• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 28 Septembrie 2022

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 8 August , 2022

Prima monografie a Țării Chioarului

Monografia Țării Chioarului scrisă de Máthiás Bél surprinde Chioarul medieval în limitele sale geografice de la 1725 și se dovedește a fi o sursă istorică de primă mână pentru cercetătorii și pasionații istoriei acestor locuri. Accesul la acest document îl datorăm domnilor Viorel Ciubotă, actualmente cercetător științific I la Muzeul Județean Satu Mare și traducătorului Turuczkó Alexandru. Mulțu­mirile se cuvin, de asemenea, și colectivului Arhivelor Naționale, Serviciul județean Maramureș, care a oferit materialul în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 13, 2020, p. 41-72,  publicație ce poate fi consultată în format PDF pe www.arhivelenationale-maramures.ro; www.bibliotecadigitala.ro.

Prof. Liana POGĂCIAȘ,
Preș. Asociației „Chioar Redivivus”


Máthiás Bél, polihistor și geograf slovac, preot luteran și director de colegiu, a întreprins, începând cu anul 1716, o serie de călătorii în comitatele Ungariei, în scopul realizării unei lucrări monografice. Între 1724-1725, a fost rândul Țării Chioarului să fie vizitată, probabil la invitația căpitanului suprem Mihai Teleki al II-lea. Lucrarea despre Chioar a fost terminată la 30 ianuarie 1725, rămânând în manuscris până în 1982, motivația nepublicării fiind dezvăluită într-o scrisoare din 9 iulie 1732, și anume respingerea ei de către cenzură.

Autorul prezintă starea de fapt relativ obiectiv. Folosește toponime românești în grafie latină corectă, ceea ce denotă contactul cu localnici, în special preoți, dar de câteva ori caracterizarea generală a românilor se face tendențios, semn al informațiilor primite de la stăpânii locului, maghiari. Admite că „valahii sunt descendenții romanilor care au locuit în Dacia” și că aceștia sunt „în fiecare sat îndeosebi boieri făcuți nobili, pe care îi cheamă și voievozi” și care au privilegiile libertăților nu numai de la stăpânirea maghiară, ci și „de la regii și principii vechi”. Observă, așijderea, un proces de iobagizare a vechilor nobili români, mai ales după înfrângerea lui Gheorghe Rákóczi al II-lea în Polonia, acest lucru explicând comportamentul recalcitrant al românilor chioreni.

După toate regulile scrierii unei monografii a timpului, Bél împarte lucrarea în două părți. Prima parte, „Partea generală”, tratează în capitolul I așezarea, condițiile naturale și bogățiile districtului Chioar. Astfel, în paragraful 1 denumește zona de cercetare „Districtus Kövariensis” și stabilește limitele geografice cunoscute. Paragraful 2 se ocupă de formele de relief predominante, munți și dealuri, de pădurile din zonă și fauna bogată ce le populează. De la această abun­dență, concluzionează: „Probabil de aici provine și stema districtului, unde pe o stâncă este așezat un șoim”. În paragraful 3 e impresionat de bogăția carstică: peșteri și ponoare, și nu ratează momentul pentru a relata un episod desfă­șurat în 1717, la ultimul atac al tătarilor, când locuitorii din Baia Mare și-au găsit salvarea într-una din cavernele din apropierea satului. Râurile și unii afluenți ai lor sunt prezentați în paragraful 4. Se dezvăluie sursa acestora, traseul parcurs și locul de vărsare pentru Someș, Lăpuș, cu afluenții Săsar și Nistru, pârâul Copalnic și Bârsăul. Pentru Someș și Bârsău se face mențiunea, puțin credibilă, că în văile lor s-ar găsi pietre prețioase! Din relatările geologilor, se confirmă doar existența pietrelor semiprețioase; amatorilor de aventuri li se deschide un orizont vast de explorare. Apele minerale cu efect terapeutic, folosite ca ape de masă sau pentru băi, sunt amintite în paragraful 5. În ultimul paragraf din acest capitol, al 6-lea, se face referire la solul ținutului și la culturile ce se pretează la acesta: cereale, puține vii, pădure de stejar, ce asigură ghinda necesară creș­terii porcilor în regim deschis, făcând trimitere astfel la localitatea Purcăreț (acum în Sălaj).

Capitolul II vizează politica. În paragraful 1 vorbește „Despre locuitorii și conducătorii districtului”. Deși detonată cu șapte ani înainte, Cetatea Chioarului atra­ge încă atenția monografului. Căpitanul, ce înainte avea atribuții militare și administrative, acum rămăsese doar cu cele administrative. Observă că funcția supremă, cât și cea de subcăpitan și subcomite, trebuia să fie ocupate doar de persoane provenind din nobilimea maghiară. Al doilea nivel administrativ era format din funcționari financiari, încasatori de impozite, notari, care aveau funcția de comisari. Problemele deosebite și de importanță comună se discutau în cadrul unei adunări convocate de obicei în Berchez. O anumită autonomie locală e subliniată când afirmă: „problemele referitoare la finanțele statului și la trezoreria regală se hotărau pe baza regulilor ungurești, iar celelalte probleme erau hotărâte în baza legilor transilvănene”, cu atât mai mult cu cât subliniază că „locuitorii districtului parțial sunt maghiari, parțial sunt români, dar aceștia din urmă sunt mult mai numeroși”.

În paragraful 4 se afirmă că românii sunt „aproape barbari” ce se organizează în grupuri militare îm­potriva stăpânirii maghiare, dând exemplul lui Pintea și a cetei lui. Deplânge soarta celor săraci, români și maghiari deopotrivă, obligați să lucreze pământuri puțin fertile, ce le asigură doar o producție de supraviețuire: „Acest ținut este așezat într-un loc ignorat de Domnul, lipsind cu desăvârșire comerțul cu vecinii”. Sugerează soluții pentru îmbogățirea locuitorilor și crearea de surplus de producție destinat schimbului: exploatarea minereurilor, „cărbunărit” și exploatații forestiere.

Partea a II-a, acolo unde vorbește despre fiecare sat din Chioar, exprimă o părere mai favorabilă despre români și efortul lor de supraviețuire; partea e intitulată „Despre cele două plăși ale districtului Chioar”.
Plasa Copalnic e vizată în capitolul I. Cetatea Chioarului e, surprinzător, parte a acestei unități administrative, cu cele două construcții ale ei, cea de sus, „cu palate frumoase și încăpătoare” și cea de jos „întărită cu bastioane și servind personalului de strajă”. Se pare că Bél a fost impresionat de „fortăreața de băgat în seamă”, pentru că dă informații despre istoria cetății, unele discutabile. Târgul Berchez e văzut în paragraful 2 drept „sediul și locuința bărbaților nobili”, unde locuitorii se ocupau de agricultură și meșteșugărit. Se pare că tot acolo s-ar găsi o necropolă a căpitanilor Cetății Chioar, sub una din vechile biserici. În paragraful 3 se bucură de atenție târgul minier Cavnic, cu filoanele lui de aur și argint. Satele din plasă care, în majoritatea lor sunt locuite de români, sunt prezentate cu aspectele lor caracteristice în paragraful 5. Fiecare localitate din cele 38 e apreciată pentru „sârguința” depusă de locuitori în cultivarea pământurilor.

Capitolul al II-lea e dedicat Plasei „Pe Dealurile”, pe românește Pegyalurile, deoarece casele sunt răsfirate pe aceste forme de relief; e situată între râurile Lăpuș și Someș și e înconjurată de Bârsău, unele localități făcând azi parte din județul Sălaj. Autorul remarcă faptul că, deși populația e predominant românească, marile domenii aparțin unor nobili din familiile maghiare: Teleki, Bethlen, Bornemissza etc. Plasa conținea 43 de localități.

„Însemnarea drumurilor”, partea finală a lucrării, aduce o surpriză în ce privește căile de comunicație din zonă. Via Regis era drumul ce lega vestul de estul principatului, venind dinspre Solnocul de Mijloc și traversând Someșul prin vaduri și ducând la Cetatea Chioarului. Aflăm acum că drumul țării, ce lega nordul de sudul Transilvaniei, ajungând până la Cetatea Ciceu, străbătea partea răsăriteană a districtului: un tronson de la Satu Mare la Baia Mare (Rivulinus); trecea apoi prin Remetea, stație de poștă de stat (poștă: loc de schimbat caii) aflată la trei mile distanță (în secolul al XVIII-lea mila varia între 12-13 km), se continua prin Baia Mare (2 mile) sediu de poștă, de asemenea, pentru a ieși la Glod, două mile spre sud. Al treilea drum, de importanță locală, ducea din Chioar spre comitatul Mara­mu­reșului pe Valea Cavnicului, putând fi străbătut pedestru sau călare.

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.