Parisul în zece zile. Vineri, ziua a cincea.

Nu puteam rata cartierul Montmartre. Ba, dimpotrivă. Trebuia să văd Bazilica Sacré-Coeur, cabaretul Moulin Rouge, Place Pigalle şi măcar câteva cafenele şi clădiri legate de numele unor pictori celebri.

Colina Montmartre se află în partea de nord a Parisului. După unii, numele de Montmartre ar însemna Muntele Martirilor şi ar trimite la moartea Sfântului Dionisie, primul episcop al Parisului, care a suferit martirajul în acest loc. Un martiraj mai recent s-a petrecut în timpul revoluţiei din 1789. Până la revoluţia franceză, aici s-a aflat o mănăstire benedictină. Se spune că revoluţionarii francezi au distrus întreaga mănăstire şi au ghilotinat toate călugăriţele. Alţii consideră că numele vine de la Muntele lui Marte, în acest loc, în vremea stăpânirii romane existând un templu dedicat lui Marte şi un templu dedicat lui Mercur. Se pare că respectivele temple au luat locul unor lăcaşuri de cult folosite de druizii galilor.

Construcţia bazilicii Sacré-Coeur a început în anul 1876, sub conducerea arhitectului Paul Abadieal. Proiectul său a fost considerat cel mai bun dintre cele şaptezeci şi opt prezentate la concurs. Biserica trebuia să reprezinte o consolare spirituală pentru francezii umiliţi în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871. Lăcaşul de cult urma să fie dedicată inimii lui Hristos, în semn de pocăinţă a francezilor.

Bazilica Sacré-Coeur a fost numită şi „Castelul alb din cer”. Travertinul de Chateau-Landon din care a fost construită bazilica este o rocă poroasă de calcar, care nu reţine praful sau fumul şi se albeşte în timpul ploilor, din cauză de nu ştiu ce reacţii chimice, în timpul cărora roca produce calcit. De aia îi zice „Castelul alb”.

„Din cer” i s-a spus pentru că ascensiunea colinei care domină cartierul Montmartre a fost considerată de credincioşi, în mod simbolic, o ascensiune spre cer. Nu e uşor să urci până în vârful colinei. Mai puturos de felul meu, m-am gândit să urc cu funicularul, pentru că există aşa ceva în dreapta colinei, dar şi ăla costă. Până la urmă pe jos e mai frumos, e gratis, admiri priveliştea şi îţi tremură telescoapele din ce în ce mai vârtos, că doar de aia te-ai dus la Paris, să simţi că trăieşti.

Bazilica, construită în stil romano-bizantin a fost sfinţită abia în anul 1919. Porticul cu trei arcade are în faţă două statui ecvestre din bronz: una îl reprezintă pe regele Ludovic al IX-lea (cel Sfânt), pe calul aferent, iar cealaltă pe Ioana d’Arc, şi ea călare pe un cal, că de aia-s ecvestre.

În interiorul bazilicii se află numeroase mozaicuri. Unul dintre acestea le reprezintă pe Fecioara Maria şi Ioana d’Arc adorând inima lui Hristos. Vitraliile actuale nu sunt cele originale. Vechile vitralii ale bazilicii au fost distruse în timpul celui de-al doilea război mondial. Bazilica Sacré-Coeur se mândreşte cu cel mai mare clopot din Franţa, clopot care cântăreşte aproape nouăsprezece tone şi cu o impresionantă orgă, considerată unul dintre cele mai mari instrumente de cântat din lume. Cripta bazilicii adăpostesteşte statui şi relicve. Legenda spune că una dintre aceste relicve este chiar inima Mântuitorului, da’ n-aş crede.

Din domul central, privirea poate acoperi o vedere de cincizeci de kilometri jur-împrejur, reprezentând, după Turnul Eiffel, cel mai înalt punct al Parisului. Panorama asupra Parisului este realmente extraordinară. E elegantă şi frumoasă bazilica Sacré-Coeur. Îşi merită toţi banii, ea reprezentând ultima clădire de cult din Franţa ridicată în urma unei subscripţii publice.

Am dat o tură prin cartier cu Montmartrobusul, că mă ostenisem. Nu mi-a plăcut, aşa că, după terminarea traseului, început şi finalizat în apropierea bazilicii, am luat-o pe jos. Ca să mă lămuresc cum stă treaba cu cartierul ăsta celebru.

Moara Roşie o fi impresionantă noaptea, luminată spectaculos, dar ziua nu reprezintă mare lucru, chiar dacă este, probabil, cel mai celebru cabaret din lume. Celebru datorită french can-can-ului cu care curtezanele cabaretului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor îşi încântau admiratorii. Moulin Rouge n-a fost singurul stabiliment cu o moralitate şi reputaţie îndoielnice. La Chat Noir a concurat-o puternic o vreme. O dovedeşte şi Muzeul Erotismului, amplasat pe acelaşi Bulevardul Clichy pe care se găseşte şi Moulin Rouge.

Cartierul Montmartre a fost multă vreme un cartier al nevoiaşilor. Nici astăzi se pare că nu este reşedinţa preferată a celor cu bani mulţi, dar e reconfortant să te plimbi pe străzile pe care altădată au pictat Pissaro, Toulouse-Lautrec, Modigliani, van Gogh, Monet, Dali, Picasso, Renoir, Matisse, Derain, Degas sau Utrillo. Şi mai e senzaţia ciudată pe care o resimţi descoperind pe frontispiciul unor imobile inscripţii care atestă faptul că acolo au trăit şi au creat marii pictori ai lumii. Revezi scene din filme celebre şi îţi aminteşti de „Corabia spălătoreselor”, cum se numea locul ce adăpostea locuinţele pictorilor săraci, deveniţi apoi celebri, şi de tragicele morţi ale lui Alfred Jarry, ucis de absint, şi Modigliani, episod urmat de sinuciderea iubitei sale, însărcinată în luna a noua. Pentru toate astea stă mărturie cimitirul Montparnasse. Pe care o să-l văd în altă zi.

În Place Pigalle am aflat că prostituţia a fost interzisă prin lege în Paris, în anul 1946. N-ai zice... La ce exemplare am văzut pe stradă... Place Pigalle e considerat „cartierul roşu” al Parisului şi pentru că e dubuit cu sex-shop-uri, cinematografe pentru adulţi, librării pe aceeaşi linie tematică şi cluburi de striptease. N-am intrat în astea, că fusesem înainte la biserică.

M-am întors la Bazilica Sacré-Coeur. Un tip cu nişte blugi modelul „răposatul era mai mare” cânta, de-a dreptul excepţional, la un saxofon, acompaniat de un alt tip, negru, care cânta din gură şi la o chitară cam dogită. Lume buluc în toată zona. Parizienii şi nu numai ei obişnuiesc să vină aici şi să privească oraşul cuprins treptat de umbrele înserării. Cam toată lumea stă întinsă pe gazon, bea vin, mănâncă brânzeturi şi ciocolată, ascultă muzică şi se uită la timpul care trece dinspre strânga spre dreapta. M-am uitat şi eu, până am văzut că s-au aprins milioane de becuri, că nu se mai disting bine contururile clădirilor şi că tot Parisul e o mare de lumină. Şi uite aşa, pe nesimţite, s-a dus jumătate din timpul meu la Paris.