• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 11 Decembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 3 Decembrie , 2018

Profesorul şi pictorul Liviu Suhar, despre înfiinţarea facultăţii de Artă din Baia Mare

Nicolae TEREMTUŞ

Reporter: Care a fost primul contact cu Baia Mare, cu Maramureşul?

Liviu Suhar: Am o afecţiune pentru locurile astea. Am crescut, copil fiind, cu imagini din zona Maramureşului. A urmat perioada studenţiei, la Cluj. Am făcut o practică chiar aici, în Baia Mare. Era o perioadă în care se construia o mare întreprindere, era şantier. Ne-am întâlnit cu un pictor, Bala Joszef, un om simpatic. Am stat atunci la un cămin, pe valea Săsarului. Tot atunci am fost şi la Negreşti-Oaş. Era prin 1964-1965 şi a fost un prim contact cu Baia Mare, cu zona. Pe urmă, în 1967, împreună cu doi colegi de-ai mei, reputaţi artişti deveniţi, Mihai Bantac şi Victor Cio­banu am făcut un periplu al Ţării Maramureşului, Ţara Oaşului, Buco­vi­na, pe biciclete. Dormeam pe unde apucam… a fost o vară nebună şi frumoasă.
Deci, în mentalul meu s-au aşezat nişte lucruri. Mai mulţi colegi au obţinut posibilitatea de a merge la Baia Mare să-i facă o vizită lui Vida Gheza. Era un nume cu o anume rezonanţă conec­tată la atmosfera locurilor.
Profesorii pe care-i aveam! De exemplu, Petre Abrudan, Aurel Ciupe, oameni care cunoşteau zona şi care ne aminteau despre Şcoala de la Baia Mare. O sintagmă care s-a aşezat în memorie de-a lungul timpului.

R.: Care au fost primii paşi pentru înfiinţarea învăţământului superior de artă, în Baia Mare? De ce Baia Mare?

L.S.: În timp mi-am dat seama că Şcoala de la Baia Mare este cumva o chestiune retorică, nu era o şcoală propriu-zisă, ştiam că a fost un liceu de artă.
E! A venit momentul schimbării de di­recţie în 1990, eram deja profesor la Conservatorul de Muzică şi Arte Plastice Iaşi, din 1982. Înainte de asta fusesem asistent la facultatea de arhitectură. Şi am fost cu studenţii în practică la Budeşti. Profesor era Nicolae Porumbescu. Acesta a preluat elemente din arhitectura populară şi tehnica prelucrării lemnului, ca materie de bază. El le-a aplicat în tot felul de tăieturi ornamentale în betoane. Dovadă este Casa de Cultură din Baia Mare, la Satu Mare, Suceava, Botoşani. El, bucureştean de origine!
O serie de astfel de elemente care în min­tea mea s-au aşezat ca conştien­tizare a faptului că aici este totuşi un loc mai mult decât o simplă grupare de artişti. Că aici există, de fapt, o tradiţie! Există o continuitate. Treptat am des­co­perit operele artiştilor locului, a celor care au trecut pe aici şi au realizat lu­crări, şi-au impus numele ca prezenţă!
La un moment dat, eram decan la facultatea din Iaşi când s-a aprobat legea care coordona evaluarea şi acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi mi s-a propus să intru în comisie. Au fost selectaţi oameni care, cel puţin, erau şefi de catedră, deci aveau experienţă. S-a constituit comisia şi pentru domeniul artelor vizuale au fost trei persoane. Eu eram de la Iaşi, doamna dr. Corina Popa, decanul facultăţii de Istoria şi Teoria Artei, Bucureşti şi Liviu Vătar de la Cluj, secretat ştiinţific. Noi am avut misiunea timp de 13 ani să evaluăm diverse secţii, specializări, cum veneau dosarele, la Bucureşti. Doream să coordonăm, să ajutăm, să dăm o configuraţie structurii generale a învăţământului superior, în ţară. Aşa s-a înfiinţat facultatea de arte plastice de la Oradea. La un moment dat a apărut un dosar, o cerere pentru o secţie, o facultate în cadrul Universităţii de Nord din Baia Mare. Am fost desemnat eu să vin aici. Primele contacte le-am avut cu pictorul Traian Hrişcă. Era mai în vârstă şi avea nişte idei despre acest demers şi le puse într-un fel de solicitare. Dar el era în vârstă şi avea alte mentalităţi, nu avea un exerciţiu îndelungat ca profesor, un mod de înţelegere a unei structuri organizatorice, educaţionale, pe domenii, dar avea bunăvoinţă şi dorinţă. Atunci, în discuţiile pe care le-am avut nu l-am respins, am încercat să îl conving că lucrurile trebuie făcute în felul următor şi am amânat prezentarea evaluării la comisie, am spus că vor reveni.
Au revenit cu o altă structură. În primul rând trebuiau să aibă nişte planuri de învăţământ, pe lângă planuri trebuiau programe, pe discipline, ce vrei să înveţi. Dar problema care era, nu exista sub nici o formă un potenţial corp profesoral cu titularizaţi. În alte părţi erau profesori arondaţi de la facultăţi învecinate care veneau cu plata la oră până se coagula corpul profesoral propriu. Aici nu era aşa ceva! În discuţiile avute am dat nişte sfaturi. La vremea respectivă am avut discuţii cu domnul rector de la Universitate, Emil Micu, un inginer foarte receptiv, şi doamna Cosma, de asemenea, de la Universitate. Le-am spus că singura soluţie pentru obţinerea unei autorizaţii provizorii de funcţio­nare a secţiei era să pregătească prin autoritatea funcţiei două locuri pentru doctorat şi să pregătească două posturi didactice de lectori, şefi de lucrări, cum se spunea. După admiterea la doctorat, posturile fiind scoase la concurs. Eu am făcut recomandarea pentru aceste două posturi. Rectorul a înţeles că era singura soluţie pentru înfiinţarea unui nucleu de titulari. Le-am sugerat să ia legătura cu Universitatea de Vest din Timişoara. Acolo era conducător de doctorate Constantin Prut, un reputat istoric al artelor şi autorul celui mai consistent dicţionar al artiştilor contemporani.
I-am spus că va primi două locuri la doctorat din partea Universităţii de Nord. I-am recomandat pe domnul profesor Nicolae Suciu şi pe Kovacs Birta­lan. Erau oamenii pe care îi cunoşteam foarte bine din alte colaborări. Din perioada în care Nicolae Suciu a fost student la Iaşi, iar pe domnul Birtalan
l-am cunoscut din mai multe tabere de creaţie în zona Dunării, la Turnu Severin unde el a fost mulţi ani profesor. Le-am apreciat celor doi nivelul de pregătire, erau oameni care lucraseră în învăţământ, oameni care aveau o cultură plastică bine aşezată. Au dat admiterea în luna octombrie. Pe vremea aceea primeai adeverinţă că eşti înscris la doctorat şi puteai să concurezi direct pe post. Aşa, cei doi au devenit cadre didactice titulare la secţia de Arte Plastice. La concursul pentru posturile didactice am participat eu şi un coleg care acum este directorul şcolii docto­rale de la facultatea din Iaşi, Valentin Sava. A mai fost domnul arhitect Virgil Onofrei, decanul facultăţii de arhi­tectură din Iaşi. Aceşti oameni, de lângă mine, îi cunoşteam foarte bine şi aveam încredere că vom face o treabă foarte bună, foarte serioasă. Am considerat, întotdeauna, că în această zonă a ţării au fost artişti valoroşi, s-a făcut o artă, mai ales în domeniul picturii, de un nivel cu consistenţă, ideatică, pro­fesională peste nivelul amatorismului. Erau artişti cu adevărat profe­sionişti. Categoric, viziunea care se practica în această parte, din punct de vedere al concepţiei, era puţin diferită faţă de cea pe care am întâlnit-o în restul României. Era firesc pentru că cei care veniseră la sfârşitul secolului 19, cu elevii, cu studenţii lor, erau profesori la Munchen, sau la Viena, sau la Bu­dapesta. Conexiunile către spiritul european erau altele decât, să zicem, în celelalte centre. Lucrurile se intersectau într-un mod frumos. Dar şi poziţia geografică a locului faţă de centrul ţării era puţin colaterală şi… sunt como­dităţile omeneşti. Întotdeauna vezi ceea ce e mai aproape de tine.
Eu am avut convingerea, de la bun început, că această parte a ţării trebuie să aibă o Şcoală, nu numai aşa sub forma unui enunţ cu caracter general. A! Există şi acolo! Aici trebuia să existe o şcoală sub o formă organizată şi cred că rezultatele s-au văzut cu timpul, în bine.
Sigur, nu toţi cei care au trecut prin şcoală, Academie sau facultatea de artă vizuală devin şi artişti reprezentativi. Nu asta e important! Este vorba de oameni care sunt pregătiţi ca să preîntâmpine solicitările vremurilor lor, nu prin improvizaţii ci prin nişte persoane care sunt formate, sunt educate ca să poată să preia această modelare a pu­blicului, prin creaţia proprie, prin modul de organizare a unor activităţi culturale, artistice, prin expoziţii. Asta este motivaţia şi am făcut această colaborare pentru că am descoperit oameni de caracter, oameni cu mintea deschisă chiar şi la nivelul autorităţilor. În urmă cu patru ani am fost aici într-o tabără, o săptămână, au fost trei artişti din Italia, eu, trei artişti de la Iaşi, unul dintre ei este profesor la facultate şi care şi-a făcut stagiile aici, la Baia Mare, Mihai Pamfil, un pictor valoros. Au fost sculptori care au realizat lucrări de for public în metal, cele din Centrul Vechi al oraşului. În plus, există un muzeu. Eu, în 1994, am participat la o tabără la Mogoşa, am făcut o expoziţie personală la muzeul de Artă şi în urma acestor activităţi, chiar am făcut o donaţie de lucrări, vreo 10-12 tablouri. Mă bucură faptul că din fondul de lucrări ale muzeului sunt reprezentat în expoziţia permanentă cu o lucrare sau două. Chiar recent, cineva m-a sunat şi mi-a spus că s-a bucurat să îmi vadă lucrările în expoziţia permanentă. Deci, între structura mea, deşi eu trăiesc în Iaşi, acolo am primit repartiţia şi au trecut 50 de ani, dar sufleteşte şi geografic sunt mai apropiat de părţile astea ale României.
Am făcut ce am făcut nu gândindu-mă că gestul meu sau implicarea mea în­seamnă să primesc aprecieri, recunoş­tinţă, să îmi pun galoane. Nu! Pur şi simplu am făcut-o dintr-un respect, o consideraţie deosebită faţă de aceste locuri, faţa de cultura zonei, a Mara­mureşului, a părţii de nord a ţării care încă supravieţuieşte, supravie­ţuieşte frumos, nu oricum. Este recunoscut pe plan european, se impune prin preo­cupările de conservare efectivă a tra­diţiilor chiar dacă noutăţile vin şi ele din când în când să tulbure, dar nu tulbură periculos.
Acesta este, de fapt, motivul şi mă bucur foarte mult că domnul profesor Suciu m-a invitat să avem o discuţie, un dialog cu studenţii, cu absolvenţii.
Rep.: Şcoala de la Baia Mare, aşa cum a fost numită, chiar dacă nu a avut o formă organizată, dar care are o continuitate ce ne-a deosebit de alte zone, este un atu pentru facultatea înfiinţată după 1989?

L.S.: Categoric! Această formă or­ga­nizată despre care am vorbit s-a impus ca o necesitate pentru că exista suportul tradiţional. Cei care au venit la sfârşitul secolului 19 au găsit aici un loc pro­pice, un loc de interes din punct de vedere al inspiraţiei pentru un pictor.
S-a creat o stare de spirit care a atras şi va atrage, categoric! Vă dau un exemplu. Ieri am venit spre Baia Mare şi am coborât prin Cavnic. Nu ştiu, poate am mai fost, dar am rămas fascinat de acele locuri. Pe valea aia îngustă, toate casele alea suprapuse, toate malurile colo­rate, roşu, ocru, arămiu, este o ofertă picturală extraordinară. Ca artist, când descoperi astfel de locuri, în sinea mea am spus că vreau să vin să stau să pictez aici, în Cavnic, toamna şi eventual primăvara, nu vara când tot ce-i spectaculos este înecat de verde şi se pierde.
Deschiderea către inspiraţia artistului a venit din structura peisagistică locală. Această ofertă peisagistică a fost descoperită aici de pictori care au venit pe la 1890. Nu are importanţă de unde şi cum au venit. Au venit, au descoperit pentru că arta nu are graniţe, nu are etnie, nu are politic, arta este artă! Oriunde în lume, arta este un fel de balsam extraordinar care mângâie şi modelează sufletele oamenilor!

Rep.: O concluzie despre Şcoala de la Baia Mare.

L.S.: Dacă există în Baia Mare această şcoală organizată, cu nişte profesori competenţi care în egală măsură sunt şi artişti, care probează prin lucrările lor ceea ce susţin la catedră, atunci Şcoala de la Baia Mare va primi conotaţii suplimentare, în sensul că devine şcoală şi sub aspectul organizatoric, funcţio­nal, instituţional. Că e mai bună decât aia de acolo sau de dincolo, e o altă problemă. Artiştii sunt cei care găsesc calea, se duc în lumea lor şi se impun!

Rep.: Un mesaj pentru studenţii de la facultatea băimăreană, pentru iubitorii de frumos din Maramureş.

L.S.: Le-aş spune acestor tineri care vin să înveţe la şcoala aceasta să nu îşi piardă capul în nişte nori tulburi, să se uite în jurul lor pentru că ei trăiesc într-un spaţiu şi într-un loc din care se vor putea alimenta extraordinar ca să îşi găsească propriile căi de înţelegere, de modelare a personalităţii ca artişti. Nu există altă cale ca să îţi poţi consolida o viziune de artist, o viziune persona­lizată decât privirea deschisă în faţa lucrurilor din jurul tău.

 

 

Cine este Liviu Suhar
 

S-a născut la data de 17 februarie 1943, în satul Iacobeni din județul Suceava. A făcut studii la Liceul de Arte „Octav Băncilă” din Iași (1957-1962), apoi la Facultatea de Arte Plastice și Decorative din cadrul Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca (1962-1968), cu diploma de licență în arte, specialitatea pictură, la clasa profesorilor Aurel Ciupe și Petru Abrudan. A urmat ulterior stagii de studii și cercetare științifică în diferite universități europene din Spania (1993, 1995, 1997, 2001), Franța, Italia, Grecia, Austria, Germania, Belgia etc.
După absolvirea facultății, a lucrat ca profesor la Liceul de artă „Octav Băncilă” din Iași (1968-1972), asistent universitar titular la Facultatea de Construcții, secția Arhitectură din cadrul Institutului Politehnic „Gh. Asachi” din Iași (1973-1981) și apoi cadru didactic la Facultatea de Arte plastice, Decorative și Design din cadrul Universității de Arte „George Enescu” din Iași, fiind pe rând asistent universitar titular (1981-1983), lector universitar (1983-1990), conferențiar universitar (1990-1994) și profesor universitar doctor (din 1994).

A îndeplinit și funcții de conducere pe plan universitar și anume: secretar științific al Senatului Academiei de Arte „G. Enescu” Iași (1990-1992) și decan al Facultății de Arte plastice, Decorative și Design din Universitatea de Arte „G. Enescu” Iași (1992-2000).
În anul 1970 devine membru definitiv al Uniunii Artiștilor Plastici. Începând cu anul 1968 expune constant, fără întrerupere, lucrări de pictură și desen, în expoziții personale, de grup, colective - județene, naționale și internaționale. A avut expoziții personale la Iași, Bârlad, Vaslui, Suceava, Galați, Baia Mare, Cluj, Oradea, Timișoara (1971-2001), București (1974, 1978, 1982, 1993), Lausanne - Elveția (1991), Madrid (1993), Budapesta (1996), Viena (1998), Wolfsburg - Germania (2000), Veneția (2001) ș.a.
De asemenea, are numeroase participări la expoziții internaționale de grup, începând din 1973: Barcelona, Berlin, Lisabona, Moscova, Poitiers, Perugia, Bari, Maceratta, Liege, Zagreb, Novi-Sad, Sarajevo, Sofia, Cagnes sur Mer, Dreux, Israel ș.a. Lucrările sale se află în majoritatea muzeelor naționale; în colecții de stat și particulare din România.

Liviu Suhar este membru în CNEAA pentru Arte și Arhitectură, în U.A.P.R (din 1970), Asociația Internațională a Artiștilor Plastici etc.
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.