• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 21 Octombrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 17 August , 2020

Piritele arsenioase de la Șuior, o afacere în care statul a pierdut milioane de dolari

Mineritul maramureșean a oferit, în decursul zecilor de ani de existență, locuri de muncă, producții impresionante de metale nobile, dar și rare, cupru, plumb, zinc și altele, metale care au intrat în circuitul economic, după prelucrarea în combinatele băimărene. Zeci de ani a fost „rețeta succesului” această linie economică: minerit – metalurgie – industria prelucrătoare – alte industrii. Fie din nord, fie din România. A fost plusul de valoare pentru Maramureș, acea valoare din care s-au construit blocuri, cartiere, întreprinderi, toate cu scopul de a fi mai bine pentru maramureșeni. Beneficiarii principali au fost băimărenii.

 

 

Municipiul de pe Săsar a crescut, s-a dezvoltat după ce mineritul și meta­lurgia de aici au „explodat”. Prețul pentru toate acestea s-a scris cu sânge prin multele decese consemnate de poluarea excesivă care a măcinat mai ales Baia Mare. Dar această situație este o altă poveste din marea carte a mineritului maramureșean. Acum, dorim să reamintim po­ves­tea piritelor arsenioase, cum a început totul și cine a fost interesat de aceste pirite. Nu este un subiect nou, noi am mai scris despre acestea, dar acum încercăm să explicăm, așa cum fac serviciile secrete, ce a fost cu aceste pirite aurifere arsenioase ce au zăcut mulți ani, zeci de ani, pe terenu­rile de lângă flotația centrală, până au fost vândute în urmă cu vreo doi ani unei firme ce le-a vândut, mai departe, în China.
De ce ar fi interesant ce s-a întâmplat cu aceste pirite? Pentru că mina Șuior a rămas, este între cele câteva mine în care s-ar putea relua activitatea minieră dacă se va mai redeschide mine­ritul vreodată!

Fără legătură cu acest text, zilele acestea prețul aurului a înregistrat record după record. A ajuns la valoarea pe care o avea în 2011. Ceea ce înseamnă că, în momentul de față, toți cei care au activități în care se produce aur, au mult de câștigat. Țara noastră ar fi avut un atu în disputele economice cu țările din jur, dacă
ne-am fi păstrat capacitatea de a exploata metale nobile și celelalte metale neferoase. În ultimii ani, țările europene care au resurse de metale neferoase au redeschis mine, perimetre, s-au reapucat de minerit pentru a-și asigura ne­voile din exploatările proprii.
Noi am închis totul și așteptăm „să cadă ceva din cer” pentru a reporni o activitate economică ce se află la baza economiei. Închi­derea mineritului neferos s-a făcut după vrerea celor aflați la comandă, dar mai ales a celor care s-au aflat tot timpul în spa­tele scenei, acolo unde nu se vede nimic.
Ortacii cu gulere albe, care au condus destinele a zeci de mii de mineri din birourile lor aurite, fără a intra vreodată în mină, au adormit vigilența celor puși să vegheze la legalitatea actelor lor, folosind „poţiuni” magice. Acum se văd efectele. Trăiesc într-un huzur care nu are nimic de-a face cu munca onestă. Ăștia au avut o putere pe care cei mulți nu au avut-o niciodată și care a depășit imaginația zecilor de mii de mineri care cereau un lucru fundamental: dreptul la existenţă, la muncă.

Dezvoltarea economică a Mara­mu­reşului s-a făcut pe extragerea metalelor neferoase - de la plumb, zinc, cupru, până la argint, aur şi metale rare. La începutul anilor ’90, fosta Regie era în centrul atenţiei celor iuţi la minte şi puşi pe căpătuială. Potenţialul de afa­ceri era enorm. O regie a statului (RAPbZn), un fel de stat în stat care decidea multe în economia judeţului, a început să fie restructurată. Aşa au apărut fel și fel de oportunități prin care se puteau obține beneficii, mai ales personale. De la înființarea societății Aurul până la vânzări de materie primă, cumpărarea de utilaje, valorificarea milioanelor de tone de steril cu un procent scăzut de aur depozitate în iazu­rile de decantare din Maramureş, s-au început afaceri oneroase prin care se dorea acapararea resur­selor de la suprafaţa şi din subte­ranele maramureşene.
Încetul cu încetul a fost distrusă toată logistica adiacentă industriei miniere. A dispărut cercetarea geologică, au dispărut capa­c­ităţile de proiectare şi prospecţiune geologică (ICPM, IPEG, Cuarţ). A fost primul semnal clar că fosta Regie a intrat pe drumul ce duce la prăpastie. Asocierea în cadrul societății Aurul nu a adus nici un beneficiu părţii române. Poate ar fi de semnalat accidentul din 2000, un accident care a adus o tristă faimă internaţională Băii Mari. Și mai multe procese în care Remin a trebuit să facă față unor cereri aberante venite din partea maghiară. Între timp, procesul s-a finalizat, iar România nu a plătit nimic.

În 1997, Remin a fost restructurat la sânge. Din 30.000 de mineri au mai rămas 11.000. În 2000 s-a încercat o nouă restructurare. Schim­barea politică a stopat, pe moment, intenţiile minerilor şefi. În 2001, când declinul calculat al Remin a fost mai mult decât evident, s-a relansat ideea restruc­turării. La cârma Remin a fost adus Iuliu Chioreanu, pentru a desăvârşi ce s-a gândit la începutul deceniului 9.
A fost vorba de un plan diabolic, lucru ce se vede prin faptul că toți cei care au fost în perioada aceea la conducerea mineritului mara­mu­reșean au fost cam aceiași de la începutul anilor ’90. Toate schimbările, permutările s-au făcut în jurul lui Ioan Hudrea, un personaj-cheie în jurul căruia se învârtea totul. El a condus compania până în 1998 și a avut întotdeauna sprijin în eşaloanele doi şi trei din Ministerul Industriilor. O perioadă a fost la cârma companiei și Staicu Bălănescu, fostul adjunct al lui Hudrea. În 2001, Bălănescu a fost dus în minister, iar în locul lui a venit Iuliu Chioreanu.
Au existat atunci două variante de program de restructurare prin care soarta Remin a fost bătută în cuie. Miza: gestionarea bogăţiilor din subteranele şi suprafaţa zonei. Pe scurt: Compania Remin urma să se restructureze prin închiderea sucursalelor Borşa, Bucovina, Rodna aproape în totalitate, ceea ce ar fi dus la disponibilizarea imediată a 4.000 de mineri, iar până în 2005 închiderea altor exploatări, care ar fi adus încă 5.000 de şomeri. Aşa urma a fi „rasă” Remin, care din Companie Naţională ajungea o societate co­mercială, iniţial numită SOMIMA, apoi SC Minieră Baia Mare. Ar mai fi rămas trei exploatări, în perimetrul Săsar-Aurum. În mod parşiv, în aceste programe apare închiderea imediată a minei Şuior. În aparenţă, este o soluţie pentru rentabilizarea Companiei. De fapt, povestea acestei mine este mai interesantă.
În cele două variante de program se spune: „Reducerea de activitate se va realiza prin oprirea completă a producţiei la minele unde valoarea comercială a mine­reului produs este cea mai scă­zută. La cele rămase în funcţiune se va optimiza capacitatea de producţie. Minele rămase vor fi cât mai grupate în spaţiu pentru a diminua cheltuielile (…) Pentru a respecta această măsură se va opri activitatea la mina Şuior, unde 45% din producţie (pirite aurifere) se pune pe stoc. Dacă până la sfârşitul anului 2002 nu se va găsi o soluţie rezonabilă de valorificare prin vânzare a piritei aurifere, se va continua conservarea exploatării (…) Condu­cerea Remin va prezenta, până la finele lunii februarie, CA şi AGA o documentaţie fundamentată privind oportunitatea vinderii unor cantităţi de pirită din cele 500.000 de tone existente pe stoc, cu preţuri mai mici decât cel cu care sunt înregistrate în evidenţa contabilă”.
 

}n leg[tur[ cu Mina Şuior, se spunea că are unul din cele mai bogate zăcăminte de aur din Europa, dar concentratele extrase aici conţin o cantitate mai mare de arsen.

Tehnologia existentă în Baia Mare, de prelucrare şi rafinare a acestor minereuri, nu a permis separarea arsenului. Ca atare, producţia s-a pus pe stoc, adică 500.000 de tone de pirite aurifere, unde există aur de circa 50 de milioane de dolari. Piritele pot fi prelucrate după achiziţio­narea unei instalaţii de dezarse­nizare de 6-8 milioane de dolari, iar beneficiul este evident. Tehnologie pentru prelucrarea piritelor cu un conţinut ridicat de arsen există, a şi fost oferită Reminului în 1998, dar compania a refuzat oferta. Motivul apare clar acum, din moment ce există „genialul” plan de vindere a piritelor.

Dar povestea piritelor arsenioa­se mai are un capitol. Un fost ministru al Industriilor de la începutul anilor ’90, băimă­rea­nul Marin Bivolaru (Odih­nească-se în pace!) ne-a explicat în urmă cu mai mulți ani că în Baia Mare exista soluția tehno­logică pentru piritele arsenioase.

După cum se ştie, în Baia Mare a existat Institutul de Cercetări şi Prospecţiuni Miniere (ICPM). A fost cel mai mare şi mai important institut de profil din ţară. Inginerii băimăreni au fost foarte buni, au fost ingineri de top. Acest Institut a fost vândut pe preţul unuia din lifturile acestuia, respectiv, vreo 900 de mi­lioane de lei. Liftul, un miliard.
Este drept că a avut datorii, dar averea Institutului a constat în inteligenţa care lucra acolo şi în celebra arhivă cu planşele geologice, de pe zona Remin, dar şi de pe Apuseni, sau alte părţi din România. Tot la Institut au exis­tat staţii pilot, de la rafinarea aurului, la cea pentru Wolfram. Totul a dispărut după o privatizare mai mult decât dubioasă. În toată această bulibăşeală, au fost brevete de invenţii ale unor ingineri băimăreni senzaţionale. Pentru piritele arsenioase de la Şuior au fost trei grupe de cercetare. La primul, cu tema bacteria care mănâncă arseniu, au lucrat, printre alţii, Vasile Oros, cel care are brevetul de invenţie, înainte de 1989.
În echipa lui Oros a lucrat şi Marin Bivolaru, cel care a făcut proiectul staţiei pilot.
Acest brevet a obţinut un randament de 85%. Schematic spus, metoda aceasta reprezintă o bacterie care mănâncă arseniu. Această bacterie este înregis­trată în Bucureşti, la Institutul de profil.
Toate acestea au fost înainte de 1989. La momentul Revoluţiei, era funcţională. Este foarte curios că statul nu a dorit să folosească metoda pentru a prelucra piritele de la Şuior. Imediat după Revo­luţie, legat de aceste pirite a existat o controversă ce a durat câţiva ani. BNR a susţinut că piritele sunt ale ei. Compania Remin a spus că nu, şi a avut loc chiar şi un proces, câştigat de Remin. Este interesant acest aspect. BNR este cea care a spus, la un moment dat, că nu mai are nevoie de aur, concluzie care a dus până la urmă la pierderea poansonului de ţară.
Revenind la pirite şi pilotul lui Bivolaru, să spunem că a existat intenţia de a folosi metoda, dar a apărut proiectul Aurul. Austra­lienii care au pornit uzina de aur nu au dorit brevetul lui Oros (Oros are două brevete). Ei au cumpărat din Liverpool brevetul unui profesor englez. Acesta folosea tot o bacterie, dar nu avea nici o instalaţie. Se punea bacteria pe un pat de pirită şi se lăsa să se dezvolte sub cerul liber. Metoda a dat greş, randamentele extrase au fost mici. După această aventură, s-a venit la Oros. Dar lucrurile au fost tărăgă­nate, a urmat accidentul şi australienii au plecat.
Noii proprietari, Transgold, au vrut să aplice metoda, dar a intervenit procesul cu statul ungar şi perioada tulbure de atunci. De aceea, Transgold a renunţat la afacere. Până la urmă piritele au fost vândute de Remin, după cum se ştie, şi probabil au fost prelucrate în China prin pirometalurgie, adică prăjirea în furnal. Arsenul în aer, iar aurul şi argintul rămân cu un randament mai scăzut. Profesorul băimărean afirma că prin această metodă şi o parte din aur este „prăjită”.

Este strigător la cer că în Baia Mare, de aproape 30 de ani, exista metoda prin care se pot prelucra piritele arsenioase cu un randament de 85%, iar noi le vindem, şi industria românească este moartă.
Am prezentat situația contro­versată a piritelor arsenioase deoarece în ultima perioada s-a tot vorbit de reluarea activității la Remin. Trecem peste con­dițiile pe care statul ar trebui să le realizeze pentru a putea relua activitatea și spunem că în cazul minei de la Șuior, mină care apare pe lista minelor care ar putea fi redeschise, este nevoie și de tehnologia pentru dezarse­nizarea minereului scos. O tehnologie care a existat în Baia Mare, dar care a dispărut. Marin Bivolaru a dorit să pună între coperți mai multe metode, insta­lații la care a lucrat în decursul anilor, la începutul anilor ’90 și înainte de 1989. Nu știm dacă a reușit să finalizeze cartea de care ne spunea.
Una peste alta, redeschi­derea mi­neritului presupune pe lângă do­rință, mulți bani, tehnologie, com­petențe profesionale…
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.