Oraşul din cer

La 24 iulie 1911, tânărul istoric Hiram Bingham, de la Universitatea Yale, a descoperit ruinele de la Machu Picchu, una dintre cele mai vechi, mai frumoase şi mai enigmatice aşezări ale lumii. Bingham a descoperit ceea ce s-a numit „ultimul refugiu al civilizaţiei inca”. 

Hiram Bingham mai călătorise în 1908 în America de Sud şi vizitase ruinele incaşe de la Choquequirao, din sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei inca, făcându-l să viseze la descoperirea „oraşului pierdut al incaşilor”, despre care auzise şi despre care ştia că ar fi fost construit de unul dintre ultimii împăraţi incaşi într-o zonă nelocuită şi greu accesibilă, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia spaniolă. Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, însă nici un european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.

Hiram Bingham a pornit în expediţie, convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba. Spre norocul său, în acel an, guvernul peruan a deschis un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din zona Amazonului. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum.

La 24 iulie 1911, Melchor Arteaga, un tânăr ţăran din zonă, l-a condus la ruinele unui oraş străvechi. Bingham a rămas surprins de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite. Un an mai târziu, Bingham s-a întors şi a efectuat excavaţii în situl arheologic, curăţind suprafaţa de copaci. Pe parcursul săpăturilor, Bingham a descoperit mii de obiecte, printre care unelte de piatră, bijuterii şi ceramică, pe care le-a dus la Yale, cu acordul guvernului peruan. Toată viaţa sa, Bingham a fost convins că a descoperit Vilcabamba, oraşul construit de Manco Capac ca ultim refugiu al incaşilor. Abia după moartea lui Bingham, arheologii au confirmat faptul că, de fapt, era vorba de o altă aşezare, care a primit numele de Machu Picchu.

Din cele mai vechi timpuri, cu mult timp înainte ca incaşii să ridice oraşul, Machu Picchu a fost adorat ca un loc sacru, potrivit miturilor şi legendelor. În secolul al XV-lea, incaşii au ridicat pe acest vârf de munte sute de blocuri de piatră, cu care au construit aşezarea. Oricare ar fi originea oraşului, incaşii au fost cei care    l-au transformat într-un loc extraordinar. Invizibil de la altitudini inferioare, complet limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populaţia oraşului şi irigat de izvoare naturale şi de apele ploilor, destul de dese, Machu Picchu a rămas enigmatic în ceea ce priveşte destinaţia sa. Multă vreme s-a crezut că a fost folosit de incaşi ca un oraş ceremonial secret.

Machu Picchu păstrează palate, băi, temple, hambare şi locuinţe, unele dintre acestea într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri săpate în granitul muntelui sunt considerate minuni arhitecturale, dar şi estetice. Multe dintre blocurile de piatră, unele dintre acestea cântărind peste cincizeci de tone sau chiar mai mult, sunt atât de precis cioplite şi îmbinate cu atâta exactitate, fără mortar, încât printre ele nu poate fi introdusă nici măcar lama unui cuţit.

Se ştie destul de puţin despre utilizările sociale sau religioase ale oraşului în vremurile incaşilor. Descoperirea unor schelete (zece dintre acestea au aparţinut unor femei şi doar unul era schelet de bărbat) au dus la presupunerea că acest oraş a putut avea funcţia de sanctuar pentru pregătirea preoteselor sau a mireselor Marelui Inca şi a nobilimii incaşe. Ulterior, descoperirea altor oseminte şi analizarea acestora a dezvăluit că Machu Picchu nu a fost un oraş-templu rezervat femeilor.

În prezent, istoricii şi arheologii înclină să creadă că această aşezare era o reşedinţă folosită de împăratul inca şi de servitorii săi, pe o perioadă scurtă a anului. Citadela a fost împărţită în trei zone: una sacră, în care se găseau templele închinate zeului soare, o zonă rezidenţială destinată claselor inferioare şi o zonă rezidenţială rezervată preoţilor şi nobilimii. Pentru multă vreme s-a crezut despre Machu Picchu că era o zonă cu o însemnătate spirituală importantă pentru incaşi, însă cele mai recente cercetări arată că religia nu constituia principalul rol al aşezării. Concluzia arheologilor este că Machu Picchu reprezenta o reşedinţă a clasei conducătoare a imperiului inca, care se muta aici temporar împreună cu câteva sute de servitori.

Această fantastică aşezare ascunsă printre piscurile Anzilor peruvieni a fost descoperită la multă vreme de la abandonarea inexplicabilă a acestuia de către incaşi. Nu i se cunoaşte adevăratul nume, ce destinaţie avea şi de ce a fost părăsită de băştinaşi în secolul al XVI-lea, fără a fi fost atacată de conchistadorii spanioli. Abia la începutul secolului XX a fost descoperită şi botezată Machu Picchu.

Povestea începe cu mult timp în urmă. În secolul al XII-lea, enigmatica populaţie ce-şi spunea Inca (Fiii Soarelui) a cucerit un vast teritoriu în nordul şi vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului, fără a se cunoaşte cu precizie ţara de origine. Deşi nu erau la fel de războinici şi de necruţători ca aztecii, incaşii au cucerit numeroase triburi amerindiene.

Incaşii nu s-au impus prin cultură. Semnificativ este faptul că nu cunoşteau nici măcar un sistem de scriere şi că mesajele erau transmise printr-un sistem de sfori cu noduri şi lungimi diferite, rămas necunoscut până în ziua de azi. Incaşii au reuşit însă să se impună printr-o excepţională organizare social-legislativă. Cele mai importante realizări ale incaşilor se leagă de reţeaua de drumuri pavate pe care au realizat-o şi cetăţile-fortăreţe menite să reziste în faţa oricărui inamic şi să înfrunte timpul.

Reţelele de drumuri realizate de incaşi au rămas o enigmă, ca şi destinaţia lor, întrucât incaşii nu au cunoscut roata şi nu aveau ca urmare mijloace de transport. Reţeaua de drumuri pavate construită de incaşi măsoară 16.000 de kilometri, fiind a doua din lume după cea dezvoltată de romani. Multe drumuri sunt completate de poduri suspendate în zonele mlăştinoase şi nisipoase, ca şi în cele de munte, greu accesibile.

Nu s-a dat încă o explicaţie plauzibilă acestui efort de tăiere de drumuri în coastele Anzilor, în absenţa vehiculelor. De-a lungul acestor drumuri existau borne indicatoare din şapte în şapte kilometri şi locuri de odihnă din douăzeci în douăzeci de kilometri. Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu.

Machu Picchu reprezintă un unicat arhitectural impresionant şi abia fotografiile aeriene i-au pus în evidenţă toate însuşirile. Această extraordinară construcţie există parcă în afara spaţiului şi a timpului, ascunzând mistere încă de nepătruns.

În inima unui lanţ muntos, acoperit de un dens covor vegetal, Machu Picchu domină de mai bine de cinci secole adânca şi îngusta vale a râului Urubamba. Acest cadru natural excepţional a făcut din cetatea incaşă situl cel mai spectaculos din vechiul Peru.

Înălţat pe la 1450 de suveranul incaş Pachacuti, Machu Picchu a fost în chip brutal abandonat de locuitorii săi, în 1572, apoi uitat.

Machu Picchu numără aproximativ două sute de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj şi nici o despărţitură interioară. Construcţiile cele mai marcante sunt un observator astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului şi cadranul solar.

Micul oraş putea găzdui între cinci sute şi o mie de persoane, cifră modestă, dacă o comparăm cu cei două sute de mii de locuitori pe care îi număra, fără îndoială, pe atunci, capitala Cuzco. Pe versantul estic, muncitorii au făcut mari lucrări pentru a adapta oraşul la mediul natural. Ei au ridicat ziduri de susţinere şi au amenajat multiple terase în două sectoare, agricol şi urban, pe care le are oraşul. Mai multe incinte cu ziduri înalte apără oraşul.

În zona agricolă, muncitorii au instalat canalizări pentru irigaţie şi au transportat pe terase cantităţi enorme de pământ necesare culturilor. Deasupra teraselor agricole, incaşii au ridicat sectorul urban. Pentru a construi oraşul, supuşii împăratului Pachacuti s-au aprovizionat cu piatră din munţii de granit din zonă. Lucrătorii au desprins blocurile de piatră cu ajutorul unor pene de lemn, aşezate la intervale regulate, după contururile blocurilor. Prin udarea şi dilatarea penelor, lemnul făcea ca stânca să se crape. Pietrele ajungeau apoi pe şantier, pe sănii trase de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, trase pe trunchiuri de lemn curăţaţi de coajă, cu ajutorul frânghiilor. Cioplitorii le preluau şi le modelau cu unelte din bronz, cu dălţi şi percutoare din piatră dură. Extrem de riguroşi, aceştia au ajustat perfect blocurile, dând astfel o mare soliditate construcţiilor care au rezistat cutremurelor de-a lungul timpului.

Şlefuirea finală a fost obţinută prin frecarea blocurilor cu nisip. Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu Picchu, cum ar fi templele şi observatorul astronomic. Pentru a aşeza materialele la locul potrivit, zidarii incaşi au folosit platforme de pământ pe care le-au înălţat în acelaşi timp cu zidul în construcţie. Edificiile modeste au fost realizate din pietre grosolan cioplite, îmbinate într-un mod mai puţin regulat şi legate între ele printr-un mortar gros făcut din argilă.

Capitala incaşilor, Cuzco, a fost comparată cu Roma cezarilor. La aproximativ 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele munţilor, se află cetatea Machu Picchu, concepută ca un labirint inexpugnabil. La altitudini mari, lemnul era o raritate, motiv pentru care aproape totul a fost construit din piatră: terase: fortificaţii, palate regale, locuinţe simple, bazine pentru acumularea apei de ploaie, pieţe şi un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent întortocheat, menit să deruteze eventualii invadatori.

Întregul complex se întinde pe mai multe sute de hectare, dar zona construită este concentrată pe un platou ce măsoară 530 de metri lungime şi 200 de metri lăţime, înconjurat de terase destinate agriculturii.