Ponorâta, margine a civilizaţiei

 

 

Ascunsă parcă printre dealurile maramureşene, o aşezare alcătuită integral din familii de rromi este lăsată în voia uitării de autorităţile prea “timide” să intervină. Aflată în contrast cu restul lumii şi pe deplin izolată de ceea ce numim civilizaţie, Ponorâta este văzută de mulţi ca fiind o pată de culoare care ar merita mai degrabă să fie ştearsă decât corectată. Nu pozează în altceva decât sunt, însă cei ai locului încearcă să aspire spre o schimbare în bine. Cărarea pe care o urmează este una întunecoasă şi direcţii din partea celor capabili să le ofere nu se prea întrevăd...

 

 

 

„Haideţi la noi în casă să vedeţi ce-nseamnă sărăcie!”, ne îndemna insistent o “lele” de etnie rromă din Ponorâta. În faţa noastră, o potecă noroioasă şiruia discontinuu până în dreptul unei cocioabe din chirpici, mai redusă în dimensiuni decât o garsonieră. Curtea, lipsită de garduri şi plină de mizerii greu de descris, se intersectează cu cea a vecinului şi cea a vecinului cu următoarea, formând un lanţ de aproximativ un kilometru. Acest şir este rareori spart de câte-o casă construită cu materiale convenţionale - semn că proprietarul dispune de venituri decente.

Pe partea opusă şoselei, de departe cea mai aspectuoasă clădire a localităţii, şcoala, reprezintă un punct de reper şi un simbol al speranţei; pentru unii.

Ca locuitor al unui cartier din Baia Mare, relativ apropiat zonei Craica, mi-a fost destul de greu să-mi imaginez că ar exista ceva asemănător în orice parte a judeţului. Presa, în general, nu se aventurează în medii atât de ostile şi inestetice, fără un motiv bine întemeiat, şi, ca urmare, publicul află rareori despre aceste comunităţi, alcătuite integral din rromi, în care traiul de pe o zi pe alta ridică mari semne de întrebare.

 

 

 

Ponorâta, satul ţigănesc, nu este tocmai o aşezare greu de găsit pentru cei ce se-ncumetă să o caute. După un drum anevoios din Târgul Lăpuş pe direcţia Răzoare, un viraj la stânga, înaintea carierei ce ţine de Vălenii Lăpuşului, duce spre un peisaj complet diferit de pajiştile verzi bătătorite de bivoli şi pădurile scindate de serpentine. În preajma localităţii, turmele de bovine sunt înlocuite de o duzină de cai răpciugoşi. Pădurile sunt înlocuite de câţiva puieţi singuratici, răsăriţi prin petele de noroi şi bălegar.

Pur şi simplu nu ştii la ce să te uiţi prima dată. Priveliştea pare oarecum şocantă şi deprimantă în acelaşi timp. Şoseaua, singurul element care rămâne o constantă pe majoritatea drumului parcurs - gropile nu mai constituie de mult o surpriză atât de mare -, este folosită ca un şablon pentru forma localităţii. Locuinţele presărate de-a lungul drumului sunt construite precar, ori din chirpici, ori din cărămidă, mimând o formă de acoperiş deasupra capului, care în unele condiţii face mai mult rău decât bine. Interiorul parcă seamănă cu exteriorul; o singură cămăruţă adăposteşte o familie care poate ajunge la cincisprezece membri, picioarele lor bătătorind o mizerie de un miros sufocant.

Uşile şi ferestrele, elemente care ies în evidenţă, sunt culese de constructorii rromi din locurile în care sătenii din satele învecinate s-au descotorosit de ele în favoarea variantelor mai moderne. Acest fapt constituie o adevărată bucurie pentru rromii din Ponorâta, pentru care găsirea unor materiale, abandonate la margine de comună semnifică trecerea de la o gaură în perete la fereastra propriu-zisă.

Iarna, frigul pătrunde uşor în locuinţe. Din motive lesne de înţeles, în cocioabe se instalează şi epidemiile de tuberculoză. Din cine ştie ce motive, medicii care le depistează omit să anunţe cazurile factorilor responsabili, iar, dacă totuşi o fac, primăria tace chitic, iar persoanele care intră în contact cu rromii afectaţi nu cunosc realitatea.

Vara aduce o problemă asemănătoare, sub forma epidemiei de hepatită. Contactarea unei boli de către cei veniţi din afară, fie în vizită, fie cu scopul de a lucra în mijlocul comunităţii, este un pericol cât se poate de real şi un adevăr şocant pentru secolul în care trăim.

Având în vedere condiţiile mizerabile de trai, în Ponorâta nu este uşor să previi un focar de infecţie ale cărui consecinţe pot fi luate acasă de vizitatori. În general, autorităţile aşteaptă ca problemele să se rezolve de la sine.

 

 

 

Pe partea opusă aşa-ziselor case, o şcoală singuratică reprezintă singurul semn că se menţine totuşi o fărâmă de civilizaţie. Cu greu am reuşit să pătrund în interior, uşa fiind încuiată din teama învăţătoarelor de a nu intra în altercaţii cu localnicii rromi. Odată ce am reuşit să comunicăm cu învăţătoarele, surprinse de apariţia noastră, am descoperit persoane de o răbdare ieşită din comun. Doamna Viorica Perţa, una din învăţătoare, a avut amabilitatea de a ne povesti un scurt istoric atât al zonei, cât şi a şcolii. Tot de la dânsa am aflat cum îşi duc locuitorii Ponorâtei - care, apropo, preferă să fie numiţi ”ţigani”- traiul de zi cu zi.

 

Cei mai norocoşi dintre ei pleacă în străinătate, în mare parte pentru a desfăşura activităţi pe care presa, atât străină, cât şi autohtonă, le semnalează pe un ton cel puţin dojenitor. Prezenţa lor în ţări străine nu ne face deloc un serviciu, însă multe opţiuni nu au. După o vreme, mulţi se întorc acasă şi se observă cu ochiul liber că beneficiile deplasării nu sunt doar de ordin financiar. „Faptul că au mers să lucreze dincolo le-a schimbat puţin mentalitatea şi, treptat, atitudinea lor o adoptă şi cei din jurul lor”, remarcă doamna Viorica.

Desigur, până la o schimbare de durată, vor mai trece câteva generaţii.

 

Marea parte a rromilor care rămân în zonă nu au multe opţiuni de câştig. Vara şi toamna, activitatea principală este culesul fructelor de pădure şi al ciupercilor. “Culesul” de fier vechi nu ţine cont de anotimp. Adevărul este că oportunităţile de angajare pentru aceşti oameni pot fi numărate pe degete. Însă nici poftă de muncă nu prea au.

Ar fi uşor să credem că vina aparţine strict localnicilor care trăiesc zi de zi într-o sărăcie atât de lucie încât poate fi observată de pe lună.

 

 

 

Responsabilitatea pentru situaţia Ponorâtei revine şi Primăriei din Coroieni, ale cărei mâini sunt legate la spate de teama de a nu intra în altercaţii cu o populaţie cu care încă nu ştie cum să comunice.

 

Localnicii tuciurii afirmă că primarul doar vine, se uită - din maşină - şi pleacă. În contrast cu o declaraţie oficială a primăriei, însă, afirmaţiile rromilor se pierd uşor în vânt. Se implică, în schimb, rând pe rând, diverse organizaţii şi instituţii care oferă familiilor nevoiaşe mici bonusuri materiale, impunând în schimb nişte obligaţii fireşti. Unele îşi ating ţelul cu succes, altele mai puţin.

De exemplu, printr-un proiect destinat familiilor nevoiaşe, intitulat „Fiecare copil în grădiniţă”, iniţiat de asociaţia OvidiuRo, prezenţa copiilor este recompensată cu un tichet de masă în valoare de 50 de lei. Pe termen scurt, până şi o astfel de sumă ajută, însă se observă şi efecte pe termen lung. După cum constată cu o oarecare satisfacţie doamna învăţătoare, „deja copiii care veneau la grădiniţă au început să vină şi la şcoală, rând pe rând, începând să accepte educaţia oferită”. Ba chiar mai mult, până şi adulţii au fost atraşi, cel puţin temporar, înapoi în învăţământ, printr-un alt proiect. Din păcate, din lipsă de fonduri, programul pentru adulţi a durat atât de puţin, încât abia se mai ştie de cine a fost iniţiat. Probabil, au gândit iniţiatorii, adulţii sunt o cauză pierdută.

Rromii primesc întruna haine noi şi caiete. În cazuri mai speciale, primesc şi indicaţii despre cum se trece strada în mod corect -într-o zonă în care se circulă cu maşina doar dacă şoferul nu are încotro. Comunităţii îi va lipsi însă, pentru o bună bucată de vreme, un imbold în plus pe lângă cel material. Pe termen scurt, banii ajută, însă pe termen lung ar fi nevoie de o implicare mai adecvată din partea autorităţilor locale. Într-adevăr, ajutoarele primite pentru educaţia copiilor fac o diferenţă, rămâne însă faptul că, deocamdată, motivaţia principală a rromilor constă în bani, cornuri şi lapte, în ciuda faptului că aceştia recunosc importanţa unei educaţii de bază.

Învăţătoarele încearcă, pe cât se poate, să-i motiveze pe micii elevi, însă rareori obţin rezultate pozitive. „Mă doare faptul că avem copii cu care chiar aş putea lucra cum trebuie, dar mulţi renunţă la studii după clasa a V-a pentru că se căsătoresc sau îşi găsesc alte activităţi”, recunoaşte cu o urmă de tristeţe doamna Viorica.

În fond, avem de-a face cu o minoritate ce posedă o mentalitate şi un fel de trai de neînţeles de către cei mai mulţi dintre noi şi, cu siguranţă, incompatibile cu ale noastre. De cele mai multe ori, să recunoaştem, îi ocolim şi suntem atenţi la buzunare atunci când se află în preajma noastră şi, să recunoaştem din nou, de cele mai multe ori procedăm corect având un asemenea comportament prevăzător.

 

Dacă, în viitor, asemenea comunităţi vor reuşi să devină altceva decât sunt acum, cu siguranţă faptul se va datora, în principal, unor oameni precum cele două învăţătoare din Ponorâta, cătunul de la marginea civilizaţiei.

 

 

Aflată sub jurisdicţia Primăriei Coroieni, Ponorâta nu este sub nici o formă o zonă în care un vizitator s-ar simţi în siguranţă. Dimpotrivă, încă există incidente care pun pe jar atât autorităţile, cât şi sătenii din aşezările învecinate. Deseori, se creează tensiuni care, din când în când, escalează în altercaţii, uneori de o gravitate extremă. Acum câţiva ani, o crimă s-a petrecut într-o localitate de lângă Ponorâta. Ca răspuns, locuinţele unor rromi au fost incendiate. De menţionat sunt şi jafurile petrecute în special în timpul nopţii în raza micului cătun, principalele ţinte fiind căruţaşii, dar şi unii conducători auto.

 

Fiind amplasată, iniţial, într-o clădire de dimensiuni reduse, şcoala din Ponorâta a fost reconstruită într-o locaţie diferită, din fonduri europene. Văzută din exterior, arată ca orice altă şcoală, însă odată pătrunşi în sălile de clasă, ni se întipăreşte în minte o imagine diferită.

Încuietorile de la fiecare dulap sunt dezasamblate, iar orice obiect considerat de valoare lipseşte cu desăvârşire. Doar manualele şcolare sunt lăsate să se odihnească în linişte; “împrumutul” lor nu este considerat atât de necesar de către elevi.