O troiţă maramureşeană pentru eroii români căzuţi la Cotul Donului!

În urmă cu câteva săptămâni GAZETA de Maramureş a iniţiat demersul în spaţiu public pentru ca autorităţi, oameni de afaceri, oameni de cultură să vină alături de noi pentru a realiza o troiţă maramureşeană şi a o transporta la Cotul Donului, acolo unde peste 250 de mii de români se află în pământ străin, fără a avea măcar o cruce care să amintească de jertfa lor. Suntem singura ţară, între cele care au participat la război, care nu are un mausoleu, o cruce, o troiţă ca semn al faptului că ţara nu i-a uitat pe românii ce s-au dus la un război pe care nu l-au dorit, dar care a fost pentru pământurile româneşti de dincolo de Prut. Spre bucuria noastră, Teodor Ardelean a fost primul oficial maramureşean care vine alături de noi în acest demers. Îi mulţumim! De acum încolo GAZETA de Maramureş şi Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” se vor lupta pentru o idee a bravului român din Basarabia, Vasile Şoimaru.

Maramureş - Sub Mantia Marilor Ctitoririi Româneşti

Sunt în viaţă atitudini care se mistuie uşor pe traseu, fără să lase măcar o dâră de memorie. Dar sunt şi altele, de regulă mai puţine, care ne fac posibilă jalonarea şi care „trăiesc” dincolo de fire şi de vieţuire, împietrite borne şi învrednicite simboluri mărturisitoare.

Nu mai departe decât ceea ce am întreprins câţiva dintre maramureşeni în ianuarie 1991. Ideea a pornit de la meşterul popular Alexandru Perţa Cuza din Târgu-Lăpuş. Făcuse o troiţă specială pentru a fi aşezată în centrul Chişinăului.

Atenţie, în ianuarie 1991 Republica Moldova încă mai făcea parte din Marele Imperiu Sovietic! Împreună cu Mircea Pop şi cu ajutorul lui Decebal Traian Remeş, care a asigurat camionul pentru transport, am purces la drum. De ziua Marelui Eminescu troiţa a fost sfinţită „la locul ei” în Parcul din centrul Chişinăului, în faţa Catedralei Mitropolitane. Astăzi, nu mai are importanţă cât a fost de greu, nici cu sculptatul, nici cu fondurile de drum, nici cu trecerea frontierei, nici cu obţinerea aprobării, nici cu „lămurirea” arhiepiscopului Vladimir să o sfinţească...

Astăzi, după aproape 24 de ani contează că ideea s-a concretizat, că acţiunea a reuşit, că Uniunea Vatra Românească a pus să „lucreze ” un simbol sacru românesc acolo unde era „cea mai mare nevoie”...

Să vă spun că de aici mi se trage aproape totul ce a urmat, inclusiv faptul că în august 1991 am fost singurul cetăţean al României care a vorbit la Momentul Independenţei (27 august) şi peste patru zile am pus bazele şi am inaugurat Prima Bibliotecă Românească în Basarabia - Biblioteca Transilvania! V-am spus, dar nu aceste aspecte sunt esenţiale. Esenţialul s-a consumat în noaptea în care am „plantat” troiţa, în felul în care veneau „noctambuluii” să se roage, în stilul în care zi de zi şi ceas de ceas după aceea „troiţa a lucrat” pentru sufletele îndurerate din aceste locuri uitate prea multă vreme. Dar, mai ales, a lucrat pentru Sufletul Românesc în toată mărimea, cuprinderea şi devenirea lui intimă, care nu ţine cont de graniţe vremelnice şi nici de eventuale prigoniri!

Am făcut aceste mici descrieri pentru a le aşeza pe post de „deschideri” într-o nouă Bătălie Românească ce bate la uşa faptelor. A fost la Baia Mare ca să-şi lanseze albumul „Românii din jurul României în imagini”, ediţia a doua, revizuită şi completată, Marele Român de la Chişinău şi de la Cornova (!) VASILE ŞOIMARU. Cu această ocazie a dat drumul spre lectură prin părţile noastre cărţii sale „Cotul Donului. 1942: eroism, jertfă, trădare”.

Vasile îşi adusese în portbagajul maşinii sale (Toyota Avensis, cea cu care făcuse sutele de mii de kilometri în căutarea elementelor româneşti din toate zările, incluzând aici şi „zările” căzăceşti, ruseşti, calmuce, azere, tătărăşti etc. câte exemplare calculase că-i vor trebui pentru trei lansări – Baia Mare, Cluj-Napoca, Târgu-Mureş. A trebuit să salveze câte un exemplar din cărţi spre a le putea arăta în celelalte oraşe, căci cei prezenţi la lansare i-au „devorat” tirajul. Bietul Vasile, s-a mirat atât de mult încât a exclamat: „Atâta bănet n-am ţinut în mână niciodată!”. El care s-a îngropat în datorii pentru a-şi face „drumurile cercetăşeşti”. El care s-a „băgat dator în bancă” pentru a-şi tipări lucrările!

Dincolo de aceste aspecte, care nu sunt deloc secundare, pentru că au măduvă de „vigoare românească”, au rămas sentimentele, trăirile, ecourile, „împărtăşirile de după” ... Iar dintre toate, pe retina memoriei ce se aşează în structuri de nezdruncinat la cutremurările timpului, este GESTUL GAZETEI DE MARAMUREŞ. Ideea de a iniţia un demers concret, sub formă exactă, după rânduială şi fără mântuială. A aşeza şi a sfinţi la Cotul Donului o TROIŢĂ care să vegheze sufletele sutelor de mii de morţi ce şi-au lăsat acolo pentru veşnicie trupurile pământeşti în humă străină. Şi care n-au nici până la ora actuală o cruce rugătoare, un simbol păzitor, un monument izbăvitor. Da, căci monumentele au şi darul izbăvirii! Atât pentru cei pe care îi „pomenesc”, cât şi pentru cei care, în acest fel, se izbăvesc demonstrând neuitarea. La toate popoarele, în toată istoria umanităţii, acolo unde au fost locuri de „mari jertfe” s-au înălţat sub diferite forme, acceptat traductibile, simboluri mărturisitoare. Cruci, basoreliefuri, monumente de piatră sau în alte materiale ce durează în faţa timpului, cenotafuri, statui, edificii complexe cu ornamentică specială, arcuri de triumf, obeliscuri, columne, mausolee...

Aşadar, revenind la iniţiativa GAZETEI, voi spune liniştit, dar accentuat: Se poate! Se poate face o troiţă, se va sfinţi când e gata şi se va sfinţi şi după instalare, se poate transporta, se pot lua avizele de la autorităţi, se poate duce, se poate aşeza la locul ei ... Totul se poate, dar nici o etapă nu va fi uşoară. De fapt, cine are plăcerea pentru lucrurile uşoare nici nu se înhamă la o astfel de trudă! Oamenii faptelor mici sunt majoritatea în această lume şi aşa a fost dintotdeauna! Oamenii faptelor mari nu se sperie nici de întuneric, nici de „lipsa precedentului” şi nici de mulţimea barierelor ce vor trebui trecute.

Personal, doresc succes prietenilor şi colegilor de la Gazeta! Faceţi strigarea peste sat şi veţi vedea câte suflete sunt încă treze! Sau câte firi parţial adormite se vor trezi şi se vor aşeza în rândurile celor ce, prin gestul lor, vor salva din Imperiul Ruşinii cea mai mare „ruşine naţională românească”. Să ai o suprafaţă uriaşă unde au fost îngropaţi cei mai mulţi ai tăi şi să nu pui măcar o cruce de veghe -?! – ce poate fi mai de ruşine decât atât?

Haideţi să salvăm Onoarea Patriei, şi Onoarea Armatei, şi Onoarea Istoriei Sfinte în această manieră! Şi să-i facem şi lui Vasile Şoimaru o mare bucurie. Căci Scumpul de El, în toate albumele sale începe cu... Maramureşul. E tărâmul Dragostei sale Numărul Unu, chiar dacă destinul Neamului său şoimăresc l-a făcut să se zămislească pe alte tărâmuri „natale”!

Şi poate că în acest fel ne mai iartă şi Bunul Dumnezeu pentru alte multe lucruri minunate ce erau de făcut şi nu le-am făcut încă. Zice o vorbă veche şi bine zice: „Nu adunaţi comori pentru voi, ci risipiţi-vă pentru alţii!” Poate că şi acest gând devine adevărat de câte ori găsim prin sferele de idei, iată, propuneri răsunătoare! O TROIŢĂ LA COTUL DONULUI! Sună foarte frumos! O troiţă din Maramureş... Da, căci peste Maramureş am aşezat - ar putea zice Domnul - Mantia Marilor Ctitoriri Româneşti!

Pro Memoria: 19 noiembrie 1942. La Cotul Donului şi în Stepa Calmucă s-au prăpădit peste 150.000 de ostaşi români din Armata Română. De fapt, 158.854 militari morţi, răniţi şi dispăruţi. La care se adaugă circa 100.000 de români din armata maghiară. Cea mai tragică şi cea mai sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor. Vasile Şoimaru a improvizat o cruce dintr-un copăcel „local”, prins cu lipici şi împodobită cu tricolorul. O mai fi acolo? Greu de crezut. Dar gestul lui Vasile rămâne. Şi rămâne mai ales ca îndemn pentru noi, poporul din care şi el face parte şi joacă rol de apostol. Sau poate de înainte-mergător! Sau poate de vegheator!

Teodor Ardelean