• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 08 Decembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 26 Noiembrie , 2019

Prefața Revoluției din 1989: Revolta muncitorilor din Brașov, din 1987

La 15 noiembrie 1987, pe străzile Braşovului s-a strigat pentru prima dată „Jos Ceauşescu!”. Muncitorii braşoveni au fost singurii români din acea vreme care au avut curajul şi demnitatea să înfrunte regimul. Pe faţă, fără ocolişuri, fără să aibă vreun sprijin de undeva. În acest timp, peste tot în Est, comunismul trăgea să moară.

 

Primele proteste au început practic pe 14 noiembrie 1987, la Secția 440 „Ma­trițe” a întreprinderii de autocamioane Steagul Roșu. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar jumătate din bani. Pe fluturașii de salariu, în dreptul rubricii „Rețineri” era scris cuvântul „social”. Fără să fie organizați dinainte, muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele.
Oamenii au încercat să obțină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă șeful de secție din acea noapte i-a tratat cu dispreț și a anunțat conducerea administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineața. La ora 7.00 au sosit și muncitorii din schimbul I, așa că starea de agitație și protestele s-au amplificat.
Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00, circa patru mii de muncitori erau adunați la porțile acesteia. În jurul orei 11.00, ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Județean de Partid, ca să se facă ascultați. La ieșirea din întreprindere, majoritatea protestata­rilor ezită și se retrag, iar coloana care pornește spre Consiliul Jude­țean al P.C.R. este alcătuită doar din circa 400 de oameni.
Inițial, demonstranții au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”. În dreptul Spitalului Județean, ei au cântat imnul revolu­ției de la 1848, „Deșteaptă-te, române!”. Ajungând în centrul orașului, coloanei de manifestanți i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica Tractorul Braşov, fabrica Hidromecanica, elevi, studenți și alți locuitori. Din acest moment, protestul s-a transformat într-unul politic, iar oamenii au susținut ulterior că ar fi scandat sloganuri precum „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”. Deja în timpul marșului, printre manifestanți s-au infiltrat membri ai Securităţii deghizați în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa și de a reține figuri. Alții au rămas pe margine în ipostază de spectatori, fotografiind sau chiar filmând.

Ajunsă în centrul orașului, mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Județean de Partid și sediul primă­riei, „aruncând în piață portretele lui Ceaușescu și alimente de la cantina Partidului, bine aprovizionată”.
Ziua de 15 noiembrie era una electorală, populația fiind chemată să valideze autoritățile locale din Brașov, rezultatele fiind hotărâte deja de activul de partid. În acel an de drastice raționalizări, pe protestatari i-a înfuriat în special să des­co­pere pavoazarea festivă a clă­di­rilor oficiale și abundența de produse ali­mentare pregătite pentru a celebra victoria în simulacrul de alegeri locale. Cei care au pătruns în clădirea Comitetului de Partid au găsit acolo produse care în acea perioadă erau considerate delicatese: salam de Sibiu, cașcaval, banane, portocale, Pepsi. Protestatarii furioși au distrus mobilier (ferestre, scaune, mese), aparatură (calculatoare, telefoane, televizoare) și au spart geamuri.

Pentru ei, aceste obiecte aparțineau comuniștilor și trebuiau înlăturate sau arse. Mulțimea nu s-a descărcat doar asupra mobilierului, ci a agresat și membri ai nomenclaturii brașo­vene, inclusiv pe primarul Ca­lancea, acesta fiind bătut și fiindu-i spartă o arcadă. Unul din milițieni a fost bătut, apoi dezbrăcat în pielea goală, iar uniforma i-a fost sfâșiată de mulțime.
Manifestanții au incendiat tot ce amin­tea de regimul comunist, iar un rug uriaș, alcătuit din înregistrări de propagandă și documente de partid, a ars ore bune în piața din centrul Brașovului. La sosirea serii, forțele de Securitate și armata au înconjurat zona centrală a orașului și au împrăștiat prin forță revolta. Au fost folosite inclusiv gaze lacrimogene, câini și mașini blindate.

Deși nu există date că cineva ar fi fost ucis, circa 300 de protestatari au fost arestați. Totuși, deoarece regi­mul ceaușist a ales să trateze pro­testele ca pe „cazuri izolate de hu­li­­ganism”, sentințele nu au depășit trei ani de închisoare fără privare de libertate, o sentință relativ moderată în codul penal comunist. Instanța a cerut însă executarea pedepselor la locul de muncă și deportarea din oraș a celor condamnați. După 1990 au putut fi documentate de către cercetători circa 100 de sentințe în Brașov, în timp ce alți manifestanți au fost condamnați în urma unor procese ținute pe tot teritoriul României.
 

Muncitorii împotriva „regimului muncitorilor”
 

România comunistă poate fi împărţită în trei perioade, din punctul de vedere al protestelor: 1945-1958, 1958-1977 şi 1977-1989. Prima perioadă se caracterizează prin proteste spontane, izolate, non-violente. Anumite mărturii susţin ipoteza că muncitorii protestatari aveau încă o oarecare încredere în liderii comunişti provenind din mediile muncitoreşti şi că diferen­ţierea între „noi” (poporul) şi „ei” (nomenclatura) nu opera încă la nivelul întregii societăţi româneşti. Astfel, într-un document provenind din arhivele postului de radio Europa Liberă se vorbeşte despre o vizită efectuată de către Gheorghe Apostol, membru al Biroului Politic al CC al PMR şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, la Combinatul Siderurgic Hunedoara, în martie 1954, cu prilejul inaugurării unui nou furnal. Cu acea ocazie, se spune în document, o delegaţie a muncitorilor s-a prezentat în faţa înaltului demnitar comunist cu o listă de cereri dintre care cele mai importante erau: creşterea salariilor, acordarea de echipament de protecţie de către combinat, furnizarea la timp a lemnului de foc pe timp de iarnă şi soluţionarea problemei locuinţelor pentru muncitori, având în vedere că mulţi dintre aceştia locuiau în barăci. Deşi li s-a promis că pro­blemele lor vor fi rezolvate, situaţia muncitorilor nu s-a îmbunătăţit în urma vizitei lui Apostol.
Din 1958, aşa cum se arată şi în Raportul comisiei prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste, începe o nouă perioadă, care se va întinde până în 1977. Perioada industrializării forţate. Forţa de muncă era asigurată în special de navetişti. Şi în această perioadă, protestele au fost izolate şi nesemnificante. Se pot da exemple totuşi de iniţiative curajoase.

Mişcarea muncitorească de cea mai mare amploare din perioada Ceau­şescu a fost revolta minerilor din Valea Jiului, din august 1977: 35.000 de mineri dintr-un total de 90.000 au intrat în grevă, punând capăt perioadei de acceptare tacită de către clasa muncitoare a regimului comunist din România.
Greva a început la mina Lupeni, unde s-au adunat şi minerii din celelalte mine din regiune: Lonea, Uricani, Bărbăţeni, Vulcan, Paroşeni, Aninoasa, Livezeni, Dâlja, Petrila. Greviştii au ales un comitet de grevă condus de trei persoane: doi ingineri - doi bărbaţi, Ioan Dobre şi Jurcă, precum şi „o femeie din activul de partid şi de UTC de la Lupeni”.

Ulterior, s-a dovedit că numele real al primului era Constantin (Costică) Dobre, prenumele său fiind transmis eronat în străinătate. Celelalte două persoane nu au putut fi identificate. În mărturia sa, Constantin Dobre (la vremea respectivă miner la mina Paroşeni), afirmă că a coordonat protestul împreună cu prietenul său, Gheorghe Maniliuc (miner la mina Aninoasa). A fost înfiinţat şi un post de coordonare a grevei, în ghereta portarului de la Poarta 2 a minei Lupeni.
Greviştii au pregătit o listă de 17 revendicări, aprobată de ansamblul partici­panţilor, pe care au cerut să o prezinte personal lui Nicolae Ceau­şescu. Pe data de 2 august, autori­tăţile au trimis la faţa locului, pentru a negocia cu greviştii, o delegaţie compusă din înalţi demnitari, condusă de doi membri CPEx: Ilie Verdeţ, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, şi Gheorghe Pană, preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al Muncii. Tratativele însă eşuează, minerii exprimându-şi neîncrederea totală în echipa respectivă. Au fost luaţi ostateci şi obligaţi să-l contacteze telefonic pe Ceauşescu, pentru a-i cere să vină la faţa locului. A doua zi, pe 3 august, acesta a sosit în Valea Jiului.
Aflat în faţa greviştilor, Ceauşescu a fost constrâns să se declare de acord cu toate revendicările acestora, inclusiv cu cererea de a nu pedepsi pe nimeni pentru participarea la grevă. În consecinţă, mine­rii au decis să reia lucrul, unii intrând în schimb chiar în aceeaşi zi.

Pe acest fundal, în 1979 lua fiinţă Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), a cărui declaraţie de constituire a fost transmisă repetat de Europa Liberă în perioada 3-5 martie. SLOMR s-a născut din iniţiativa lăudabilă a unor persoane conştiente de faptul că apariţia unui sindicat liber ar fi oferit un sprijin sporit împotriva abuzu­rilor regimului în sfera relaţiilor de muncă. În acel moment, ideea înfiinţării sindicatelor independente circula în întreg blocul comunist, inclusiv în Uniunea Sovietică, fiind extrem de mediatizată prin posturile de radio străine. Comparând programele sindicatelor lansate anterior, se poate afirma că SLOMR s-a inspirat în mare măsură din acestea. Majoritatea punctelor din programul SLOMR se regăsesc şi la sindicatele libere deja existente în Polonia, Cehoslovacia sau U.R.S.S. şi, ca şi acestea, se referă la probleme legate direct de respectarea drepturilor omului în raporturile de muncă.

Ultimul mare protest muncitoresc, izbucnit pe fondul unei frustrări profunde a populaţiei în condiţiile crizei structurale a regimului comunist, a avut loc la Braşov, pe data de 15 noiembrie 1987. A fost un protest care, prin amploarea sa, a zguduit nu numai întreaga Românie, chinuită de frig, foame şi frică, ci şi opinia publică occidentală, care datorită semnalului de alarmă tras la Braşov a înţeles în ce mizerie cruntă se zbătea populaţia acestei ţări.
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.