Remin, durerea nordului!

Recent a fost în Baia Mare ministrul Mediului, Cristina Paşca Palmer, într-o vizită pe probleme de mediu, ape, păduri şi iazuri de decantare.  Vizita a atins, inevitabil, şi subiectul sensibil al mineritului în general şi al celui din Maramureş, în particular.

Ministrul nu a convins, în sensul de a cunoaşte problema minerească în profunzime, dar a spus printre altele că trebuie o nouă Lege a Minelor, proiect la care se lucrează. Până aici nimic nou sub soarele nordului. Toţi miniştrii mediului sau de la alte ministere vorbesc de minerit cu convingere, de parcă în ziua următoare vizitei ministeriale s-ar deschide galeriile, iar ortacii veseli după 9 ani de şomaj ar începe să extragă cât mai mult aur pentru ţară!

Întâmplător, la Remin Baia Mare, taman în zilele vizitei ministeriale, a fost o delegaţie a African Consolidated Resources cu o ofertă de cumpărare a companiei maramureşene. După cum se ştie, Remin Baia Mare este în insolvenţă şi se zbate între faliment şi reorganizare.

În acest context, orice ofertă de acest gen este cântărită cu atenţie deoarece ar putea fi colacul de salvare. Compania are licenţe de exploatare pentru perimetrele miniere din nord, are minele închise, are încă specialişti şi are la Flotaţia Centrală mai multe utilaje aflate în conservare. Toate acestea oferă atuuri în cazul unei vânzări. Dincolo de vânzare, Remin trebuie să aleagă un investitor serios, care să îşi respecte promisiunile.

Poate că în ceasul al doisprezecelea statul român se va trezi şi va redeschide mineritul în nord, urmând exemplul altor state europene ce au făcut din exploatarea resurselor minerale o nouă politică de stat, în avantajul statului respectiv, a cetăţenilor de acolo.

În Baia Mare, de această dată a fost Ivan Gheorghe, preşedintele Camerei de Comert România – Luxemburg, un apropiat al celor care „manageriază” African Consolidated Resources, filiala românească, respectiv Andrew Prelea fiul fostului consul al Australiei la Bucureşti (George Prelea). Cei doi au fost însoţiţi de Gabriela Dobrotă în Baia Mare la vizite anterioare şi cu aceeaşi ofertă de cumpărare făcută celor de la Remin. 

Rolul lui Dobrotă este de a conduce ceea ce s-ar obţine prin cumpărare, având în vedere că are experienţă în industrie, inclusiv în Baia Mare, fiind unul din directorii de tristă amintire a Combinatului Phoenix.

Până una-alta Dobrotă, femeia cu voce de bărbat, candidează la primăria Drobeta Turnu Severin, potrivit surselor noastre.

African Consolidated Resources, este o subsidiară a producătorului de minereu Vast Resources. Vast Resources Plc.,  companie de resurse şi dezvoltare listată la Bursa de Mărfuri AIM din Londra, a achiziţionat 50,1% din Societatea Minieră Polimetalica din Mănăila, jud. Suceava în cursul anului trecut. Această companie a anunţat recent că intenţionează să-şi extindă operaţiunile din România prin noi achiziţii, după ce a investit 4 mil. dolari în două mine din Suceava şi Baia Mare. Această informaţie apărută în presa de specialitate, cel puţin partea cu Baia Mare este surprinzătoare. Sperăm să nu se lucreze pe sub mesele intereselor oneroase!

Operaţiunile locale ale Vast Resources sunt coordonate de Andrew Prelea, fiul fostului consul onorific al Australiei la Bucureşti, George Prelea. Familia Prelea a dezvoltat mai multe proiecte rezidenţiale în Tunari (circa 420 de locuinţe), lângă Bucureşti, şi a construit locuinţe pentru angajaţii Ministerului Apărării. Printre acţionarii Vast Resources, companie listată pe piaţa alternativă a Bursei de la Londra, se regăsesc firme precum Barclays, Hargreaves Lansdown sau Investec Wealth & Investment.

Pe alte coordonate, Nicolae Bud, fostul politican maramureşean, a publicat zilele trecute un articol interesant în revista Academica scoasă de Academia Română. Bud vorbeşe de mineritul românesc şi cel din nord şi pledează pentru repornirea activităţii miniere. Câteva din aceste idei la prezentăm mai jos.

„Mineritul a reprezentat cândva unul din nervii vitali ai economiei ţării. Ne priveam ochi în ochi cu alţii care aveau ca şi noi de pus în valoare zăcăminte lăsate de Cel de Sus. Realist vorbind nu putem pretinde că am fost înzestraţi în răsfăţ şi chiar cu de toate. Dar nici nu ne putem plânge. Multe nouă ne-au fost alocate la facerea Lumii, altora nu. Practica mineritului în ţara noastră îşi are o istorie a sa, un trecut consistent. Prezentul absentează semnificativ. Întrebare deloc retorică: cum stăm cu ziua de mâine a mineritului? Reamintesc de la ce pornim. Într-un raport elaborat cu 15 ani în urmă de Oxford Policy Management se menţionează: „Prima sarcină a guvernului României a fost să închidă 520 din cele 650 mine care erau încă în activitate în 1997”. Chiar dacă trebuie să luăm în seamă efectul unor lejerităţi în adoptarea termenilor – de aici elasticitatea cifrelor – nu putem să nu sesizăm dimensiunea fenomenului. Asta nu ne împiedică să privim cu atenţie cifre care dau dimensiunea procesului respectiv. Surse statistice (externe) semnalează că la sfârşitul anilor ‘80, sectorul minier asigura locuri de muncă – direct sau indirect – în cadrul ramurii pentru 10% din ramura activă a ţării. Particularizăm prin două exemple. În 1990, în judeţul Maramureş numărul de angajaţi în ramura extractivă a minereurilor neferoase depăşea cifra de 25.000. În anul 2010 statisticile vorbeau de 300 de angajaţi (ocupaţi în activităţile de închidere).

Mineritul, ca proiect de interes naţional, implică analize şi sinteze, evaluări şi prognoze pe diferite termene, cu dezvăluirea implicaţiilor, cu luarea în consideraţie a consecinţelor.

Dezvoltarea mineritului – cu datele pe care le are în prezent – se cere privită ca parte integrantă a dezvoltării durabile a economiei româneşti. Înzestrarea cu resurse naturale este, prin definiţie, o binecuvântare. Ea se poate dovedi un blestem. Avem dreptul s-o ştim. E important să aflăm: stăm la masa deţinătorilor de resurse  sau ne mulţumim să rămânem pe lista cu meniu. Avem datoria să ne adunăm gândurile şi eforturile, resursele şi... ţintele pentru a izbândi”.