• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 24 Aprilie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 28 Mai , 2012

Procesul lotului „ziariştilor fascişti”

În primăvara anului 1945, Tribunalul Poporului din Bucureşti a luat hotărârea de a rezolva situaţia ziariştilor etichetaţi drept „fascişti” de către noul regim. În boxa acuzaţilor au ajuns în special gazetarii publicaţiilor care susţinuseră făţiş regimul Antonescu. Au fost învinuiţi totodată şi directorii ziarelor de mare tiraj din România interbelică. Printre „criminalii de război vinovaţi de dezastrul ţării” s-au numărat Pamfil Şeicaru, Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Sentinţa a fost pronunţată la 4 iunie 1945.

 

În data de 30 mai 1945, la Tribunalul Poporului din Bucureşti a început procesul ziariştilor “vinovaţi de dezastrul ţării”. În acest proces, principala vină adusă ziariştilor judecaţi se referea la aservirea lor faţă de propaganda regimului Antonescu. Erau acuzaţi de a fi instigat la ură rasială, la declanşarea şi continuarea războiului în est, tăinuirea “crimelor antonesciene” etc.

În procesul “ziariştilor fascişti” din România, Constantin Vicol, Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan), Ion D. Ioan şi Avram Bunaciu au fost acuzatori publici. Aceştia au întocmit un dosar consistent, format din articole de ziar şi diverse mărturii. Toate procesele Tribunalelor Poporului au fost bine instrumentate juridic, cu toate că, de faţadă, în corpul “acuzatorilor publici” erau şi “muncitorii şi ţăranii”. De altfel, pentru a putea justifica aliaţilor occidentali “democratismul” pe care-l propaga în fostele “state fasciste”, sovieticii au solicitat comuniştilor să nu lase vreun semn de îndoială privind respectarea procedurilor standard.

 

Nume sonore în “lotul celor 14 ziarişti” au fost Pamfil Şeicaru (fostul director al ziarului “Curentul”) şi Stelian Popescu (fostul director al ziarului “Universul”). Ambii fugiseră însa în străinătate. Au mai fost acuzaţi cunoscuţii Nichifor Crainic (ideolog al naţionalismului) şi Radu Demetrescu-Gyr (legionar). Erau acuzati că “prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste sau au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim odios şi a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecinţe antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării”.

Ca şi în alte procese politice, „oamenii muncii” din Bucureşti au fost în permanenţă “interesaţi” de cursul “procesului ziariştilor fascişti”. În preajma Tribunalului s-au regizat demonstraţii în care se “cerea” moartea acuzaţilor.

Rol mai important l-a avut protestul Sindicatului Ziariştilor Profesionişti, semnat printre alţii de N.D. Cocea, Eugen Jebeleanu, Cezar Petrescu (fost director la ziarul România, publicaţia oficială a regimului carlist).

Aceştia au “luat act cu satisfacţie de trimiterea în judecată Tribunalului Poporului a primului lot de ziarişti trădători ai intereselor populare şi de stat”.

 

Pentru un mai mare efect, în paralel, pe adresa Tribunalului Poporului a venit un alt protest, al “muncitorilor, funcţionarilor şi ziariştilor” de la “Universul”, care denunţau tirania “exploatatorului” Stelian Popescu, fostul director al publicaţiei. Îl acuzau şi că în 1916 tratase cu germanii vinderea ziarului, pentru că în 1924 aplaudase şi elogiase represiunea de la Tătar Bunar şi că ani de-a rândul purtase „cea mai mincinoasă campanie” contra Uniunii Sovietice, promovând “ura de rasă”. În încheiere, “petiţionarii” cereau: “La ocnă cu agenţii hitlerişti din presa românească!”.

Procesul “ziaristilor fascişti” a judecat şi contribuţia inculpaţilor la “dezvoltarea fascismului”. Alexandra Sidorovici i-a reproşat lui Nichifor Crainic, judecat în lipsă, că „a dus o campanie de otrăvire a sufletelor, mai cu seamă a celor tinere, deoarece ca profesor universitar avea putinţa influenţei asupra tineretului”.

Tot ea l-a caracterizat pe Crainic ca pe “un adevărat cameleon politic, oscilând de la legionari la cuzişti, apoi înapoi, la legionari, pe urmă la Antonescu şi iar la legionari”.

Aceeaşi Alexandra Sidorovici l-a învinuit pe Stelian Popoescu deoarece:„În 1940 a pregătit dictatura antonesciană şi aservirea noastră lui Hitler, printr-o avalanşă de articole. La 14 iulie (ziua Franţei) el nu saluta căderea Bastiliei, ci pe Mussolini şi Hitler”.

 

Lui Pamfil Şeicaru “acuzatorii publici” i-au făcut la proces un adevărat dosar al activităţii de presă. Şeicaru se remarcase în perioada interbelică şi prin şantajurile sale politice. După întocmirea unui dosar de presă, îl prezenta omului politic sau industriaşului vizat, cu oferta ca în schimbul unei mite substanţiale să renunţe la publicare. Despre clădirea ziarului “Curentul”, circula în epocă zvonul că era făcută după principiul “şantajul şi etajul”. Antecedentele lui Pamfil Şeicaru au fost transformate în probă la dosar, cu adăugirea acuzaţiei că primise mită de la Mussolini şi Hitler pentru a le susţine interesele în România.

Sentinţa a fost dată la 4 iunie 1945. Marii acuzaţi ai acestui proces au fost cei judecaţi în lipsă: Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu au primit pedeapsa cu moartea, iar Nichifor Crainic şi Stelian Popescu – muncă silnică pe viaţă. Ceilalţi au primit condamnări între 12 şi 20 de ani. Radu Gyr a fost condamnat de justiţia aservită regimului comunist la 12 ani de detenţie politică.

 

În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenţie deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanţuri grele la picioare. Când s-a îmbolnăvit grav, autorităţile i-au refuzat acordarea de asistenţă medicală. O mare parte din detenţia de la Aiud şi-a petrecut-o în celula nr. 281. „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul şi îmbărbătarea deţinuţilor din Aiud. Prin el, frumosul şi spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”, afirma Atanasie Berzescu în „Lacrimi şi sânge”.

Radu Gyr a revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou şi condamnat la moarte pentru poezia-manifest “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i-a fost comutată la 25 de ani de muncă silnică (a aflat despre această modificare abia după 11 luni), poetul executând 6 ani de detenţie, până la amnistia generală din 1964. Scos din circuitul valorilor publice în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968, în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative. La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară şi să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.

 

Ultimul cuvânt al lui Radu Gyr în cadrul procesului

 

„Domnule Preşedinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită». Şi a mai spus acuzarea: «Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi». Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

 

Demisia lui Pamfil Şeicaru

 

Înainte de a părăsi ţara (9 august 1944), Pamfil Şeicaru a demisionat din funcţia de director al ziarului “Curentul”. Scrisoarea de demisie a fost citită în redacţie, pentru ca a doua zi să fie publicată şi în ziar. Iată ce spunea Pamfil Şeicaru în momentul demisiei:

„Lupta mea încetează. Nu mai am nimic de retractat, nimic de repetat dintr-o luptă străbătută de dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu însemnează că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele şi fericit aş fi, chiar cu preţul unei existenţe pribege pentru restul vieţii, să nu fi avut dreptate, şi o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-şi întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe Curentul”.

 

Vinovaţi de „comportament slugarnic”

 

Începând din 1938, când Regele Carol al II-lea instaurase un regim personal, presa românească nu mai avusese independenţă editorială. Multe publicaţii încurajaseră demersurile autoritare ale regelui, “convinse” că sistemul politic tradiţional falimentase. În 1939-1940, Carol al II-lea devenise “idolul” gazetarilor, fiind o prezenţă zilnică în paginile ziarelor, asemenea lui Nicolae Ceauşescu în anii ’80. Spre exemplu, “Universul” dedica zilnic o pagină telegramelor de felicitare la adresa regelui şi “adeziunilor” funcţionarilor statului.

După prăbuşirea regimului carlist, ziariştii s-au dedicat altui “idol”: Ion Antonescu (până în ianuarie 1941, însoţit şi de Horia Sima). În toată această perioadă, publicaţiile de stânga (în primul rând “Adevărul” şi “Dimineaţa”) fuseseră suspendate parţial sau total. După 23 august 1944, ziariştii comunişti au intrat zgomotos în scena publicisticii, denunţând “comportamentul slugarnic” al gazetarilor de la publicaţiile de dreapta.

 

Utilizatorii toxinelor felurite ale propagandei hitleriste

 
Cele mai importante capete de acuzare le-au fost aduse ziariştilor pentru propaganda de după 22 iunie 1941 în favoarea războiului în est. Acuzaţiile erau prezentate, de asemenea, în manieră jurnalistică, precum următoarea comparaţie existentă în actul de acuzare: „După cum faimosul comandant de la Vapniarka îi otrăvea pe deţinuţi prin alimentarea lor cu mazăre furajeră, aliment a cărui toxicitate îi era cunoscută, tot astfel gazetarii şi publiciştii aduşi în faţa Tribunalului Poporului picurau zi de zi, în broşurile lor, otrava urei şi toxinele felurite ale propagandei hitleriste” (...) „Când au început puternicele ofensive ale glorioasei Armate Roşii şi armatelor aliate, ele nu erau decât «ultimile svârcoliri». În mod sistematic invariabil, cititorul afla că ofensivele (sovietice – n.n.) «eşuează»”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.