Perioada Castristă a Cubei

Pe 16 februarie 1959, Fidel Alejandro Castro Ruz a preluat întreaga putere în Cuba, după ce, la începutul anului, dictatorul Batista fugise din ţară. Pe 19 februarie 2008, Fidel Castro a declarat oficial că renunţă la putere. În august 2006, în urma unei intervenţii chirurgicale, cedase deja, cu titlul interimar, atribuţiile sale fratelui său, Raul Castro.

După ce a fost exilat în anul 1955 în Mexic şi mai apoi în Statele Unite ale Americii, Fidel Alejandro Castro Ruz s-a întors în 1956 în Cuba, în fruntea unui grup de exilaţi, navigând clandestin din Mexic în Cuba pe iahtul „Granma”.

Prima acţiune a revoluţionarilor cubanezi a avut loc în provincia Oriente, pe 2 decembrie 1956. Doar 16 dintre cei 81 de atacatori au supravieţuit pentru a se retrage în munţii Sierra Maestra pentru a duce un război de gherilă împotriva forţelor lui Batista. Printre supravieţuitori, alături de Fidel Castro se aflau şi Ernesto Che Guevara, Raul Castro şi Camillo Cienfuegos.

Pe 24 mai 1958, Batista a trimis 17 batalioane împotriva lui Castro, care au fost înfrânte din cauza moralului scăzut şi a ratei mari de dezertare. În ziua de 1 ianuarie 1959, Batista a fugit din ţară, iar forţele lui Castro au cucerit Havana. Pe 16 februarie 1959, Fidel Castro a preluat întreaga putere în Cuba.

Fidel Castro şi-a consolidat controlul asupra ţării prin naţionalizarea industriei, exproprierea proprietăţii private, colectivizarea agriculturii şi impunerea de politici despre care el credea că vor folosi populaţiei. Mulţi cubanezi au fugit din ţară, majoritatea în Miami, Florida. Din cauza embargoului economic impus de Statele Unite ale Americii, Cuba a devenit din ce în ce mai dependentă de Uniunea Sovietică şi alte ţări din blocul comunist, al căror ajutor economic, estimat la un sfert din produsul naţional brut al insulei era vital pentru menţinerea condiţiilor de viaţă ale cubanezilor.

Dizolvarea Uniunii Sovietice din 1991 a avut repercusiuni negative asupra politicii economice. Majoritatea suporterilor lui Castro consideră embargoul american ca sursă a majorităţii problemelor economice ale insulei.

La început, Statele Unite ale Americii au recunoscut noul guvern. Un prim spectacol mediatic a fost oferit de Castro presei americane cu ocazia vizitei sale din aprilie 1959 la New York, în fruntea unei foarte numeroase delegaţii cubaneze. Castro a ţinut un discurs fulminant în Central Park şi a avut o relaţie excepţională cu presa americană.

A urmat un al doilea spectacol, şi mai puternic din punct de vedere propagandistic, în septembrie 1960, cu ocazia Adunării Generale a ONU. Fidel Castro s-a cazat ostentativ la un hotel din Harlem, cartierul negrilor, unde i-a primit pe liderul radical Malcom X, pe premierul indian Pandit Jawaharlal Nehru, pe preşedintele egiptean Nasser, pentru a se îmbrăţişa apoi, îmbrăcat fiind în deja celebra sa uniformă verde, în faţa Adunării Generale a ONU, cu Nikita Hruşciov.

Castro a devenit prim ministru al Cubei în februarie 1959, dar în scurtă vreme relaţiile cu America s-au deteriorat, în momentul în care guvernul a început să exproprieze proprietăţile deţinute de concerne americane (în mare parte United Fruit). În februarie 1960, Castro a semnat un acord pentru a cumpăra petrol de la URSS. Când rafinăriile deţinute de Statele Unite au refuzat să proceseze petrolul, acestea au fost expropriate, iar americanii au rupt relaţiile cu Cuba.

Pe 16 aprilie 1961, Fidel Castro şi-a descris revoluţia ca fiind una socialistă, iar pe 17 aprilie au avut loc debarcările americane nereuşite din Golful Porcilor, care au fost înfrânte de armata cubaneză. După ce liderul sovietic Nikita Hruşciov s-a întâlnit, în iulie 1962, cu Raul Castro, pentru a discuta detaliile plasării rachetelor nucleare sovietice în Cuba, avioanele de recunoaştere americane au descoperit instalaţiile pe 15 octombrie 1961. Pe 22 octombrie, Statele Unite ale Americii au anunţat public descoperirea şi au impus embargoul (numit „carantină”) pentru a opri navele sovietice.

În final, Hruşciov a fost de acord să retragă rachetele, în schimbul retragerii în secret a rachetelor americane din Turcia şi promisiunea de a nu invada insula.

Încercările de export a revoluţiei castriste în Lumea a Treia prin misiunile importantelor contingente militare cubaneze în Africa (suportate cu greu de economia cubaneză şi cu numeroase victime) alături de implicările politice internaţionale ale lui Castro în cadrul Mişcării de nealiniere din anii ’70 au contribuit la întărirea conştiinţei naţionale, la gratificarea mândriei cubaneze, precum şi la consolidarea moralului combativ şi revoluţionar al cubanezilor.     

Un veritabil cult al personalităţii s-a născut în jurul lui Castro, deşi există şi păreri care afirmă că liderul cubanez a încercat să descurajeze acest lucru. În comparaţie cu majoritatea oamenilor forte, Fidel Castro a apărut doar de două ori pe timbre cubaneze: în 1974, cu ocazia vizitei lui Leonid Brejnev, şi în 1999, la aniversarea a 40 de ani de la victoria revoluţiei cubaneze şi preluarea puterii în Cuba.

Fidel Castro a avut mare grijă să nu repete reţeta stalinistă a cultului personalităţii şi cu atât mai puţin formulele mussoliniene sau hitleriste. Nu există străzi, parcuri sau şcoli care să-i poarte numele. Cu toate acestea, ambasadorul britanic la Havana, Paterson, îl caracteriza pe Castro, în 1959, drept „un amestec de Marti, Robin Hood, Garibaldi şi Isus Hristos”.

Castro a rămas faimos pentru discursurile lui lungi şi detaliate, care durau de obicei câteva ore şi care conţineau multe date şi referinţe istorice. Fidel Castro a fost un orator teribil, talentul său de a se adresa maselor constituind una dintre principalele sale arme de propagandă prin care ţi-a sedus concetăţenii, şi nu numai, timp de mai multe decenii. Era capabil să vorbească ore în şir cu o neîntreruptă pasiune, fără note sau teleprompter, folosindu-se din plin de un foarte expresiv limbaj al trupului. Castro a reuşit astfel să cucerească numeroşi adepţi şi să-şi facă din lungimea discursurilor sale un semn distinctiv. Cel mai lung discurs al său a durat şapte ore, la 10 octombrie 1997, când era în vârstă de 70 de ani.

Fidel Castro a ştiut să lanseze lozinci devenite sloganuri puternice şi a găsit numeroase eufemisme care au prins la ascultători, încadrând astfel anumite situaţii sau personaje pentru ca să se poată folosi cât mai bine de acestea în scopuri propagandistice, repetându-le ori de câte ori avea ocazia. Astfel, în 1960, a lansat strigătul de luptă „Patria o Muerte. Vinceremos!” („Patria sau moartea. Vom învinge!”), cu care-şi va încheia toate discursurile. Pe acei cubanezi care voiau să părăsească patria devenită socialistă şi privativă de libertate şi bunuri materiale, Castro i-a numit peiorativ „gusemos”, „viermi”.

După modelul „Marelui Salt Înainte” al lui Mao, în martie 1968, Castro a lansat „marea ofensivă revoluţionară”, prin care a eliminat ultimele mici afaceri private din Cuba, unde munca în colectiv, lipsa motivaţiilor materiale, abstinenţa şi cumpătarea au fost generalizate sub supravegherea paznicilor socialismului.

Anul 1970 a fost declarat de Castro drept „anul celor zece milioane de tone de zahăr”, iniţiind o vastă campanie de propagandă pe tema obţinerii unei producţii record, chiar şi sărbătoarea Crăciunului fiind anulată pentru a se câştiga o zi de muncă în plus. Campania şi efortul aferent au fost un eşec, recunoscut ca atare de Castro.  

Regimul lui Castro a fost acuzat de nenumărate ori de abuzuri la adresa omului, în special tortură, încarcerarea arbitrară, procesele nedrepte şi execuţiile extrajudiciare. Grupuri ca Amnesty International şi Human Rights Watch au criticat lipsa libertăţii presei din Cuba, a drepturilor civile, a alegerilor libere şi democratice, dar în special scoaterea în afara legii a grupurilor şi organizaţiilor politice de opoziţie.

La scurt timp de la cucerirea puterii, conştient de rolul şi importanţa presei în rândul maselor, regimul lui Castro a închis, până în mai 1960, toate canalele media: ziare, reviste, posturi de radio şi televiziuni care-i erau ostile sau criticau regimul. În locul acestora s-au impus publicaţiile comuniste „Hoy” şi „Revolucion”. Che Guevara a pus, în martie 1959, bazele agenţiei de presă a statului cubanez, „Prensa Latina”. Atunci când „Revolucion” a devenit prea intelectuală şi incomodă, imediat după înfiinţarea în 1965 a Partidului Comunist Cubanez, a fost contopită cu vechiul ziar comunist „Hoy” („Azi”) în publicaţia devenită organul central al Partidului, „Granma” („Bunica”, după numele vasului din care a debarcat Castro la poalele muntelui Sierra Maestra, în 1956), concepută după modelul sovietic al Pravdei („Adevărul”).            

Perestroicii lui Gorbaciov, Fidel Castro i-a opus în anii ’80 termenul de Rectificacion, ajungându-se până la cenzura cvasitotală a presei sovietice devenite mult prea liberă şi neconformă cu dogmele marxist-leniniste. Pentru a justifica propagandistic uriaşele lipsuri şi eforturi la care erau supuşi cubanezii în urma colapsului URSS (principalul sponsor al Cubei) şi al înăspririi aberante a embargoului Statelor Unite în speranţa prăbuşirii regimului castrist din prima jumătate a anilor ’90, Fidel Castro a îmbrăcat totul sub denumirea de „Perioada specială”, în care totul trebuia îndurat pentru a supravieţui.

Pe 19 februarie 2008, Fidel Castro a declarat oficial că renunţă la putere. În august 2006, în urma unei intervenţii chirurgicale, cedase deja, cu titlul interimar, atribuţiile sale fratelui său, Raul Castro.

Sănătate marca Fidel

Conducerea lui Fidel Castro în Cuba a rămas în mare parte necontestată. Susţinătorii lui afirmă că aceasta se datorează faptului că populaţia crede că Fidel Castro a îmbunătăţit sistemele medicale. Educaţia şi îngrijirea medicală au devenit valabile pentru toţi în Cuba. Drept recunoştinţă pentru eforturile sale, Fidel Castro a devenit singurul şef de stat care a primit medalia Sănătate Pentru Toţi de la Organizaţia Mondială de Sănătate, pe 12 aprilie 1988.

Guvernul american nu ia în considerare aceste realizări şi afirmă că guvernul cubanez: „A reţinut ceea ce erau deja nivele mari de dezvoltare şi îngrijire medicală şi educaţie.” De-a lungul timpului, 20.000 de doctori au fost trimişi din Cuba în aproximativ 60 de ţări din lumea a treia pentru a acorda sprijin medical. În genere, este recunoscut progresul important făcut de Cuba în dezvoltarea farmaceuticelor.  

Alfabetizarea Şi alte binefaceri castriste

Fidel Castro a îmbunătăţit şi starea educaţională a cubanezilor. Această campanie s-a concentrat asupra zonelor rurale, unde analfabetismul era mare. Începând cu anul 1960, aproape 270.000 de profesori şi studenţi au fost trimişi să-i înveţe pe toţi cubanezii să scrie şi să citească, iar cei care au reuşit această meritorie performanţă au fost obligaţi să-i scrie o scrisoare de mulţumire lui Fidel Castro. Campania a reuşit în cea mai mare parte: rata analfabetismului a scăzut de la 20% la 4 %

Statisticile UNESCO confirmă că Republica Cuba are cea mai mică rată de analfabetism din America Latină. Rata mortalităţii infantile este cea mai mică din regiune, îngrijirea medicală este de calitate, iar toţi cubanezii primesc lapte gratis până la vârsta de şase ani. În afară de divertisment, televiziunea cubaneză transmite şi cursuri la nivel de liceu pentru populaţia adultă.

Cuba este a doua cea mai populară destinaţie turistică din Caraibe, după Republica Dominicană, turismul fiind o sursă de valută străină, cealaltă formă fiind banii trimişi de cubanezii stabiliţi în America rudelor lor din Cuba. Majoritatea energiei vine din petrolul din Venezuela, în parte în schimb pentru personal medical cubanez. În ultimii ani, Castro a investit în biotehnologie pentru a susţine economia cubaneză şi pentru a găsi înlocuitori pentru importul de medicină străină.

Încercări de asasinare a lui Castro

Americanii au încercat de mai multe ori să-l asasineze pe Fidel Castro. Prima tentativă de a-l ucide datează din 1960, când agenţi ai Biroului pentru Servicii Medicale din cadrul CIA au reuşit să-i strecoare liderului cubanez, aflat într-o vizită la sediul ONU din New York, mai multe ţigări cu o toxină virulentă.

Ştiută fiind pasiunea lui Castro pentru scufundări, s-a procurat un costum de scafandru, muştiucul tubului de respirat fiind îmbibat cu bacilii tuberculozei. Întâmplător, Castro a refuzat să poarte costumul respectiv. Un lunetist a fost anihilat în timp ce Castro ţinea un discurs în aer liber, iar o iubită a liderului cubanez a fost convinsă să-i administreze pastile otrăvite. Castro a ieşit teafăr din toate aceste încercări şi se poate lăuda că este singurul şef de stat care a văzut perindându-se pe la Casa Albă nu mai puţin de opt preşedinţi, care mai de care mai înverşunaţi  împotriva sa.