• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 19 Iulie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 10 Aprilie , 2018

Paşti în Maramureş: credinţă, tradiţii și bucurie

În trecut, pregătirile de Paşti nu însemnau doar haine noi, miel, ouă roşii şi cadouri de „Ie­puraş”. Pentru a lua lumina Sfântă a Învierii aşa cum se cuvine, maramureşenii ţineau post, se rugau, se spovedeau şi se împărtăşeau. Însă punctul culminant al pregătirilor ritua­lice şi al tradiţiilor pline de semni­ficaţie are loc în noaptea sfântă a Învierii Domnului. Aproape în toate satele Maramureşului, credincioşii îşi înşiră coşercile pline cu bucate, în curtea bisericii, aşteptând să fie sfinţite. Pe dealuri, se aprind focuri şi „bubuie” puşcăturile flăcăilor din sate. În Cavnic, se păstrează de decenii bune obiceiul puşcatului cu carbid. Unii spun că prin acest obicei se alungă spiritele rele, alţii că bubui­tul ţevilor ar „crăpa” mormântul Mântuitorului. Oricum, obiceiurile de Paşte sunt corelate, în general, cu vechile obiceiuri de primăvară care semnifica purificarea şi reînvierea naturii. În alte sate se consideră că lumânările folosite în noaptea de Înviere au puteri magice.


În noaptea de sâmbătă spre duminică are loc slujba de Înviere. În satele din zona Fisculașului, la ora două­spre­zece fix, un grup de feciori se urcă în turnul bisericii, de unde strigă de trei ori ,,Hristos a înviat!”, apoi bat clopotele și se aud în tot satul împușcături trase de flăcăi, din țevi încărcate cu carbid, peste care se toarnă puțină apă și se dă foc printr-o gaură a țevii situată la circa 20 cm de la sol. În această zi se îmbracă haine noi (trebuie neapărat să ai măcar o piesă de îmbrăcăminte nouă!). Dimineața, ai casei se spală cu apă în care s-a pus decuseară un ban de argint sau un inel. Apoi, tot satul participă la Sfânta Litur­ghie, după care se sfințesc bucatele aduse în coșărci acoperite cu șterguri brodate. Din coșarcă nu lipsesc pasca, colacul cu nucă, mielul umplut, ouăle roșii, vinul, slănina, cârnațul și o lu­mânare. În această zi, nimeni, nici chiar copiii mai mărișori, nu mănâncă nimic până nu gustă din pasca sfințită, după care se servesc și celelalte bunătăți. După-amiază, toți creștinii participă la slujba de vecernie, după care, în curtea bisericii, copiii, în special fetele, participă la diferite jocuri precum: ,,Mi-am pierdut o batistuță”, ,,Țăranul e pe câmp” etc. Fetele înconjurau biserica în grupuri de prietene, iar băieții le prindeau la rochii, pe ascuns,un cerc din nuia formându-le o coadă, spre distracția celor din jur. Se spune că celui care doarme în ziua de Paște, la vară îi va ploua fânul. Înce­pând din această zi și până la sărbă­toarea ,,Înăl­țării Domnului”, în sat, sa­lutul tuturor va fi: ,,Hristos a Înviat!”, cu răspuns: ,,Adevărat a înviat!”.
Luni, a doua zi de Paști, are loc Sfânta Liturghie, iar după amiază, se desfăşoară în curtea bisericii sau în curtea școlii, jocuri de copii, iar adulții participau la hora satului.

În oraşul Dragomireşti, în noaptea Învierii, fetele nemăritate duc lumânări preoţilor. Dacă preotul umblă în biserică cu lumânarea adusă de ele, se crede că fetele respective se mărită în acel an. La Şieu, Slujba Învierii începe spre dimineaţă. Apoi credincioşii se îndreaptă spre case cu bucatele sfinţite, din care mănâncă toţi membrii familiei. Dar, ulterior, revin la biserică pentru a trage clopotele. Cel care trage primul clopotul este vestit în sat. Acest obicei simbolizează faptul că sătenii sunt sătui de mâncarea de Paşti (de dulce, cum se spune în popor), după ce au postit timp de 7 săptămâni. Iar în ziua de Paşti, după biserică, toţi credincioşii se adună pentru a se distra (bat mingea, ciocnesc ouă şi joacă cărţi) până la ora 16, apoi toată suflarea satului participă la slujba de Vecernie.
În comuna maramure­şeană Strâmtura, noaptea de Înviere este atipică. După ce preotul sfinţeşte coşurile şi dă binecuvântarea, oamenii, în special cei vârstnici, fug spre casă. Se spune că cine ajunge primul acasă este cel mai bun gospodar şi îi va merge bine tot anul, va avea belşug şi bani şi va strânge primul recolta. În mai toate satele, în a doua zi de Paşti se merge la stropit. Tinerii care „udă” fetele sunt serviţi cu cârnaţi, şuncă, hrean, umplutură de miel, ouă vopsite, ca peste tot.
În unele localităţi, cum e Ocna Şugatag, în a treia zi de Paşti, femeile merg la stropit. Tot aici se păstrează un obicei inedit, este culcuşul din fân pregătit de părinţi, lângă un copac, în care se pun ouă roşii, dulciuri şi jucării. Când se adună toată familia, se spune „acolo a ouat iepuraşul”.

În zona Lăpuş, în satele Ungureni, Cupşeni şi Libotin, în preajma Sfintei Sărbători a Învierii Domnului, creştinii se adună în curtea bisericilor bătrâne, iar săracii spală picioarele bogaţilor, amintind de episodul biblic în care Iisus spăla picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină.
„În Bârsău Mare mai este şi azi un obicei practicat în ziua de Paşti de către fete şi flăcăi, numit «Sticul» (Spicul). Aceştia, dacă era zi frumoasă, se adunau în timiteul de pe deal, la biserica veche de lemn, aflată cam la 50 de metri de biserica nouă. După biserică, se aşezau unul în spatele celuilalt, doi câte doi, ţinându-se de mână, iar în faţa lor se afla un băiat sau o fată, fără pereche, rostind: Stic, Tri-nainte, Doi boi Tri-napoi! Pe dinapoi, Stic! La auzul ultimului cuvânt, ultimii doi din rând se desprindeau şi fugeau, fiecare în sens opus, înconjurând biserica, şi să se atingă când se întâlnesc. Cel care nu avea pereche căuta să-l atingă el pe unul dintre cei care fugeau, făcând astfel o nouă pereche şi aşezându-se în fata rândului. Cel rămas fără pereche trebuia să «şticuiască» el/ea. Fiecare încerca să nu-şi piardă perechea. Dacă perechea era formată din două fete, băiatul care şticuia căuta s-o prindă pe cea care-i era mai dragă. La joc asistau părinţii, rudele tinerilor, nu rareori, de pe margine,
sugerându-le pe cine să prindă. Dar şi cel care alerga, dacă-i plăcea de celălalt/cealaltă, se cam lăsa prins”.
(Memoria Ethnologica, vol. 6-7)

 

 

Luni, a doua zi de Paşti, în localitatea Şurdeşti are loc un festival aparte. Cel mai harnic om din sat, respectiv cel care iese primul la câmp, este sărbătorit, iar acesta trebuie să dea o masă celor ce-l serbează. Denumit „Udătoriul din Şurdeşti”, ceremonialul agrar începe imediat după slujbă, cel mai harnic ţăran fiind condus de la biserică la râu, unde este udat cu apă, după care se încinge petrecerea.
Feciorii şi fetele tinere se adună în tinda bisericii, unde este adus udătoriul în faţa preotului, care dă dezlegarea obiceiului. Apoi are loc o „confruntare” între tineri şi diac, care este „mituit” cu un litru de pălincă să deschidă biserica. Apoi este anunţat numele udătoriului, după care se împart „funcţiile”. Patru feciori primesc funcţia de sfetnici, dintre care unul este comarnic, iar alţi patru sunt jendari. Se mai alege un şef de post, un judecător, mulţitor, scăzător, doctor, boacter, sanitar, păcurar, porcar etc.
Acţiunea se mută apoi la udător acasă, unde o monedă este ascunsă într-o buturugă, iar feciorii trebuie să o găsească, caz în care udătorul încearcă să fugă. De aici, alaiul merge la râu, unde udătorul este dus cu o tileguţă, din care va încerca mereu să scape, să fugă. Ajunşi acolo, acesta este udat cu apă, iar el, la rândul lui, îi udă pe cei tineri.
Dacă vreun fecior încalcă restricţiile, respectiv merge la fete în post, este denunţat şi dus la cei doi sfetnici şi dus la judecată. Aici îşi intră în rol doctorul, care pune un diagnostic, judecătorul, care dă o sentinţa, mulţitorul şi scăzătorul care înmulţesc şi scad pedeapsa, iar comarnicul îndeplineşte sentinţa, lovindu-l pe acuzat în talpă. Cel pedepsit face recurs, dând înapoi loviturile comarnicului.
În Borşa se practică un alt obicei care simboliza curajul, abilitatea şi chiar virilitatea. Cel mai spectaculos e jocul pe huţuţ. Scriitorul dr. Nicoară Mihali spune că cei care aveau curajul să urce pe huţuţ treceau în acel an în rândul feciorilor:
„Se aduc doi molizi din pădure, lungi de 12 – 14 metri. Acum, se aduc cu tractoarele, dar pe vremuri aceşti molizi se aduceau pe braţe. Se puneau bote sub molid şi cei care erau capabili îl aduceau ca pe mort. Erau vreo 16 oameni care aduceau molidul pe o distanţă de 5 – 6 km. Huţuţul era făcut ori la o răscruce de drumuri, ori pe un vârf de deal. Molizii erau fixaţi în pământ şi ridicaţi vertical, spre cer. Se pune un vârtej (un element de legătură în partea de sus) şi de vârtejul respectiv se leagă un lanţ. Parii de susţinere ai huţuţului se numesc toaiţe. Legănarea se face până când se iese dintre toaiţele respective şi abia atunci se consideră că persoanele respective ştiu cu adevărat să se dea pe leagăn. Şi se spune că, în clipa în care au ieşit dintre toaiţe, s-a ieşit din iarnă şi intrăm în primăvara”.

Acest huţuţ se construia în Săptămâna Patimilor, iar bătrânii spun că, prin acel lemn, creştinii îşi bat joc de Iuda, care şi-a pus capăt zilelor spânzurat de un lemn.
 

 

„În Joia Mare, atunci când se aprind foarte multe focuri și când se aranjează toate curțile, pentru că este singura zi în care se mai lucrează, deoarece vineri nu se mișcă niciun ac în casă, coconii de români din Borșa ieșeau în zona cu case de evrei și aveau pietre, dar nu mai mari cât un ou, în trăistuțele în care în ziua de Paști vor pune ouă. Și cu pietricelele acestea aruncau pe casele evreilor și le spărgeau ferestrele. Evreii ieșeau liniștiți din casă și râdeau, iar în schimbul faptului că se aruncau cu pietre spre casele lor le ofereau bomboane copiilor de români. Era un fel tacit de a înțelege că ei au greșit în fața creștinismului și l-au sacrificat tocmai în preajma Paștilor lor pe Iisus Hristos. Acest obicei s-a păstrat până în 1946, după care evreii și-au făcut actele și au plecat în Israel.”
dr. Nicoară Mihali

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.