„Răul nu poate fi curmat decât cu iertare și iubire”

Adam cel vechi, așa cum îl numesc Sfinții Părinți, a fost izgonit din Rai pentru că a căzut în păcatul neas­cultării, călcând porunca lui Dumne­zeu, și a rămas în această stare fără
să-și recunoască greșeala!
Care este legătura între Postul cel Mare, Postul de 40 de zile al Mântui­torului Iisus Hristos și Izgonirea lui Adam din Rai? Adam a săvârșit propriu zis trei păcate: în primul rând, faptul că n-a ascultat de Dumnezeu,
s-a legat de bunurile pământești, so­co­tind mâncarea mai presus decât iubirea lui Dumnezeu (hrana duhov­ni­cească), și nu a dat dovadă de pocăință, nerecunoscându-și păcatul.  Altfel spus, a călcat porunca; în al doilea rând, s-a lipit de bunurile materiale, confundând Dăruitorul cu darul, iar după ce a greșit nu a recunoscut, zicând că „Eva e de vină”, iar Eva a zis „șarpele e de vină”. Practic, atunci a intrat corupția în lume. Acolo a început totul: de la șarpe, de la Eva, de la Adam și de la călcarea poruncii lui Dumnezeu. S-a săvârșit un lucru nepermis, crezându-se că va trece neobservat sau va fi pus sub tăcere. Sfinții Părinți ne spun că Adam cel Nou – Iisus Hristos Mântuitorul lumii - S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, arătând prin înfățișarea și întruparea Lui ca om, întru toate asemenea nouă, că omul poate depăși această stare de cădere a lui Adam prin reîntoarcerea la Dumnezeu Ziditorul, și anume prin Post, prin căință, prin iubire și mărturisire!
Mântuitorul, întrupându-se, a primit toată starea de cădere a lui Adam și și-a asumat întreaga pătimire a umanității ca rezultat al căderii. Omul după cădere a pierdut legătura privilegiată cu Dumnezeu – Izvorul vieții, iar pe de altă parte și-a pierdut frumusețea cea dintâi și starea posibilă de nemurire. A început să devină bolnav, trupul a îmbătrânit și în cele din urmă moare. Iar aceasta din cauza căderii lui Adam. Iar apoi, și-a pierdut puterea de a iubi pe Dumnezeu – Creatorul în mod desăvârșit, de a-I fi recunoscător și de a se ruga Lui. De aceea, Mân­tui­to­rul, spun Sfinții Părinți, întrupân­­du-se, la sfârșitul activității Sale lumești a primit să fie răstignit pe Cruce, pe lemn. Pentru că tot prin lemn a venit căderea lui Adam și tot prin lemn Mântuitorul a trebuit să vindece această cădere! Și când s-a întâmplat asta? Exact când a căzut Adam. În cărțile sfinte stă scris că a gustat din pom în ceasul al șaselea, adică la ora 12 din zi, iar în troparele consacrate Răstignirii Mântuitorului, spun imnografii biseri­cești așa: „Cela ce în ceasul al șaselea, pentru noi, cu trupul moarte ai gustat”. Deci, în ceasul al șaselea Iisus Hristos s-a răstignit pe Cruce și a gustat moartea, pentru că exact acela a fost ceasul în care Adam a căzut. Răstignirea Mân­tui­torului pe lemn a venit ca să arate ascultare desă­vârșită față de Dumnezeu, ascul­tare până la moarte și încă moartea pe Cruce. Adică tăierea voinței, ceea ce Adam cel vechi nu a făcut.

Smerenia desăvârșită se vede din faptul că Dumnezeu fiind s-a făcut om, iar apoi a primit să înseteze, să flămânzească, să sufere, să fie batjocorit, să fie judecat în mod nedrept și criminal, judecat la Răstignire și în cele din urmă omorât. Atât de mult
s-a smerit Fiul lui Dumnezeu! Însă, în această stare în niciun moment n-a renunțat la iubire și iertare. Aici este cheia! În această stare, Hristos S-a răstignit pe Cruce cu mâinile întinse, cuprinzându-i în brațe pe Adam, pe Eva și pe toți urmașii lor. Iertându-i și pe cei pe care au greșit, nu neapărat față de Hristos ,ci față de Tatăl, iertându-i și pe cei care au greșit față de El răstignindu-L, pe torționari, dar iertându-i și pe cei care au greșit de la Hristos până la sfârșitul veacurilor care se vor face părtași Jertfei Lui prin recunoașterea și mărturisirea că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. A iertat pe toți prin cuvintele ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!”.

Omul, prin cădere a devenit egoist.  Asemănător cu primii oameni, Adam și Eva, caută motive să se scuze pentru greșelile pe care le face. Omul nu își recunoaște greșelile, iar acesta este egoismul celui căzut și lipsa lui de smerenie. Numai sfinții au reușit să-și recunoască greșelile. Ba chiar și atunci când nu erau păcătoși spuneau că sunt, ca să se smerească și să-l biru­iască pe satana. Omul căzut, de ieri, de azi și dintotdeauna, va găsi o mie de motive ca să spună că nu este el vinovat pentru căderea lui. Exact ce
s-a întâmplat cu Adam și Eva: „este de vină femeia pe care mi-ai dat-o”, iar Eva a zis că „șarpele este de vină”. Cu alte cuvinte, Adam aproape că l-a învinovățit pe Dumnezeu, spunându-i ceva de genul că „dacă nu mi-ai fi dat femeie nu aș fi căzut. Până la urmă Tu mi-ai dat femeie, iar femeia m-a pus să greșesc”. Nu și-a recunoscut vina! Că dacă și-ar fi recunoscut vina și se căia, probabil altul era parcursul umanității. Drept urmare a venit și „sancțiunea”. Acesta a fost Adam cel vechi.
Noi, ca să putem să ne schimbăm, nu putem să ieșim din această stare fără smerenie și căință. Părintele Cleopa folo­sea acest cuvânt: „ca să îmblânzești măgarul trebuie să pui căpăstru pe el. Trupul îl numesc uneori «măgar» pentru că e încăpățânat și te trage unde sufletul nu ar vrea să meargă. Căpăstrul este Postul și Rugăciunea!”. Postul, rugăciu­nea și faptele bune smeresc trupul. Numai prin post și rugăciune omul se poate salva, se poate mântui, își poate schimba felul de a fi și de a gândi, de a vorbi, de a se comporta, de a se raporta la Dumnezeu și la ceilalți oameni. Deoa­rece prin cădere s-a destabilizat relația dintre Dumnezeu și om. Însă, aceasta a dus și la destabilizarea relației dintre oameni. Nu vedeți că omul pentru om este uneori ca o fiară? Numai starea aceasta în care ne cheamă Biserica să intrăm, starea de post, de umilință, de rugăciune, de recunoaștere a faptului că fără Hristos nu am reuși să facem nimic bun în viața noastră sau suficient de mult bine ca să ne salvăm și să ne mântuim. Iar modelul ni l-a arătat Mântuitorul.

După Botezul de la Iordan, Mântuitorul a ieșit la propovăduire în puterea Duhului. Dar asta după ce a postit 40 de zile și 40 de nopți. Ni se spune că după aceste zile de post s-a apropiat satana de El și L-a ispitit. Toate au fost rânduite: a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavol.
Primul lucru cu care L-a ispitit au fost cele materiale, adică, după ce a flămânzit i-a spus: „dacă ești Fiul lui Dumnezeu zi ca aceste pietre să se transforme în pâine”, iar Mântuitorul a spus „nu numai cu pâine va trăi omul!”. Adică, res­pingând exact căderea lui Adam! Pentru că Adam crezuse că materia îi va aduce nemurirea. Însă, Hristos a spus că materia nu este ultima formă de viață, nu este ultima valoare pământească. Puterea, Duhul, Cuvântul înseamnă mai mult decât materia. A zis că nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Și l-a biruit pe diavol, arătându-i lui Adam cel vechi și nouă oamenilor că se poate să-l biruim. Și pâinea este necesară pentru întreținerea biologică, dar nu numai cu pâine trăiește omul, ci în primul rând cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Apoi, a biruit ispita slavei deșarte. Atunci când diavolul L-a dus pe aripa Templului și a zis: ”dacă ești Fiul lui Dumnezeu aruncă-Te de aici jos, că scris este că îngerilor va porunci să te ridice să nu-Ți lovești piciorul de piatră”. Mântuitorul i-a răspuns: ”să nu ispitești pe Domnul și Dumnezeul Tău!”. Nu a căzut în slava deșartă, în slava lui Adam care a ascultat când i s-a spus ”nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu”.
 Cea de-a treia și cea mai cumplită ispită a fost dorința de stăpânire. De la Adam și până la sfârșitul veacurilor această ispită este mărul discordiei. Dorința de mărire și de stăpânire, de a fi mai mare peste alții, de a-i conduce, de a-i supune, de
a-i umili, de a-i stăpâni, de a le limita libertățile, de a le călca în picioare demnitatea, de a nu ține cont că cel din fața ta este și el chipul lui Dumnezeu. Toate acestea reprezintă ”ucigașul de suflete”. Mântuitorul a biruit această ispită a dorinței de stăpânire. A fost dus pe un munte, unde i-au fost arătate toate împărățiile lumii, zicându-I: ”sunt ale mele și ți le voi da Ție dacă te vei închina mie”. Vai, mulți se închină lui astăzi ca să primească împărățiile lumii, dar toate-s deșertăciune! Pentru că fac pactul cu diavolul și până la urmă și-au dat sufletul, iar împărățiile tot nu le-au moștenit. Că a Domnului sunt Cerul și Pământul! Unii fac pactul cu diavolul pentru o perioadă și pe urmă pierd tot, dar și-au pierdut și sufletul. Pe când, Mântuitorul ne-a arătat că se poate birui dacă ne raportăm la Dumnezeu.
Dacă nu înțelegem că începutul a toată armonia, a toată binecuvântarea, a toată bunătatea este pacea și bunăvoirea și iertarea, atunci nu am câștigat nimic. Dacă nu înțelegem că se cuvine să restabilim legătura cu Dumnezeu prin felul nostru de a fi, de creștini, prin post, rugăciune și fapte bune, să ne restabilim ordinea noastră interioară, să ne punem lucrurile din viața noastră în ordine, și dacă nu înțelegem că suntem datori să-i iertăm pe ceilalți și să ne împăcăm cu toată lumea, după chipul lui Hristos, nu am realizat nimic. Altfel, creștinismul nostru este de suprafață, este fariseic. Chiar dacă postim de trei ori pe săptămână și apoi postim 40 de zile, nu avem folos dacă nu dublăm acest lucru cu iertare, cu împăcare, cu restabilirea felului de a fi și de a gândi, de schimbarea firii și a gândirii.
Mântuitorul ne-a arătat că direcția bună este iertarea. „Pentru că de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl din Ceruri nu vă va ierta vouă greșelile!”. Mucenicii care au pătimit pentru Hristos, fie aruncați la fiare, fie răstigniți, fie tăiați cu sabia, dacă-și urau torționarii nu se încununau, nu deveneau sfinți, nu ar fi fost trecuți în calendar dacă cereau răzbunare. Ei iertau și se rugau pentru cei care-i chinuiau. Întâiul mucenic, arhidiaconul Ștefan, după chipul Mân­tuitorului s-a rugat „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!”. Anul acesta este anul comemorativ al Patriarhului Justi­nian și al mărturisitorilor din temnițele comuniste. Ce au zis acești mărturisitori? „Nu ne răzbunați!”. Și în felul acesta s-au sfințit prin pătimire. Olga, una din fiicele Țarului Nicolae, ultimul țar al rușilor, care din păcate au căzut în comunism și ateism, a scris în jurnalul ei: „tatăl meu, Țarul Nicolae, v-ar spune prin mine să nu-l răzbunați. Nu-l răzbunați! Pentru că dacă îl veți răzbuna pe el, răul nu poate fi curmat”. Răul nu poate fi curmat decât cu iertare și iubire! Dacă lanțul răzbu­nărilor și al urii nu încetează, atunci nu există progres, nu există umanitate, nu există creștinism. Aceasta este direcția pe care o dă Biserica: iertarea, împăca­rea, concordia, iubirea, prețuirea celuilalt pentru că și el este după chipul lui Dumnezeu.

Din păcate, trăim într-o societate în care parcă nu vrem să vedem nimic bun la celălalt, ci îi căutăm numai răul. Dacă un om are 10 lucruri bune și două rele, noi nu vrem să vedem ce are bun, dar i le vedem pe cele rele. Pentru că este o lume alienată, destabilizată, fără norme și principii. Numai răul îl scoatem în afară, nu găsim niciun bine la nimeni! Poate omul a făcut o greșeală în public, dar poate în taina inimii lui și în particular face 100 de lucruri bune. Poate se roagă mult, poate postește, poate face fapte bune, poate-i pare rău, poate s-a împă­cat și a corectat răul pe care l-a făcut. Dar nu ținem cont de acestea și din păcate noi preferăm să ducem mai departe această campanie de distrugere a imaginii omului, care este de fapt exact ca și noi, după chipul lui Dumne­zeu și are aceleași drepturi. Suntem datori să-i prețuim fiecăruia demnitatea, libertatea și dreptul lui de a fi cel puțin egalul nostru indiferent de poziția so­cia­lă pe care am fi. De aceea, Biserica vrea să ne aducă în această stare, prin felul în care Mântuitorul ne spune să postim, să nu o facem în mod formal, să ne arătăm luminoși, voioși, să nu ne întunecăm fețele, și să fim buni.

Chiar dacă postul înseamnă un doliu pentru păcate, să nu ne arătăm ca și cum am suferi că ne-a luat cineva hrana. Pentru că Biserica este Mama. Nu! Biserica nu ne ia ceva, ci ne dă. Înlocuim hrana materială, pâinea, îmbuibarea, băutura, prea multa voie bună, cu hrană spirituală sau teologică, cu post și rugăciune. Aparent suntem mai slabi fizic, dar suntem foarte puternici din punct de vedere duhovnicește. Sf. Ap. Pavel spune ”când sunt slab, atunci sunt tare”. Pentru că Dumnezeu, în mod pedagogic, și Biserica așa lucrează: să împuținăm puterile fiziologice, să nu fim prea ”buieci”, ca să putem lucra mai mult pentru suflet și pentru mântuirea lui.
Mântuitorul spune „nu vă adunați co­mori pe pământ, unde molia și rugina le strică, ci vă adunați comori în Cer, unde nici molia, nici, rugina nu le strică, unde nici furii nu le sapă și nu le fură”. Iar comoara din Cer care este? Comoara din Cer este lumina faptelor bune.
Noi ne pregătim să primim Lumina Învierii, iar ca să primim acest lucru în mod real și cu bucurie, să fim vrednici și să o merităm, trebuie să adunăm lumină în suflet pe toată perioada Postului, lumina rugăciunii, lumina faptelor bune, lumina postului, lumina iertării, lumina împăcării. Să adunăm multă lumină în suflet ca să putem să ne bucurăm de Lumina din Noaptea Învierii, Lumina care vine din Cer, de Focul cel Sfânt, de Lumina cea Veșnică! Acesta este Postul: o călătorie și un urcuș.

Să ne ajute Dumnezeu să adunăm aceas­tă Lumină a postului, a rugăciunii și a faptelor bune, a iertării și a împă­cării, și să ne rugăm pentru pacea a toată lumea, pentru pacea sfintelor bi­serici ale lui Dumnezeu, pentru pacea în familie, pentru pacea în comunitate, pentru pacea în societate, pentru buna prosperitate, pentru toate cele de folos și pentru mântuirea tuturor oamenilor! Amin!
 

„Anul acesta este anul comemorativ al Patriarhului Justi­nian și al mărturisitorilor din temnițele comuniste. Ce au zis acești mărturisitori? «Nu ne răzbunați!». Și în felul acesta s-au sfințit prin pătimire. (…)
Răul nu poate fi curmat decât cu iertare și iubire! Dacă lanțul răzbu­nărilor și al urii nu încetează, atunci nu există progres, nu există umanitate, nu există creștinism. Aceasta este direcția pe care o dă Biserica: iertarea, împăca­rea, concordia, iubirea, prețuirea celuilalt pentru că și el este după chipul lui Dumnezeu”.