea nevoie de un protector, care nu poate fi altul decât Uniunea Sovietică, cea mai apro­piată putere” 19. „Proiectul Litvinov”, cu Transil­vania ca monedă de schimb a instaurării regimului comunist, se va aplica perfect la adresa României.

 

Așa cum se știe, prin actul de la 23 august 1944, România a trecut în tabăra Aliaților, întorcând armele împotriva Germaniei, la București formându-se un guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. Majoritatea portofoliilor erau deținute de militari, dar pentru prima dată în istoria României, în acest guvern au intrat și repre­zentanții Partidului Comunist. În 29 august 1944, o delegație guver­namentală, condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, membru al PCR, a plecat la Moscova pentru a negocia condițiile de armistițiu cu Aliații. După două săptămâni, delegația română a primit textul care va deveni documentul Convenţiei de armistiţiu, semnată de România cu Puterile Aliate în noaptea de 12/13 septembrie. La articolul 19 din Convenție se prevedea că: Guvernele aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord că Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiţia confirmării prin Tratatul de pace...20 Modul echivoc în care a fost formulată revenirea Transilvaniei de Nord la România a gene­rat o febrilă activitate diplo­matică, numeroase speculaţii întreţinând speranţe la Budapesta şi nelinişte la Bucureşti. Până la momentul definitivării configuraţiei postbelice a frontierelor, s-au formulat şi reformulat numeroase soluţii în legătură cu graniţa dintre România şi Ungaria şi în privinţa statutului politico-administrativ al Transilvaniei: divizarea provinciei, restituirea in­te­grală către unul din statele care o disputau, autonomie sau in­depen­denţă în cadrul unei confederaţii mai largi21.

În lunile septembrie și octombrie, armata română, alături de armata sovietică, a eliberat teritoriile încorporate Ungariei în 1940. La 10 octombrie 1944, regele Mihai a promulgat Legea nr. 487 prin care se decreta înființarea Comisariatului Român pentru Administrarea Regiunilor Eliberate ale Transilvaniei, comisariat care trebuia să reprezinte autoritatea guvernului român în acest teritoriu. În noiembrie 1944, sub presiunea Partidului Comunist Român și a aliaților săi, a avut loc demisia guvernului Constantin Sănătescu. Rușii sperau să impună un guvern comunist. Dar regele îi solicită tot generalului Sănătescu formarea guvernului. Din acel moment, Transilvania a devenit un mijloc de șantaj politic, apartenența ei la România fiind condiționată de instalarea unui guvern comunist la București, conform „Proiectului Litvinov”. Ca urmare, Stalin a decis scoaterea Transilvaniei de sub autoritatea României și a introdus adminis­trația sovietică, exercitată prin intermediul unui Comitet Executiv pentru Ardealul de Nord22. Zona, care cuprindea fostele județe cedate Ungariei în 1940 s-a numit „Republica nord-transilvană”.
Administrația românească se va reinstala la 9 martie, după numirea guvernului Petru Groza.
Un scenariu asemănător a func­ționat în Maramureș, unde în 4 februarie 1945 s-a format un guvern condus de mișcarea ucrai­neană locală23.
Parte a strategiei Moscovei de sovietizare a Estului, instalarea unui guvern ucrainean prosovietic la Sighetul Marmației care să anexe­ze teritoriul la Ucraina, a fost atent urmărit de administrația de la Washington. Pe documentele trans­mise la Washington de observatorii americani referitoare la mișcarea secesionistă din Mara­mureș se menționa că documentele țin de „apărarea naţională a Statelor Unite cu trimitere la Actul de Spionaj, 50 USC 31 şi 32”24. Raportul observatorilor americani, transmis Biroului Serviciilor Strategice din cadrul Secției de Cercetare și Analiză de la Departamentul de Stat al SUA în luna aprilie, surprindea substratul poli­ticii Moscovei în cazul Maramu­reșului: Intervalul dintre eliberarea Transilvaniei de nord în toamna lui 1944 de către forţele sovietice şi readucerea ei sub controlul admi­nistrativ al guvernului Groza al României în martie 1945 a fost exploatat de către comuniştii ucrai­neni din judeţul (districtul) Ma­ra­­mureş, la graniţă cu Carpato-Ucraina, pentru a desfăşura o campanie neclintită pentru încor­po­rarea acestui judeţ în Republica So­cialistă Sovietică a Ucrainei.
Inițial, după eliberarea în octombrie 1944 a părții de nord a Transilvaniei, cunoscută istoric sub denumirea de Maramureș, la Sighetul Marmației s-a instalat un comitet de coaliție, format din reprezentanții Frontului Național Democrat și reprezentanții partidelor istorice. Primar a fost ales Teo­fil Borca, fost membru al Par­tidului Național Liberal. Dar, în con­dițiile în care la București întârzia instalarea unui guvern procomunist, s-a declanșat mișcarea secesionistă din Maramureș. Începând cu luna ia­nuarie a anului 1945, autorităţile sovietice încurajează înlocuirea comitetului orășenesc de la Sighe­tu Marmației cu lideri secesioniști, proveniți din rândul populației ucrainiene. Pentru întărirea miș­cării secesioniste în zonă au fost aduşi ucraineni din Ucraina Subcarpatică pentru a sprijini programul secesionist din Maramureş.

La 20 ianuarie, la Sighetul Mar­mației, secesioniştii au ţinut o adunare la care au participat cel puţin 300 de persoane, mai ales ucraineni, cu intrare doar pe bază de invitaţie. La adunare au ţinut discursuri liderul comunist ucrai­nean local, Ivan Odovichuk, şi un maior al armatei sovietice, cu numele Svetchnikov. Într-un manifest prezentat şi sprijinit de adu­nare Maramureşul a fost decla­rat parte a Uniunii Sovietice. În oraș s-a început acțiunea de strângere de sem­nături pentru susține­rea acțiunii de unire a Mara­mu­reșului cu Ucraina.
Observatorii americani raportau că: „... umblând din casă în casă pentru semnături, ucrainenii i-au ameninţat pe locuitori cu deportarea şi includerea în lista neagră. În cursul săptămânii, conform ziarului comunist local, „Poporul” (28 ianuarie), au semnat mai bine de 7.000 persoane. Membrii consiliului orăşenesc, constituind comitetul local al Frontului Democrat, au fost printre semnatari şi fără îndoială şi alţi locuitori au semnat sub presiune. Potrivit celor doi rezidenţi români, maiorul Svetchnikov a afirmat la adunarea comunistă întrunită în 22 ianuarie că orice persoană care refuză să semneze va fi „lichi­dată”. „Poporul” din 28 ianuarie anunţa că cei care nu semnaseră încă puteau să o facă la sediul Partidului Comunist”.25
Acțiunea de desprindere a Maramureșului ignora total datele etno-demografice: românii repre­zentau 57% din totalul populației, potrivit Recensământului din 1930, 20 % evrei (în 1945 erau mai puțini, datorită Holocaustului), 6,9% erau maghiari, 2,9 % erau germani și doar 11,9 erau ucrainieni.
Dar, la 28 ianuarie s-a organizat o nouă adunare populară, cu participarea a 2500 persoane. Deschi­zând şedinţa în numele Frontului Democrat, N. Cumnacu a declarat că oraşul Sighet „s-a unit, urmând exemplul Ucrainei Subcarpatice, din dorința de a fi anexat la Repu­blica Sovietică Socialistă Ucrai­neană”. În favoarea unirii, sub presiunea autorităților, s-a pro­nunțat și medicul român Dr. Iuliu Hodor. Adunarea a adoptat o rezoluţie care afirma că manifestul secesionist a fost semnat de peste 8000 din cei 11000 de locuitori ai oraşului Sighetul Marmației. Punctul central al programului a fost citirea şi adoptarea unor mesaje lungi adresate lui Stalin şi conducătorilor Ucrainei Sovietice, cerând încorporarea grabnică a Maramureşului şi a regiunii Car­pa­to-Ucraina în cadrul graniţelor URSS.

În cadrul adunării din 28 ianuarie s-a ales și un consiliu orăşenesc, format din 32 de membri, mai ales din rândul ucrainenilor şi maghia­rilor, pentru a înlocui foştii oficiali, care au fost demişi de Odovichuck şi căpitanul Davidenko. Noul consiliu a format un comitet, din 15 consultanţi, cu misiunea de a administra afacerile municipale ale Sighetului, s-a ales un preşedinte ucrainean şi doi vice-preşedinţi, unul dintre ei fiind medicul român Iuliu Hodor. Un comitet format din cinci persoane urma să preia conducerea executivă oraşului. La instalarea noii administraţii, Odo­vichuk a declarat: „De acum înainte aparţinem Ucrainei Subcarpatice Ruse”.
Așa cum se aprecia în Raportul observatorilor americani, în perioada dintre sfârşitul lui ianuarie şi a doua săptămână a lui aprilie, comuniştii ucraineni au condus Maramureşul ca parte integrantă a Uniunii Sovietice. Prin măsuri concrete, s-a trecut la integrarea Maramureșului în noul spațiu politic: s-a organizat un comitet pentru administrarea regiunii și pentru ratificarea deciziei din 28 ianuarie; s-a trecut la crearea unei noi identități, prin evidențierea „trecutului slav” al Maramu­reșului; printr-un mesaj adresat lui Stalin, s-a cerut ca Maramureșul să se alăture „pentru totdeauna ţării mame, „Ucraina Sovietică”; firmele au primit ordin să-și schimbe denumirile în limba ucraineană; s-a anunţat inaugurarea şcolilor ucrainene, şcolile primare române şi maghiare fiind obligate să dedice săptămânal şase ore pentru studiul limbii ucrainene în fiecare clasă; s-a adoptat un steag oficial al judeţului, un steag roşu cu seceră şi ciocan în colţul de sus în stânga, purtând sloganul: „Trăiască unirea Maramureşului cu Ucraina Sovietică”; s-a decretat o reformă agrară, care să fie pusă în aplicare „în conformitate cu procedura din Ucraina Subcar­patică”; pământurile aparţinând maghia­rilor şi germanilor care au fost evacuaţi împreună cu trupele ina­mice care se retrăgeau au fost confiscate ș.a.26

În replică la situația creată, elementelor pro-româneşti au încercat să organizeze o adunare la Sighet pentru ziua de 5 martie. Aprobată inițial de Comandamentul Sovietic, adunarea a fost interzisă. O parte dintre românii invitați, neanunțați de interzicerea adunării, s-au îndreptat spre Si­ghet, dar au fost opriți de gărzile și miliția ucraineană. Două persoane au fost împușcate iar trei rănite În aceeaşi zi, miliția ucraineană a trecut la arestarea unui număr considerabil de români la Sighet şi au descins la casele lor, printre ei numărându-se Iuliu Ardeleanu, preot în comuna Șugatag, Titus Berinde, preot, profesorul Iuliu Epure, Lupuțiu Paul, Petre Mihalyi, fost prefect, dr. Eugen Salca, Mihai Ghera, Vasile Nistor, Gheorghe Oros ș.a.

La 9 martie 1945, după instalarea guvernului Petru Groza, sovieticii au accepta instalarea administrației românești în Transilvania de Nord, parte a României din care făcea parte și Maramureșul. Oficialitățile ucrainiene din Maramureș au ignorat situația creată după 9 martie, continuând să se comporte ca parte integrantă a Uniunii Sovietice. La 28 martie ziarul comunist Poporul continua să afișeze pe frontispiciu sloganul: „Trăiască unirea Mara­mu­reşului cu Ucraina Sovietică”. Oficialităţile municipale şi jude­ţene de la Sighet au refuzat să-i recunoască pe reprezentanţii Băn­cii Naţionale Române care au sosit cu afaceri oficiale în 29 martie. În a doua săptămână a lui aprilie, la Sighet a sosit noul prefect român și ucrainienii, aduși în Maramureș pentru a susține secesiunea, alături de minoritatea ucraineană, au trecut în Ucraina, sub acoperirea armatei sovietice.

Așa cum rezultă din Raportul observatorilor americani, mișcarea secesionistă din Maramureș avea ca scop, pe de o parte șantajarea României pentru a accepta instalarea unui regim comunist, iar pe de altă parte, aplicarea planului de anexare a Ucrainei Subcarpatice la Ucraina, în fapt, la Uniunea Sovietică. La 9 aprilie premierul Cehoslovaciei, Zdenek Fierlinger, afirma public că propunerea de încorporare a Carpato-Ucrainei în Ucraina Sovietică trebuia înde­pl­i­nită „de către noi în conformitate cu voinţa populaţiei ucrainene din Ucraina Subcarpatică într-un mod democratic şi în deplină prietenie între Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică”. Afirmaţia premierului se baza pe înțelegerea din luna martie dintre preşedintele Cehoslovaciei, Eduard Benes, şi Stalin privind organizarea unui plebiscit privind viitorul Ucrainei Subcarpatice27.

„Republica Maramureș” reprezintă una din multele situațiile speciale create de sovietici în politica lor de aservire a Europei Centrale și de Est prin instalarea unor regimuri comuniste. În practica politică a comunismului imaginat de Lenin și perfecționat de Stalin pentru atingerea scopului, extinderea comunismului în afara Rusiei Sovietice și controlul asupra unei mari părți a lumii, era permisă orice acțiune, indiferent de imoralitatea ei, de lipsa de temei istoric sau juridic.


ANEXĂ

Office of Strategic Services (Biroul Serviciilor Strategice) OSS
Research and Analysis Branch (Secţia de Cercetare şi Analiză)
Ștampilă: Department of State (Departamentul de Stat)
Received Jan. 10 1947 (Primit la 10 ianuarie 1947)
R & A No. 3013.5

 

MIŞCAREA SECESIONISTĂ DIN MARAMUREŞ

Descriere (f.III)
Un raport despre evenimentele politice sub ocupaţia sovietică într-un judeţ românesc de gra­niţă aflat de câteva săptămâni sub controlul comuniştilor ucrai­­neni (până în aprilie 1945).
Washington, 24 mai 1945

Acest document conţine infor­maţii care afectează apărarea naţională a Statelor Unite cu trimitere la Actul de Spionaj, 50 USC 31 şi 32, conform amendamentului. Transmiterea lui sau dezvăluirea conţinutului lui sub orice formă de către o persoană neautorizată este interzisă prin lege.
Ştampilă: Planning,
Editing and Reference
June 15 1945
Division of Cartography
and Geography
Department of StateCopy No 57
 
Cuprins
Rezumat
Fila
I. Introducere 1
II. Prima fază a ocupaţiei sovietice 4
III. Maramureşul sub drapel sovietic 7
IV. Prăbuşirea mişcării secesioniste 12

Rezumat
Până în cea de a doua săptămână a lui aprilie, judeţul Maramureş din nordul Transilvaniei a fost condus de comuniştii ucraineni, care, încurajaţi de unele oficia­lităţi militare sovietice locale au declarat că judeţul nu mai forma o parte a României, ci a fost alipit Carpato-Ucrainei vecine, despre care ei considerau că fu­sese încorporată în URSS. Aceas­tă mişcare secesionistă s-a înăbuşit la sosirea unui prefect numit la Bucureşti, dar faptele privind situaţia locală aduc lumină asupra presiunilor ce pot fi exercitate local de oficialităţile sovietice staţionate în teritoriul european adiacent Uniunii Sovietice. Cu sprijin sovietic şi-au obligat oponenţii să semneze un manifest cerând încorporarea Maramureşului în RSS Ucraina, iar în 28 ianuarie au demis consiliul orășenesc de la Sighet. Delegaţii rurali au fost mobilizaţi pentru a da mişcării un caracter popular, iar noile oficialităţi au început să activeze sub sloganul: „Trăiască unirea Maramureşului cu Ucraina sovietică!”. Mesaje care ignorau existenţa naţio­na­lităţilor maghiară şi română i-au fost trimise lui Stalin şi conduce­rii Ucrainei Sovietice şi s-au stabilit relaţii cu Consiliul Naţional al Carpato-Ucrainei. Se spune că autorităţile sovietice au luat măsuri represive împotriva opo­ziţiei româneşti, iar secesioniştii au continuat să ignore Guvernul de stânga al lui Groza de la Bucureşti, sponsorizat de sovie­tici chiar şi după revenirea nordului Transilvaniei sub controlul administraţiei ro­mâne. La sosirea prefectului numit de la Bucu­reşti, totuşi, aparent autorităţile sovietice nu au mai avut sprijinul secesio­niştilor. Prin instalarea prefectului în funcţie se pare ca au recunoscut faptul că politica sovietică în zonă se schimbase, probabil ca rezultat al deciziei de a se instala un guvern central românesc de stânga.

I. Introducere

Intervalul dintre eliberarea Transilvaniei de nord în toamna lui 1944 de către forţele sovietice şi readucerea ei sub controlul administrativ al guvernului Groza al României în martie 1945 a fost exploatat de către comuniştii ucraineni din judeţul (districtul) Maramureş, la graniţă cu Car­pato-Ucraina, pentru a desfăşura o campanie neclintită pentru încorporarea acestui judeţ în Republica Socialistă Sovietică a Ucrainei. Observatorii americani care au vizitat Maramureşul la începutul lui aprilie au primit probabil rapoarte demne de încredere despre faptul că mişcarea secesionistă era susţinută pe faţă de unele dintre autorităţile sovietice locale, chiar şi după ce Moscova a autorizat oficial guvernul Groza să administreze Transilvania de nord.

În cea de a doua săptămână a lui aprilie, totuşi, la sosirea prefectului numit de la Bucureşti, s-a raportat că ofiţerii sovietici res­ponsabili pentru Maramureş au demis secesioniştii şi au instalat noul prefect la Sighet, capitala jude­ţului. Schimbarea atitudinii ofiţerilor sovietici a dus la înăbuşirea mişcării secesioniste. Cu toate acestea, noile date de care dispunem cu privire la desfăşurarea mişcării au încă un caracter informativ. Dacă Transilvania de nord ar fi rămas sub un guvern român de dreapta, mişcarea ar fi continuat probabil.
SECRET
Judeţul Maramureş face parte dintr-o zonă mai întinsă, numită tot Maramureş, în care mai sunt incluse trei judeţe – Satu Mare, Someş şi Sălaj.

 

Judeţul Mara­mureş propriu-zis este mărginit la nord-est de către teritoriul românesc şi polonez anterior, anexat deja de către URSS, iar la nord de Carpato-Ucraina, porţiunea cea mai de răsărit a Cehoslovaciei, a cărei încorporare în URSS este acum în general aştep­tată. O regiune sărăcită, mică de 3.381 kilometri, judeţul Mara­mu­reş, este izolată de restul României printr-o barieră de munţi, Munţii Rodnei, ai căror vârfuri ating 2.300 m în înălţime. Maramureşul for­mează partea de sud a unui bazin deluros care se întinde dincolo graniţa politică a râului Tisa în Cehoslovacia. Valea Tisei şi cea a afluentului principal, Visa, tra­versează acest bazin şi are ieşirea printre dealuri spre apus, spre Hust, în Carpato-Ucraina. Singura legătură feroviară cu alte părţi ale România constă într-o singură linie cu punctul terminus la Borşa, urcă pe valea Visei, traversează Tisa în Cehoslovacia şi străbate câteva mile din teritoriul Cehoslovaciei înainte de a intra din nou în România în apropiere de Satu Mare. Un drum nepavat trece de la Sighet prin zona muntoasă spre sud-vest spre Moldova, iar un altul şerpuieşte spre sud-est pentru a se uni cu drumul principal de la Cluj la Satu Mare.
Resursele naturale modeste ale Maramureşului includ patru mine mici de argint şi aur, o mină de sare, diferite cariere şi păduri care acoperă 43 % din întreaga su­prafaţă. Industriile (în 1935) au fost limitate în special la două mori de măcinat grâu, două ţesătorii şi 17 fabrici de cherestea, cu un total de angajaţi de 1.450. Maramureşul a exportat în mod obişnuit cherestea, vite, piele şi fructe, însă târgul Sighetului a fost handicapat din punct de vedere economic din cauza frontierei politice a râului Tisa. Eliminarea aproape totală a evreilor din Sighet, elementul urban cel mai activ din judeţ, a condus, fără îndoială, la modificări consi­derabile în activitatea comercială locală. (Nota 1)

În concordanţă cu recensământul din 1930, compoziţia populaţiei era următoarea:

Populaţia actuală, care a fost redusă considerabil ca rezultat al evenimentelor din timpul războiului, este probabil de cel mult 130.000; proporţia ucraineană, de aproximativ 12% în 1930, s-a ridicat fără îndoială ca urmare a plecării multor locuitori români, evrei şi germani după 1940. Singurul oraş din Maramureş este capitala judeţului, Sighet, situat pe graniţa râului Tisa, unde, în 1930, erau mai bine de 9698 români, există o populaţie de 27.270; în cadrul populaţiei reduse din prezent de aproximativ 13.000 locuitori, proporţia românilor este probabil mult mai mică.
(Nota 1) Enciclopedia României, II, 272.

Maramureşul se afla între două blocuri de teritoriu sovietic: Car­pato-Ucraina însăşi şi provincia românească a Bucovinei de nord, anexată de sovietici, împreună cu o mică fâşie de teritoriu anterior polonez. Chestiunea teritorială locală este, totuşi, un aspect minor al conflictului româno-ungar asupra Transilvaniei şi stabilirea graniţei va fi probabil rezervată pentru Conferinţa de Pace.

II. PRIMA FAZĂ
A OCUPAŢIEI SOVIETICE
(Nota 1)
După sosirea armatei sovietice în toamna lui 1944 oraşul Sighet a fost la început guvernat de un comitet de coaliţie cuprinzând reprezentanţi ai Frontului Democratic şi conservatori, care s-au opus tendinţei secesioniste. Primarul Sighetului era un avocat român, Teofil Borca, fost membru al Partidului Liberal. Deşi e puţin probabil că urmau instruc­ţiunile emise la un nivel mai înalt, autorităţile sovietice din Maramureş, pentru a încuraja mişcarea secesio­nistă, în ianuarie 1945 au început să facă aranjamente pentru înlocuirea acestui comitet orășenesc cu liderii secesionişti. S-a raportat că au fost aduşi ucraineni din Carpato-Ucraina pentru a sprijini programul secesio­niştilor din Maramureş. Se spune că la 20 ianuarie secesioniştii au ţinut o adunare la Sighet, la care au participat cel puţin 300 de persoane , mai ales ucraineni, intrarea fiind doar cu invitaţie. Au fost ţinute discursuri de către liderul comunist ucrainean local, Ivan Odovichuk şi de către un maior al armatei sovietice cu numele Svetchnikov. Un manifest prezentat şi sprijinit de această adunare a declara Maramureşul parte a Uniunii Sovietice. Oraşul a fost apoi cutre­ierat pentru semnături. (1)
Potrivit fostului maior Borca, cel care a părăsit judeţul în 7 martie, că­pitanul Davidenko, un ofiţer sovie­tic, a sosit la Sighet la momentul adunării menţionate mai sus şi l-a informat pe prefectul Teodor Bocotei că judeţul devenise parte a Ucrainei Subcarpatice şi că acesta va trebui să plece de acolo. Prefectul şi angajaţii săi în număr de 12 au fost obligaţi să semneze manifestul pledând pentru această „unire”. (2) În 27 ianuarie, conform unui raport primit de Misiunea Britanică la Bucureşti, prefectul şi consiliul orășenesc au fost avertizaţi că dacă nu semnează vor vor fi în pericol de a fi arestaţi. Se spune că, umblând din casă în casă, pentru semnături ucrainenii i-au ameninţat pe locui­tori cu deportarea şi includerea în lista neagră. (1) În cursul săptă­mânii, conform ziarului comunist local, Poporul (28 ianuarie), au semnat mai bine de 7.000 persoane. Membrii consiliului orăşenesc, constituind comitetul local al Frontului Democrat, au fost printre semnatari şi fără îndoială şi alţi locuitori au semnat sub presiune. Potrivit celor doi rezidenţi români, maiorul Svetchnikov a afirmat la adunarea comunistă întrunită în 22 ianuarie că orice persoană care refuză să semneze va fi „lichidată”. Poporul din 28 ianuarie anunţa că cei care nu semnaseră încă puteau să o facă la sediul Partidului Comunist. (2)
Pentru a da mişcării un caracter po­pular, o altă adunare publică a fost ţinută în 28 ianuarie cu participarea, în conformitate cu Poporul, unei audienţe de 2.500 persoane. Deschizând şedinţa în numele Frontului Democrat, N. Cumnacu a declarat că oraşul Sighet „s-a unit în dorinţa, urmând exemplul Ucrainei Subcarpatice, de a fi anexat de către Republica Sovie­tică Socialistă Ucraineană”. Dr. Iuliu Hodor, medic român local, care pare că a acţionat sub presiune, s-a pronun­ţat de asemenea în favoarea „unirii”, iar adunarea a adoptat o rezoluţie care afirma că manifestul secesionist a fost semnat de peste 8.000 din cei 11.000 de locuitori ai oraşului (Poporul, 1 februarie 1945). Punc­tul central al programului a fost citirea şi adop­tarea unor mesaje lungi adresate lui Stalin şi con­ducătorului Ucrainei Sovietice grăbindu-i să încorporeze atât Mara­mureşul, cât şi Ucraina Sub­car­patică în cadrul graniţelor lor.

Un alt rezultat al adunării din 28 ianuarie a fost alegerea un consiliu orăşenesc, constând din 32 de membri, mai ales ucraineni şi maghiari, pentru a înlocui foştii oficiali, care au fost demişi de Odovichuk şi căpitanul Davidenko. Conform Dr. Hodor, Davidenko l-a invitat să devină membru al noului consiliu de dragul aparenţei; Hodor susţine că a acceptat în ciuda voinţei sale sub ameninţarea lichidării familiei sale. Noul consiliu a format un comitet de 15 consultanţi privind afacerile municipale ale Sighetului. Acest comitet mai mic la rândul lui a ales un preşedinte ucrainean şi doi vice-preşedinţi, unul dintre ei fiind Hodor. Ofiţerii au co-optat trei membri în comitetul de cincisprezece şi, de data aceasta omiţându-l pe Hodor, au organizat un comitet de cinci care să participe la munca zilnică a guvernării oraşului. (1)

 

* * *

(Nota 1) Datele prezentate aici se bazează în special pe un raport al unor observatori americani care au vizitat Maramureşul la începutul lui aprilie 1945, cât şi pe informaţia publicată în ziarul secesioniștilor din Sighet, Poporul.

(Note)
(1) OSS sursa S, 2 aprilie 1945 (raport datat la 13 aprilie 1945)
(2) Interviu cu Borca; OSS Sursa D, 19 martie 1945.

Note (1) OSS sursa D, 27 martie 1945 (Deplasare a Misiunii Britanice, 27 februarie-8 martie 1945).
(2)OSS sursa S, 2 aprilie 1945.

 

* * *

 

III. MARAMUREŞUL SUB DRAPEL SOVIETIC

Când a fost instalată noua admi­nistraţie, Odovichuk este citat că ar fi declarat: „De acum înainte apar­ţinem Ucrainei Subcarpatice Ruse”. (2) În perioada dintre sfârşitul lui ianuarie şi a doua săptămână a lui aprilie, într-adevăr, comuniştii ucraineni au condus Maramureşul pornind de la ipoteza explicită că judeţul era parte integrantă a Uniunii Sovietice.
Note (1) 1 februarie 1945.
2. OSS sursa S, 2 aprilie 1945.

Mobilizând ucrainenii din judeţ în 4 februarie, secesioniştii au ţinut o adunare cu 185 delegaţi pentru a organiza unui comitet pentru administrarea Maramureşului şi pentru ratificarea deciziei luate în 28 ia­nuarie. Ca vorbitor principal, Odo­vichuk a evidenţiat „trecutul slav” al Maramureşului. Deşi a denunţat regimul român antebelic pentru politica sa anti-ucraineană, el nu a făcut nici o referire la stăpânirea maghiară mai recentă asupra Transilvaniei de nord (1940-1944). După afirmaţiile susţinute de un membru al delegaţilor, adunarea a votat să se trimită un alt mesaj către Stalin şi către conducătorul Ucrainei Sovie­tice, exprimând dorinţa întregului Maramureş de a se alătura „pentru totdeauna ţării mame (sic): „Ucraina Sovietică”. Trebuie să menţionăm că textul acestor mesaje paralele dă populaţia ucraineană ca fiind de 30.000, cu 10.000 mai mult decât recensământul din 1930, trecând complet cu vederea populaţia română mult mai numeroasă. După ce s-a ales un consiliu judeţean cu 32 de membri, delegaţii au ales un comitet mai mic pentru guvernarea judeţului, avându-l pe Odovichuk ca preşedinte. (1)
În ceea ce privea noua administraţie, încorporarea judeţului lor în Uniunea Sovietică a fost fapt împlinită. Printre primele reglementări introduse de Odovichuk, una din ele ordona ca sediile de afaceri să-şi schimbe firmele în limba ucrai­neană, deşi permiţându-le să afişeze firme adiţionale în altă limbă. Un alt ordin emanând de la „autorităţile competente” amintea publicului că rublele şi penghii emişi de Armata Roşie ca echivalenţi ai monedei maghiare trebuie să fie acceptaţi la rata de schimb fixă.
Note (1), Poporul, 7 februarie 1945.

Cu privire la problema limbii în şcoli, oficialii, citând ca autoritate Constituţia Sovietică, au anunţat inaugurarea şcolilor ucrainene şi au obligat şcolile primare române şi maghiare să dedice săptămânal şase ore pentru studiul limbii ucrainene în fiecare clasă. În mod similar, româna urma să fie predată trei ore săptămânal în şcolile maghiare, în timp ce elevii ucraineni trebuiau să dedice două ore săptămânal atât limbii maghiare cât şi române. Ca steag oficial al judeţului a fost adoptat un steag roşu cu seceră şi ciocan în colţul de sus în stânga, purtând sloganul: „Trăiască unirea Maramu­reşului cu Ucraina Sovietică”. (1)
În sesiunea din 26 februarie consiliul judeţean a decretat o reformă agrară care să fie pusă în aplicare „în conformitate cu procedura din Carpato-Ucraina”.
Toate pământurile apar­ţinând ma­ghiarilor şi germanilor care au fost evacuaţi împreună cu trupele ina­mice care se retrăgeau au fost confiscate. Publicului i se reamintea datoria de a ajuta Armata Roşie pentru reconstrucţia facili­tăţilor de comunicare contribuind prin muncă. A fost emis un avertisment acelor cetăţeni, despre care se spunea că sunt în minoritate şi care chipurile au încercat să scape de acest serviciu, că au comis astfel un sabotaj. În această privinţă ziarul din Sighet remarca faptul că „e mai convenabil să lucrezi lângă casă decât să fii deportat departe de familie”. (2)
 

Note
(1) Poporul, 21 februarie 1945.
(2) Poporul, 28 februarie 1945.

În timp ce se poate presupune că majoritatea populaţiei româneşti din Maramureş s-a opus mişcării secesioniste, ei nu au putut să-şi facă opoziţia simţită. Deşi autorităţile au permis românilor să pună în circulaţie petiţia lor împotriva secesiunii şi se pare că s-au obţinut multe semnături, se raportează că s-au luat măsuri represive. Ziarul Maramu­reşul a fost suprimat, iar tipografia folosită pentru tipărirea circularelor opoziţiei române a fost închisă. Când reprezentanţii elementelor pro-româneşti au cerut permisiunea de a planifica o adunare la Sighet pentru 5 martie, Comandamentul sovietic se spune că ar fi dat consimţă­mântul oral. În consecinţă, liderii români şi-au convocat suporterii din sate să participe la adunare; cu toate acestea, în 3 martie permisiunea a fost retrasă. Loialiştii au contramandat acţiunea şi au reuşit să-i informeze pe cei care erau deja pe drum. Câţiva români, care se pare că nu au fost anunţaţi de această contramandare, au ajuns totuşi la periferia Sighetului în dimineaţa zilei de 5 martie. Se raportează că gărzile sovietice şi miliţia ucraineană au tras asupra lor, omorând doi dintre ei şi rănind alţi trei. În aceeaşi zi, conform acestei relatări, sovieticii şi ucrainenii au arestat un număr considerabil de români cu educaţie la Sighet şi au descins la casele lor. (1)
Fără a fi descurajaţi de restaurarea judeţului lor, ca parte a Transilvaniei de nord, către jurisdicţia română la 9 martie, oficialităţile din Maramu­reş au continuat să activeze pornind de la prezumţia că ei lucrau pe teritoriu sovietic. Astfel, la 28 martie sloganul ziarului comunist Poporul continua să fie ca înainte: „Trăiască unirea Maramureşului cu Ucraina Sovietică”.
Note (1) Sursa D, 27 martie 1945. Pe baza unui raport demn de încredere ruşii au găsit arme ascunse în căruţele unor români care au fost opriţi în afara oraşului în ziua în adunării contramandate. Românii pretindeau că intenţionau să-şi folosească armele mai curând împotriva miliţiei ucrainene decât împotriva trupelor sovietice. OSS sursa S, 2 aprilie 1945.

Vorbind în prezenţa unui reprezentant al Consiliului Naţional pro-sovietic la Ujgorod, capitala Car­pato-Ucrainei, Odovichuk a fost ci­tat că ar fi spus că aştepta Moscova şi Uzhorod să confirme anexarea în viitorul apropiat. Se mai raportează că a afirmat că dacă prefectul numit la Bucureşti va sosi la Sighet, el nu va fi recunoscut şi nu i se va permite să preia administraţia judeţului (1). Spre sfârşitul lui martie, totuşi, ofiţerul sovietic reprezentând Comisia de Control Aliată la Sighet în calitate de ofiţer comandant local aştepta sosirea prefectului şi considera că activitatea lui Odovichuk se apropia de sfârşit. Fără a lua în considerare poziţia luată de autorităţile sovietice, oficialităţile municipale şi judeţene de la Sighet au refuzat să-i recu­noască pe reprezentanţii Băncii Naţionale Române care au sosit cu afaceri oficiale în 29 martie. Repre­zentanţii băncii au fost instruiţi să părăsească oraşul fără întârziere. (2)
Între timp, consolidându-şi controlul asupra Maramureşului cu ajutorul autorităţilor sovietice, Partidul Comunist a încetat să mai pretindă că funcţiile oficiale erau în afara competenţei sale. Astfel, Poporul, anunţând la 28 martie că s-a înfiinţat un comitet pentru eradicarea elementelor fasciste, a comunicat că această agenţie guvernamentală era localizată la sediul Partidului Comunist. Toţi cetăţenii erau chemaţi să depună la această adresă acuzaţii împotriva lucrătorilor civili actuali sau anteriori vinovaţi de colaborare.
Note (1) OSS sursa S, 2 aprilie 1945.
(2) Ibid.

IV. PRĂBUŞIREA MIŞCĂRII SECESIONISTE

Deşi se ştie că noul prefect a sosit la Sighet în a doua săptămână a lui aprilie şi că a fost recunoscut de autorităţile sovietice, s-au primit puţine informaţii despre tranziţie. Deşi Odovichuk este încă la Sighet, s-a raportat că el şi facţiunea lui
şi-au pierdut puterea şi că mişcarea secesionistă s-a prăbuşit. Se spune că oamenii despre care s-a raportat că au trecut graniţa din Carpato-Ucraina pentru a sprijini mişcarea au fost escortaţi înapoi dincolo de această linie de către sovietici. Este, deci, probabil ca ofiţerii sovietici care i-au sprijinit pe secesionişti să fi fost înlăturaţi şi ca toate elementele din Maramureş să fie obligate să se comporte ca cetăţeni ro­mâni. (1)
Până la instalarea prefectului actual, încurajarea sovietică temporar efectivă, chiar dacă informală, a mişcării comuniştilor ucraineni a fost aparent parte a planului de anexare a Carpato-Ucrainei. La 9 aprilie premierul Zdenek Fierlinger al Cehoslovaciei a afirmat public că propunerea de încorporare a Car­pato-Ucrainei în Ucraina Sovietică trebuia îndeplinită „de către noi în conformitate cu voinţa populaţiei ucrainene din Carpato-Ucraina într-un mod democratic şi în deplină prietenie între Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică” (2).
Note (1) OSS sursa S, ca. 25 aprilie 1945.
(2)FCC: Daily, 10 aprilie 1945.
Această afirmaţie, aparent bazată pe o înţelegere la care au ajuns Preşe­dintele Eduard Benes şi Mareşalul Stalin în luna martie (1), presupunea organizarea unui plebiscit. În orice caz, totuşi, prăbuşirea mişcării secesioniste indică în mod clar că soarta acelui judeţ nu va depinde de cea a Carpato-Ucrainei, ci mai curând de decizia Conferinţei de Pace cu privire la frontierele Transilvaniei. Instalarea prefectului la Sighet a pus capăt situaţiei anormale create de comuniştii ucraineni locali, care nu ar fi putut lua puterea fără sprijinul autorităţilor sovietice. Nu s-a clarificat încă dacă acestea şi-au oferit sprijinul în conformitate cu instrucţiunile superiorilor lor sau la propria lor iniţiativă.
Note (1) OSS # 1296, 22 martie 1945.



NOTE BIBLIOGRAFICE

 

1 Studiul a apărut într-o primă variantă în limba engleză în volumul conferinței European Integration Between Tradition and Modernity European Integration Between Tradition and Modernity, Tîrgu Mureș, 2015.
2 R. J. Crampton, Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea... și după, București, Editura Curtea Veche, 2002, p. 239.
3 Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Iaşi, Editura Polirom, 2008, pp. 105-147.
4 Roger Moorhouse, Alianța diavolilor. Pactul lui Hitler cu Stalin 1939-1941, Tîrgu Mureș, Editura Sebastian Publishing House, 2015, p. 177.
5 Mioara Anton, „Planificarea postbelică britanică pentru o nouă Europă Central-Răsăriteană (1940-1945)”, în Nicolae Ecobescu (coord.), România. Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului rece, Vol.1, București, Fundația Europeană Titulescu, 2013, p. 44.
6 Ibidem, p. 45.
7 Fűlőp Mihály, Pacea neterminată. Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe şi tratatul de pace ungar (1947), Iaşi, Institutul European, 2007, p. 50.
8 Ibidem, p. 56.
9 Ibidem, p. 81.
10 Valeriu Florin Dobrinescu, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia diplomatică pentru Transilvania, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1996, p. 193.
11 Vida István, Chestiunea maghiară la Paris, în volumul Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară, Miercurea-Ciuc, Editura Pro-Print, 1999, pp. 389-390.
12 Mioara Anton, op. cit., p. 54.
13 Cornel Sigmirean, Corneliu Cezar Sigmirean, România și Ungaria în fața Conferinței de Pace de la Paris, Târgu-Mureș, Editura Universității „Petru Maior”, 2010, p. 171.
14 Problema transilvană. Disputa teritorială româno-maghiară și URSS 1940-1946. Documente din arhivele rusești, sub redacția: Onufrie Vințeler și Diana Tetean, Cluj-Napoca, Editura EIKON, 2014, pp. 93-94.
15  Ibidem, p. 98.
16  Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin. România și Pactul Ribbentrop-Molotov, București, Editura Danubius, p. 91.
17  Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, București, Editua Rao, 2011, p. 147.
18 Stefano Bottoni, Transilvania roșie. Comunismul român și problema națională 19444-1965, Cluj-Napoca, Editura Kriterion, 2010, p. 49.
19 Larry L. Watts, op. cit., p. 148.

20 Ion Enescu, Politica externă a României în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 349.
21 Vezi pe larg Cornel Sigmirean, Corneliu Cezar Sigmirean, op.cit.
22 Marcela Sălăgean, Administrația sovietică în nordul Transilvaniei (noiembrie 1944-martie 1945), Cluj-Napoca, Centru de Studii Transilvane, 2002, pp. 71-72; Idem, Transilvania în jocul de interese al Marilor Puteri (1940-1947), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013, pp. 95-114.
23Pentru modul cum s-a scris istoria „Repu­blicii Maramureș”, inclusiv din perspectiva guvernului de la Londra, vezi studiul semnat de Florin Müller, „Tentative de rapt teritorial și de sovietizare a regimului Maramureș în anii 1944-1945”, în Revista istorică, Tom IV, Nr. 7-8, Iulie-August, 1993, pp. 699-710.
24 Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond MCF SUA, R. 363, f. 1.
25 Ibidem, f. 1.
26 Ibidem, f. 5-9.
27 Ibidem, f. 12.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.