O nouă cercetare geologică a resurselor minerale ale României, necesară! Europa cere reluarea activităţilor miniere neferoase. România în aşteptare

Plecând de la aceste premise am încercat să aflăm de la specialiștii din sistem cât de necesară este o astfel de cer­cetare și care ar fi scopurile nedeclarate de guvernanți. Subiectul este vast, interesant, complex și necesită multe analize. Ceea ce încercăm și noi să facem în acest material.

La Institutul Geologic al României există o bază de date ce a fost pre­zentată public în timpul scandalului Roșia Montana, în urmă cu mai mulți ani. A fost prezentată o hartă detailată cu resursele minerale ale României (aur, argint, alte minereuri). Această hartă este făcută cu destul de multă acuratețe - afirmă specialiștii. Ea este o rezultantă a studiilor făcute de IPEG-uri, pe vremuri când s-a făcut o cartografiere națională și există date suficiente care să permită unui eventual investitor sau statului, să se apuce de o zonă sau alta pentru explorare de deta­liu. Nu se poate trece la exploatare direct după acest fel de date. Practic, ar fi nevoie de lucrări de actualizare, de explorare de mare detaliu în care se poate face calculul de rezerve. În datele existente la Institut sunt date generale cu privire la rezervele existente. Un investitor nu se apucă de lucru doar dacă are aceste date exacte.
Pe de altă parte, datele existente sunt privite cu o oarecare reticență de orice investitor. Acesta își lasă o marjă de eroare, își alocă o anumită sumă pentru cercetare de detaliu pentru a putea, după aceea, trece la exploatare.
Acesta ar fi cadrul general al situației actuale.

Dacă mergem la detaliu, se pot observa amănunte mai greu sesizabile. Când se discută despre zone miniere precum Maramureș, Apuseni, sau alte zone, se ia în calcul faptul că fostele întreprinderi miniere au avut o bază de date proprie (despre care se spune că erau mai detailate decât ale Institutului Geologic). Dar aceste baze de date s-au cam pierdut. Cel mai bun exemplu este cu baza de date ale Institutului din Baia Mare (celebrele hărți geologice ce au dispărut la momentul controversatei privatizări, în urmă cu mulți ani). Institutul de Cercetări și Proiectări Miniere din Baia Mare a fost cumpărat de un controversat om de afaceri.
A fost una dintre cele mai controversa­te privatizări a unei societăți mara­mu­reșene. Institutul de Cercetări și Proiectări Miniere a fost vândut unui om de afaceri cu dublă cetățenie (română și maghiară), Gheorghe Sas. La un patrimoniu de multe miliarde de lei, în 1999 cumpărătorul a dat 900 de milioane, nici prețul unui lift din Institut. Povestea ICPM este palpi­tantă, ca un film de aventuri în care se caută aur și argint. ICPM (cel mai mare institut de profil din țară) a avut o activitate științifică și de creație tehnică de peste 40 de ani. În toată această perioadă, în Baia Mare s-a format o bază materială și umană de invi­diat. Pe lângă cercetările și prospec­țiunile geologice, la ICPM s-au dezvoltat mai multe ateliere de micro-producție, ateliere ce puteau executa orice fel de lucrări, de la produse unicat, la cele de serie. Apoi, a avut dez­vol­tată o secție pentru tehnologii ne­convenționale unde au lucrat cer­cetători valoroși.
Peste toate acestea, la ICPM a existat o arhivă cu caracter secret, ce conținea toate lucrările executate de Institut cu privire la perimetre miniere, zăcăminte de aur și argint din tot Ardealul. Aceas­tă arhivă era depozitată într-o încăpere păzită, în care se intra doar pe bază de legitimații speciale și de unde se ieșea doar după o verificare atentă.
Oameni din sistem ne-au declarat că în aceste cercetări au fost băgate sume de bani foarte mari, zeci de milioane de dolari au fost alocate cercetărilor efectuate de institutul băimărean înainte de 1989.
După privatizare, ICPM a avut o decădere. Clădirile au primit altă destinație, activele au fost risipite, iar arhiva a fost dusă în subsoluri igrasioase, loc în care și-a dat obștescul sfârșit. După câțiva ani, toate aceste lucrări, hărți, studii zăceau în bălți de apă, printre șobolani și nepăsare.
Desigur, celebra parte de arhivă, cea secretă, nu a fost în același loc. Un su­biect la fel de controversat. Unii spun că arhiva secretă a fost un mit, alții afirmă că hărți cu rezervele Ardealului, și nu numai au ajuns pe mâini străine. O controversă pe care trecerea timpului o va lămuri, într-un fel sau altul.

Am făcut această trecere prin institutul băimărean de cercetări geologice pentru a sublinia faptul că rezervele Ro­mâniei sunt cunoscute de foarte mulți ani, dar că este nevoie, cu siguranță, de o actualizare a acestor date, iar acest proiect de hotărâre de guvern vine să ajute la aceste clarificări. Trebuie să amintim și contextul economic și politic internațional în care se vorbește și se și face o revenire la activitatea de exploatare a resurselor minerale. Se deschid și redeschid mine acolo unde se află astfel de rezerve. Iar România nu poate să rămână în afara acestui „joc economic”.
Geologia, știință
și înaltă tehnologie
Pentru mai multe lămuriri am vorbit cu unul dintre cunoscuții geologi ai Maramureșului.

Sașa Nicolici este activ, lucrează în acest domeniu și știe ce înseamnă cer­cetarea geologică, ce s-a făcut și ce ar trebui făcut. L-am întrebat pe geologul băimărean dacă este nevoie de o astfel de cer­ce­tare geologică a resurselor României.
„Trebuie să pornim de la noțiunea de resursă. Resursa unei zone, în primul rând, cea mai importantă, este resursa umană. Să ne uităm la resursa noastră umană de acum, ce împrăștiată este, sau nefolosită, ori dezbinată. De aici ne dăm seama că orice fel de resursă poate să ajungă în această situație. Mai mult, gradul de cunoaștere asupra unui anumit tip de resurse evoluează în timp.
S-a scos mult aur nativ pe vremea dacilor. Dar gradul de cunoaștere al științelor geologice era foarte mic. Se scotea strict aurul nativ, undeva la 500, 1000, 10000 de grame la tonă. Îl vedeai cu ochiul liber! Dar chiar și așa, tot era nevoie de specialiști.
Înainte de primul război mondial, limita de exploatabilitate datorită tehnologiei și a geologiei era undeva la 30 de grame la tonă. Știm asta din resturile aruncate pe halde. Înainte de al doilea război mondial, limita de exploatabilitate, economic vorbind, era 6 grame la tonă.
În concluzie, una e să cauți un zăcă­mânt de 500 de grame la tonă, 30 de gra­me la tonă, 6 grame la tonă, iar acum, în ultima vreme, când mineritul românesc în domeniu s-a închis, umblăm după un gram, un gram și ceva la tonă. Vorbim numai de aur, dar toate celelalte resurse au avut o evoluție de același tip.
Limita economică a conținutului a scăzut, crescând gradul de tehnologizare în contextul economic dat.
Pe vremea comuniștilor existau fonduri serioase și se forța nota pentru a merge spre zăcăminte sărace, către tehnologii și așa mai departe. Se fă­ceau lucrări serioase, unele chiar for­țate, unele cu caracter foarte general, știin­țific, ca să legi cadrul major în care poți să găsești rezerve. Acest lucru a cam dispărut de 1-2-5-10-20 de ani. Să te apuci să faci din nou același lucru este, evident, necesar pentru orice tip de rezervă, resursă. 
În acest context, este necesar să ai o evidență a resurselor tale, să le cunoști, să le știi, să știi cum se mănâncă, cu ce se apucă. Dar trebuie să fii și organizat pentru asta, trebuie să aibă cine să facă treaba asta. Și pot spune dintr-o experiență, și internațională, că cele mai înalte tehnologii din lume, după armată, se alocă, culmea, geologiei. Cea care este parte integrantă mineri­tului. De ce? Pentru că resursele înseamnă putere. Dar pe partea această circulă tot felul de legende. De exemplu, că din satelit îți vede zăcământul. Fals. Nu se vede un zăcământ din satelit! Se văd structurile importante, se văd zonele favorabile din punct de vedere termic, sunt anumite chestiuni ce se văd din satelit. Dar zăcământul nu îl poți defini decât prin analizele luate direct și nu una, două, mii, zeci de mii, sute de mii de analize pentru ca un corp mare, de dimensiuni de mi­lioane de metri cubi să îl poți defini cu o precizie de peste 90 la sută. Pentru a nu risca fonduri însemnate. Este un „joc” pentru bărbați, nu pentru copii.
Din acest motiv, restartarea mineritului în România, începe, evident, și cu partea de identificare sau măcar cu o actualizare a cunoștințelor despre ce deținem.
Această lege are un profund sens de necesitate!
Dacă discutăm de context, este cu totul altceva. Cine? Cât? Cum? Cu ce? Pentru ce? Toate astea sunt întrebări care sunt foarte adânci în a genera strategii naționale privind baza de resurse pe care stai.
În 2015, la primul Forum Minier european se spunea foarte clar: Relansați mineritul! Scoateți-vă resursele la lumină! Ieșiți din marasmul economic bazându-vă pe resursele proprii! 95% din resursele minerale ale Europei sunt importate! Și au tras un semnal de alarmă extraordinar! România nu mai există pe harta aurului nici măcar în Europa, să nu mai vorbim de harta lumii!
De ce? E o resursă. Aurul trebuie să îl găsești și să îl produci!
Aurul este valută forte! Și să ne închipuim ce ar însemna ca România să producă aur la nivelul actual de cunoaștere. Nu vorbim de contextul economic, politic, financiar de la Roșia Montana, unde ar fi putut produce șase tone de aur. Mai sunt încă două, trei proiecte care ar putea să producă, de mâine, încă cinci, șase tone. O țară în Europa care ar produce o așa cantitate de aur pe an ar avea o monedă cu altă stabilitate și putere!
Dar aici intervin alte elemente. O țară care nu este în sistemul euro să aibă un asemenea element de presiune economică, circa 12 tone de aur care se produce aici și se vinde de aici, indiferent că o face privatul sau statul, ar influența foarte interesant raportul valutar și puterea economică! Atunci, deocamdată nu producem și doi ani de zile după ce începem să producem, vom produce sub tutela altcuiva care are poanson. Asta e problema cu resursele!”, a spus Sașa Nicolici.

Legende şi rezerve

Foarte controversat a fost modul în care Remin a pus lacăt pe activitatea minieră ce se încearcă acum a fi reluată. Alături de această lege cu rezervele României ar trebui şi o nouă Lege a Minelor, dar şi alte clarificări legislative.
Privind înapoi, fără mânie ne amintim de zbaterile de la începutul anilor 2000.
Situaţia Remin era deja bătută în cuie. Miza: bogăţiile din subteranele şi suprafaţa zonei, în gestionarea aceloraşi oameni care de zece ani au avut visele aurite. Atunci a apărut un program care nu s-a mai aplicat niciodată. Iată câteva din prevederile acestui program:
„Programul de restructurare propus era o necesitate derivată din faptul că aportul bugetar total al statului la susţinerea activităţii Remin scădea în 2002 la suma de 29.500.000 dolari (cotaţia medie de 35.300 lei/dolar). De aici a rezultat că
s-a luat în calcul o devalorizare a leului, pentru sfârşitul anului, de peste 40.000 lei / dolar. Or, bugetul Companiei trebuia fundamentat în concordanţă cu bugetul ţării. Ceea ce nu a fost.
Restructurarea prin reducerea activităţii putea începe dacă vor găsi soluţii pentru protecţia socială a personalului disponibilizat, altele decât plăţile compensatorii. Analiza şi calculele au fost făcute pentru situaţia că programul propus este pus în operă începând cu trimestrul doi – 2002. De aici a rezultat că numărul de oameni care vor lucra în activităţi de producţie nu va putea fi mai mare de 5.700, în consecinţă pentru 5.000 de oameni trebuia găsite soluţii. Orice întârziere în aplicarea programului propus înseamnă disponibilizarea a încă 400 de oameni. Dacă nu se aplica acest program de restructurare se putea lucra în condiţii normale cu efectivele de atunci încă câteva luni, după care orice activitate trebuia oprită”. Iar şefii Remin au venit cu propuneri.
„Reducerea de activitate se va realiza prin oprirea completă a producţiei la minele unde valoarea comercială a minereului produs este cea mai scăzută. La cele rămase în funcţiune se va optimiza capacitatea de producţie. Minele rămase vor fi cât mai grupate în spaţiu pentru a dimi­nua cheltuielile (…) pentru a respecta această măsură se va opri activitatea la mina Şuior, unde 45% din producţie (pirite aurifere) se pune pe stoc. Dacă până la sfârşitul anului 2002 nu se va găsi o soluţie rezonabilă de valorificare prin vânzare a piritei aurifere, se va continua conservarea exploatării. Efectivele disponibilizate se vor redistribui, împreună cu utilajele existente, la Cavnic, Baia Sprie, Herja şi EM AURUM. Conducerea REMIN va prezenta, până la finele lunii februa­rie, CA şi AGA o documentaţie fundamentată privind oportunitatea vinderii unor cantităţi de pirită din cele 500.000 de tone existente pe stoc, cu preţuri mai mici decât cel cu care sunt înregistrate în evidenţa contabilă. Se va schimba programul de lucru de la 6 la 8 ore pe schimb (…) începând cu 1 aprilie se va opri activitatea de producţie de la sucursa­la Borşa la EM Leşu Ursului şi Fundu Moldovei de la Sucursala Bucovina. Activitatea de producţie de la EM Turţ şi Băiuţ şi de la sucursala Rodna se va diminua. La minele închise se va asigura conservarea rezervelor şi bunurilor”, s-a arătat într-un document emis de şefii Companiei maramureşene.
Urmează partea cea mai interesantă din acest program. „Imediat după aprobarea programului de restructurare se va proceda la reorganizarea activităţilor rămase astfel: Compania REMIN SA Baia Mare se desfiinţează. La Baia Mare se va organiza SC SOMIMA SA, având în componenţă EM Turţ, Aurum, Herja, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ, Răzoare şi Rodna, alături de Flotaţia Centrală şi Complexul Maramureş (este vorba de celebrul hotel – restaurant din Baia Mare - n.red.). Societatea minieră Borşa se desfiinţează, iar activitatea rămasă va intra în componenţa Companiei pentru închideri de mine din subordinea MIR. La fel se va întâmpla cu sucursa­la minieră Bucovina, care se desfiinţează. Sucursala Rodna se desfiinţează şi se reorganizează ca EM componentă a SC SOMIMA”.
În ceea ce priveşte personalul disponibilizat, programul de restructurare menţiona că va urma să se stabilească modalitatea de rezolvare a protecţiei sociale pentru fiecare zonă în parte. De asemenea, se arată că programul de restructurare se referă la măsurile şi acţiunile din 2002. Începând cu 2003, restructurarea care va fi decisă se va referi doar la activitatea SC SOMIMA. Altfel spus, se va restructura şi ce a mai rămas. Potrivit celor de atunci,
în nordul ţării urmau să rămână doar 3 exploatări miniere şi circa 2.000 de mineri...
Acest program nu s-a aplicat, el este un fel de legendă, iar ce s-a întâmplat se ştie. În 2007, Remin a închis activitatea în totalitate.
Am prezentat aceste date deoarece, în cele prezentate se vede care ar fi perimetrele miniere care ar mai fi exploatabile în acest moment.