Procesul mareşalului Antonescu

La 7 mai 1946 a început procesul în care a fost judecat lotul Antonescu. Eliminarea mareşalului Ion Antonescu era absolut necesară pentru instaurarea unui regim comunist în România. Judecarea mareşalului a fost impusă de sovietici şi înfăptuită cu largul concurs al autorităţilor de ocupaţie din România.

Procesul lotului Antonescu s-a desfăşurat într-un context istoric specific. Cu trupele sovietice prezente pe teritoriul României şi în plin proces de ascensiune a comuniştilor sprijiniţi de Moscova, Ion Antonescu a fost judecat pentru crime de război, condamnat şi executat.

După 23 august 1944, a început procesul istoric care a dus la instaurarea regimului comunist în România. Arestat, mareşalul Ion Antonescu a fost predat sovieticilor, pe considerentul că mareşalul se bucură încă de adeziunea armatei. Timp de doi ani, mareşalul Ion Antonescu a fost supus unor interogatorii foarte dure în închisoarea Lubianka. În 1946, după detenţia din Uniunea Sovietică, sovieticii au hotărât trimiterea mareşalului în România pentru a i se intenta proces.

Postura în care a fost adus Ion Antonescu în România a fost aceea a unui personaj considerat criminal de război, fiind judecat printre altele pentru trădare de patrie. Este evident că în contextul intern al României procesul nu poate fi unul echitabil, mai ales din cauza prezenţei trupelor sovietice pe teritoriul României.

Procesul în care a fost judecat Ion Antonescu se baza pe Legea nr.312 din 12 aprilie 1945 pentru descoperirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război. Legea prevedea că cei găsiţi vinovaţi de crime de război să fie condamnaţi la moarte sau la muncă silnică pe viaţă. Procese ale conducătorilor ţărilor învinse în cel de-al doilea război mondial au avut loc şi în alte ţări. Tribunalul de la Nürnberg distingea între patru categorii de crime: conspiraţie, crimă împotriva păcii, crime de război şi crime împotriva umanităţii.

Oganizarea procesului s-a făcut în aşa mod încât amestecul politicului a fost evident de la prima vedere. Tribunalul Poporului a fost o instanţă ad-hoc, formată din oameni fără o pregătire juridică necesară unui asemenea proces.

Preşedintele Al.Voitin Voitinovici, un obscur magistrat din Moldova, avea doar 28 de ani şi o oarecare relaţie cu liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. Acest proces răsunător a însemnat şi încheierea carierei sale. Acuzatori publici au fost Vasile Stoian, un jurist total necunoscut, Constantin Dobrian, judecător de instrucţie din Timişoara şi Dumitru Săracu, fost chelner, lipsit de orice pregătire juridică. Din completul de judecată făceau parte Niţă Vasile, muncitor, reprezentant al Partidului Comunist, Păuna Ion, reprezentantul Partidului Social-Democrat, tot muncitor şi Dumbravă Joviţă, plugar, reprezentant al Frontului Plugarilor.

Cu tot caracterul părtinitor al desfăşurării procesului, urmărindu-se condamnarea cât mai aspră a celor aflaţi pe banca acuzării, completul de judecată

s-a văzut nevoit să recunoască absurditatea unor acuzaţii. Astfel, a recunoscut că Antonescu nu şi-a însuşit ilicit sau abuziv bunuri de stat sau private din teritoriul în care s-a purtat războiul şi nu a realizat averi în mod ilicit, cu ocazia participării la conducerea războiului sau profitând de legiuirile şi măsurile luate, ceea ce a reprezentat o recunoaştere a onestităţii şi corectitudinii principalului acuzat.

Rechizitoriul evita orice referire la imperialismul sovietic, la ameninţarea care a constituit-o Uniunea Sovietică pentru statul român sau la evenimentele din 1940, când Uniunea Sovietică a anexat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, prin care Uniunea Sovietică şi Germania nazistă îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa de Est nu a fost de asemenea avut în vedere.

Culpa principală imputată mareşalului Ion Antonescu a fost alianţa cu Germania nazistă, Tribunalul Poporului considerând că acuzaţii „s-au făcut vinovaţi de dezastrul ţării şi crime de război prin aceea că au trădat interesele poporului român punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist.

În actul de acuzare se preciza: „Trădarea a fost pregătită de cercurile reacţionare româneşti încă din 1930 care se foloseau de diverse mijloace: xenofobie, şovinism, antisemitism, iar în politica externă: sabotarea politicii de pace, întreţinerea şi aţâţarea adversităţii contra tuturor popoarelor iubitoare de pace şi libertate în frunte cu URSS.”

Mareşalul a fost învinuit că s-a aliat cu naziştii ignorând dorinţa de pace a Rusiei sovietice şi că a pregătit România de război împotriva URSS încă din primele zile ale guvernării sale. Acuzaţia era derizorie, fiind un fapt dovedit că Uniunea Sovietică, angajându-se în pactul Ribbentrop-Molotov, a avut un rol esenţial nu doar în declanşarea celui de-al doilea război mondial, ci şi în extinderea lui. Un rol cel puţin egal cu cel al Germaniei naziste.

La interogatoriul din 6 mai, Ion Antonescu a răspuns acestor acuzaţii: „Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştri străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin. Pe bază că nu pot să acorde, în circumstanţele internaţionale de atunci, nici un sprijin României.” În apărarea sa, Antonescu a explicat că atunci când a ajuns la guvernare a găsit această alianţă ca un fapt împlinit, la fel ca şi aderarea la Pactul Tripartit.

Colateral, mareşalului i s-a reproşat faptul că ar fi fost în cunoştinţă de cauză cu pregătirile de război împotriva Uniunii Sovietice, în general, şi cu planurile Operaţiunii Barbarossa, în special, încă de la prima sa vizită la Berlin, procedând în consecinţă la reorganizarea şi întărirea armatei române.

În realitate, în primele luni ale guvernării sale, mareşalul doar a intuit că un conflict militar între Germania şi Rusia era pur şi simplu inevitabil. Mareşalul vedea în cel de-al treilea Reich scutul de nădejde împotriva expansiunii sovietice, vedea în germani un sprijin sau un mediator pentru populaţia românească din Ardealul de Nord care era asuprită de ocupanţii maghiari.

În actul de acuzare se arăta că ţara a fost condusă la dezastru, Germania urmărind prin guvernarea Antonescu să transforme România în colonie germană, după dorinţele imperialiştilor români.  Alte acuzaţii au fost şi cele cu privire la modul de purtare a războiului, la natura ocupaţiei militare româneşti în teritoriile cucerite şi la regimul acordat prizonierilor de război sovietici. „Dezastrul cauzat de acest război nebunesc este incalculabil; jefuirea, cotropirea şi exterminarea populaţiei din teritoriile ocupate şi trimiterea la moarte sigură, într-un război de jaf, a sute de mii de tineri români; războiul prin surprindere contra URSS ceea ce reprezenta încălcarea drepturilor internaţionale împotriva marii vecine URSS care dorea o colaborare paşnică cu poporul român”, se arăta în acuzare.

Diferite aspecte de politică internă au fost răstălmăcite pe parcursul rechizitoriilor, falsificându-se de fiecare dată fondul problemei şi proiectându-se în prim-planul atenţiei întâmplări marginale, lipsite de orice semnificaţie în speţa juridică dată. I s-a imputat faptul că economia românească a fost aservită celei germane prin „aservirea bogăţiilor româneşti, folosirea petrolului românesc, cerealelor, munca de sclavi a braţelor româneşti, stăpânirea totală a industriei şi comerţului românesc, toate fiind puse la dispoziţie de guvernul  lui Ion Antonescu”.

Printre altele i s-a reproşat mareşalului persecutarea secţiei din România a Cominternului, deoarece, între 1940 şi 1944, au fost executaţi 72 de comunişti care acţionau ca agenţi sovietici, săvârşind în România acte de sabotaj şi spionaj.

Cu toate că Antonescu a respins „soluţia finală” a exterminării evreilor, i s-a imputat mareşalului că i-a persecutat pe evrei. A fost acuzat că a ordonat represaliile de la Odessa şi i s-a reproşat că armatele române au ajuns până la Stalingrad. De asemenea, a fost acuzat că i-a persecutat pe ţigani, femei şi cei care făceau parte din anumite secte religioase. Judecătorii au mai apreciat că, în timpul războiului, mareşalul nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a numeroşi civili din spatele frontului pe motiv că aceştia au fost partizani. Prizonierii ar fi fost supuşi unui tratament inuman şi, din motive rasiale, ar fi deportat populaţia evreiască din Bucovina şi Basarabia.

În domeniul legislativ i s-a reproşat „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte, de concepţie hitleristă, legionară sau rasială.”

Tot în cadrul procesului, regimul dictatorial al lui Ion Antonescu a fost definit ca fiind fascist şi sub controlul total al Berlinului. Având scopul de a-i discredita şi pe liderii partidelor democratice, Curtea a încercat să-i lege pe unii oameni politici democraţi, precum Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu, de regimul lui Antonescu. Aceştia au fost prezentaţi ca promotori ai fascismului deoarece reprezentau un pericol pentru planul sovieticilor de a impune un regim comunist în România.

Din stenogramele procesului, restudiate, se poate observa şi de către nespecialişti că se urmărea eliminarea mareşalului cu orice preţ şi nicidecum restabilirea adevărului.

Întregul proces s-a desfăşurat foarte rapid, încheindu-se la 17 mai 1946. Tribunalul Poporului a pronunţat 13 sentinţe de condamnare la moarte, dintre care 3 pedepse au fost comutate la muncă silnică pe viaţă, iar 6 învinuiţi au fost condamnaţi în absenţă.

Printre cei condamnaţi la moarte în absenţă s-a numărat şi Horia Sima.

Tribunalul Poporului l-a condamnat pe Ion Antonescu de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la temniţă grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani.

Mareşalul Ion Antonescu s-a numărat printre cei condamnaţi la moarte cărora nu le-a fost comutată pedeapsa. Regele Mihai I a respins cererea de graţiere. Alături de mareşal au fost executaţi la Jilava, pe 1 iunie, Mihai Antonescu, Gheorghe  Alexianu şi Constantin Vasiliu. Ultima dorinţă a lui Ion Antonescu a fost să fie executat de militari, nu de gardienii închisorii, dar a fost refuzat.

Execuţia a avut loc în Valea Piersicilor din închisoarea Jilava.

Conform raportului oficial, după ce s-a dat ordinul de tragere, Antonescu a salutat, ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, apoi a căzut. Gloanţele nu l-au ucis atunci pe mareşal. Acesta s-a ridicat într-un cot şi a spus: „Nu m-aţi împuşcat, domnilor. Foc!” Şeful gardienilor s-a dus la el şi l-a împuşcat în cap cu pistolul. Examinarea doctorului a reliefat că Antonescu încă mai era în viaţă. După ce a tras încă o serie de gloanţe asupra lui, Vasiliu, şeful gardienilor, a tras trei gloanţe în pieptul lui Antonescu, care a fost declarat mort.

Locul de veci al mareşalului Antonescu a rămas secret. S-a încercat prin ascunderea locaţiei acestuia să se evite transformarea mormântului într-un loc de pelerinaj.

ACUZAŢIE

s-a aliat cu naziştii ignorând dorinţa de pace a Rusiei sovietice şi că a pregătit România de război împotriva URSS

FAPT

Uniunea Sovietică, angajându-se în pactul Ribbentrop-Molotov, a avut un rol esenţial nu doar în declanşarea celui de-al doilea război mondial, ci şi în extinderea lui. Un rol cel puţin egal cu cel al Germaniei naziste.

ACUZAŢIE

ar fi fost, încă de la începutul guvernării, în cunoştinţă de cauză cu pregătirile de război împotriva Uniunii Sovietice, în general, şi cu planurile Operaţiunii Barbarossa, în special.

FAPT

În primele luni ale guvernării sale, mareşalul doar a intuit că un conflict militar între Germania şi Rusia era pur şi simplu inevitabil. Mareşalul vedea în cel de-al treilea Reich scutul de nădejde împotriva expansiunii sovietice, vedea în germani un sprijin sau un mediator pentru populaţia românească din Ardealul de Nord care era asuprită de ocupanţii maghiari.

ACUZAŢIE

a persecutat pe evrei, ţigani şi femei.

FAPT

Antonescu a respins „soluţia finală” a exterminării evreilor.

Înaintea execuţiei, Mareşalul ION VICTOR ANTONESCU a scris o ultimă scrisoare către soţia sa

„Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme.

Aţa să stai şi tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu.

I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, fără a-i cere nimic.

Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge.

Judecata lui de mâine va fi dreaptă ţi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr.

După cum şi viaţa mea, toata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare,

a fost un calvar.

A ta, de asemenea, a fost înălţătoare.

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre.

Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii.

După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor.

Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate.

Nu regret nimic şi nu regreta nimic.

Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.

Ultima mea dorinţă e să trăieşti.

Retrage-te într-o mănăstire.

Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului ţi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou.

Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată.

Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş.

Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.

Te strâng în braţele mele cu căldură.

Te îmbrăţisez cu dragoste.

Nici o lacrimă!

Ion.”