O familie din Maramureş, distrusă de Barnevernet-ul norvegian

Cazul „Bodnariu” de Maramureş. Familiei Dumitru şi Mihaela Nan din Maramureş i-au fost „răpiţi” copiii de Serviciul de Protecţia Copilului din Norvegia după un scenariu aproape similar cu cel al familiei Bodnariu care face vâlvă zilele acestea în Europa. Deşi soţii Nan sunt o familie educată, cu situaţie financiară bună, locuiesc de 5 ani în Norvegia şi îşi iubesc copiii, dar Statul norvegian le-a fabricat şi lor acuzaţii. La sfârşitul lunii octombrie, cei doi copii - o fetiţă de 7 ani şi un băiat de 1 an şi 7 luni-au fost preluaţi de Serviciul de Protecţie a Copilului – Barnevernet şi plasaţi într-o familie surogat. La fel ca în cazul Bodnariu, acuzaţia adusă familiei Nan este că şi-a lovit copiii, deşi nu există nicio probă în acest sens. Acum, cazul a ajuns în instanţă.

 

 

Cazul familiei Marius şi Ruth Bodnariu, rămasă fără copiii luaţi de Serviciul de Protecţia Copilului din Norvegia a deschis o cutie a Pandorei din care ies pe rând poveşti sfâşietoare şi absurde despre copiii români „furaţi” de stat. Conform datelor oficiale, şapte familii, în care cel puţin unul dintre părinţi este cetăţean român, trec prin experienţe similare, în total 16 copii fiind preluaţi de autorităţile norvegiene de resort.  

 

„Raiul” norvegian, ţara frumoasă ca în basme, extrem de bogată, cu peisaje naturale mirifice, cu munţi fascinanţi, mărginiţi de lacuri şi fiorduri de o rară frumuseţe a devenit un veritabil „iad” al părinţilor. Bine, nu chiar pentru toţi. Pentru 20% dintre ei. În ţara aceasta de basm, în 2 din 10 cazuri copiilor le este interzis să se bucure de iubirea şi protecţia părinţilor lor naturali. În Norvegia, copiii nu sunt ai părinţilor, ci ai … Statului. Iar Serviciul de Protecţia Copilului, o instituţie atotputernică, are dreptul să-i ridice pentru orice suspiciune de abuz fizic sau verbal.

 

Practica agenţiei norvegiene (Barnevernet) se bazează pe Legea Copilului din 8 aprilie 1981 modificată ultima dată în ianuarie 2014. Ea reglementează în detaliu relaţia dintre părinţi şi copii şi precizează la un moment dat: „Copilul nu poate fi supus violenţelor ţi nici altor tratamente de natură să-i afecteze sănătatea fizică sau mentală. Această interdicţie are în vedere inclusiv violenţa aplicată în scopul educării copilului. Recurgerea la violenţă şi la acte supărătoare sau menite să inducă spaima sau la alte conduite lipsite de delicateţe faţă de copil este interzisă.” (Capitolul 5, Secţiunea 30).

 

Dar de la lege la „răpirea” copiilor cu ajutorul poliţiei şi dezmembrarea unei familii e cale lungă. Sau ar trebui să fie. Pentru că simplele vorbe ale unor copii fără discernământ, momiţi cu jucării, sau ale unei persoane interesate sunt suficiente pentru ca autorităţile norvegiene să ia copiii de lângă părinţi şi a iniţia procesul de adopţie. Orice, suspiciunea unei palme, suspiciunea de a-i da prea multă ciocolată copilului, îndoctrinarea religioasă, sau o mamă care doarme în acelaşi pat cu copilul său sau îl sărută prea mult, pot fi motive pentru „răpirea” copiilor de către Barnevernet.

 

O familie de creştini ortodocşi, originară din comuna Şieu, Maramureş, a trăit absurdul sistemului norvegian cu câteva luni înainte de familia Bodnariu. Familia Nan, Mihaela (37 de ani) şi Dumitru (44 de ani), care a rămas fără copii în 27 octombrie, înainte de a se declanşa cazul Bodnariu, a decis să rupă tăcerea abia acum. GAZETA de Maramureş a reuşit să discute cu familia şi vă prezintă în exclusivitate detaliile unui scenariu demn de un film de groază.

 

Cei doi soţi s-au mutat în Norvegia în urmă cu cinci ani. Au muncit din greu şi au reuşit să îşi cumpere o casă şi un apartament pe care l-au închiriat la un preţ de 1.500 de euro pe lună. Aveau venituri lunare de circa 10.000 de euro şi doi copii frumoşi Bianca (7 ani) şi Dragoş (un an şi jumătate). Numai că visul norvegian s-a spulberat brusc, în 27 octombrie 2015. În acea zi, Dumitru Nan era la serviciu şi a fost sunat şi chemat la poliţie.  A sunat-o pe soţie, de la care a aflat că şi ea a fost chemată la Poliţie, unde cei doi soţi au fost interogaţi timp de şase ore şi lăsaţi să plece. Afară i-au aşteptat doi angajaţi ai Serviciului de Protecţie a Copilului, în vârstă de aproximativ 30 de ani fiecare. Asistenţii sociali le-au spus părinţilor, care nu au aflat nici până în prezent cine i-a denunţat, că fetiţa a declarat că a fost bătută şi nu mai au dreptul la copii. Femeia a început să ţipe şi să plângă, dar funcţionarii i-au răspuns sec că are nevoie de un psihiatru şi că o pot duce la unul.

La fel ca în cazul Bodnariu, acuzaţia adusă familiei Nan este că şi-a lovit copiii. Dacă Marius Bodnariu a recunoscut că s-a mai întâmplat să le mai dea o palmă la fund copiilor sau să îi mai tragă de urechi, Dumitru Nan susţine că niciodată nu a lovit fetiţa Toate documentele adunate în acest caz, de la şcoală şi de la medici, îi sunt favorabile, totul bazându-se pe declaraţiile fetiţei, obţinute într-un interogatoriu înregistrat video, fără ştirea lor. Părinţilor li s-a pus la dispoziţie înregistrarea cu fetiţa interogată în timp ce se juca.

 

Dumitru Nan a declarat că din înregistrări se vede că în timp ce se joacă, fetiţa spune tot felul de lucruri, inclusiv că atunci când este întrebată cine a mai bătut-o, fetiţa spune că a fost bătută de bunică, dar nu ştie să spună în ce fel.

„Cum putea să o bată bunica din România, care o vede foarte rar şi atunci când o vede, nu ştie cum să o iubească mai mult? Dacă Bianca spunea că mă duce în fiecare zi cu maşina la serviciu sau că eu conduc o navă cu 400 de oameni, o credeau? Dacă Poliţia nu a găsit niciun indiciu că mi-am bătut copiii, de ce să mi-i iei?”, se întreabă Dumitru Nan, care spune că până la a i se lua copiii nu i-a semnalat nimeni, nici de la şcoală, nici din altă parte, că nu ar fi un părinte bun.

După ce au rămas fără copii, soţii Nan şi-au adus aminte de un episod petrecut cu câteva săptămâni înainte, când fetiţa le-a spus părinţilor că „se duce în altă casă şi îl ia şi pe Dragoş (n.r. frăţiorul ei)”.

 

Familia de români aşteaptă ca pe 20 ianuarie cazul să fie judecat din nou de o comisie din cadrul Serviciului de Protecţie a Copilului. Dumitru Nan a întâmpinat greutăţi şi în alegerea unui apărător, fiind la al treilea avocat după ce unul dintre avocaţii pe care i-a avut nici nu i-a mai răspuns la telefon. Din prima săptămână din care au rămas fără copii, Dumitru şi Mihaela Nan au primit dreptul de a-i vedea pe Bianca şi Dragoş, aflaţi la o distanţă de 300 de km de casă, câte două ore pe săptămână. Întâlnirile au loc într-o cameră de hotel, în prezenţa asistenţilor de la Serviciul de Protecţie a Copilului, care îşi iau notiţe.

 

Mihaela Nan a declarat pentru GAZETA de Maramureş că: „La noi speranţele sunt destul de mari, pentru simplul fapt că nu există nicio dovadă care să ne incrimineze. Există doar o înregistrare video în care Bianca susţine că am fi bătut-o. Dar se poate demonstra că nu a fost aşa prin faptul că Bianca nu ştie să povestească cum a fost bătută şi de ce a fost bătută, nu ştie unde a fost bătută. Iar acest lucru este în avantajul nostru.

Avocatul ne-a dat destul de multe şanse, dar ne-a spus că la Tribunalul pentru Protecţia Copilului, 9 din 10 cazuri le câştigă Protecţia Copilului şi din această cauză nu ştie ce să ne spună cu exactitate. Dar, toate dovezile care sunt la dosar arată că noi nu ne-am bătut copiii niciodată, că nu i-am neglijat. Noi am vorbit de a doua zi cu purtătorul de cuvânt de la Ambasada României şi ne-a spus că, după lege, singurul lucru pe care statul Român poate să-l facă este să ceară repatrierea copiilor. Dar repatrierea se poate face după 2-3 ani,  după ce-şi iau custodia. Din moment ce ne-au spus că nu au cum să ne ajute, e normal să nu le mai cerem ajutorul. Din moment ce nu a existat nicio dovadă, din moment ce noi nu am spus că ne-am fi lovit copiii, din moment ce toată lumea a spus cum ne comportăm, inclusiv medicul de familie, se vede la dosar ce fel de părinţi suntem. Am avut tot timpul grijă de copii, i-am dus la tot felul de activităţi şi ne-am interesat în permanenţă să le fie bine copiilor. Dar, uite că ei vin şi-ţi au copiii fără niciun fel de dovadă.

E evident că ei încearcă să fabrice probe ca să ia copiii. Vă rog mult să scrieţi să ştie toată lumea că noi nu ne-am lovit copiii şi nu există nicio dovadă că i-am fi lovit. Noi, practic, am ieşit public, deşi până nu demult nu a ştiut nimeni, în afară de familie, ce ni

s-a întâmplat. Am ieşit public să arătăm că într-adevăr copiii sunt luaţi în felul acesta, fără niciun fel de dovadă! Sunt luaţi fără niciun fel de motiv”.

 

Mama copiilor spune că întâlnirile cu cei mici sunt dramatice: „Ştiţi cum reacţionează când ne vedem? S-a pus pe plâns, s-a aruncat pe jos şi a început să strige: „mami, vă rog nu mă abandonaţi!” Pentru că ei asta sunt învăţaţi, că ne ducem, îi vizităm şi apoi îi lăsăm acolo. Sunt învăţaţi că trebuie să se obişnuiască în noua familie pentru că ei nu o să se mai întoarcă niciodată înapoi. Noi am încercat să facem tot posibilul ca Bianca să înţeleagă că nu aş abandona-o niciodată. Bianca este conştientă de ceea ce a făcut şi este supărată pentru ce a făcut. Şi din cauza asta plânge şi urlă pentru că vrea să se întoarcă înapoi acasă. Dar nimeni nu o bagă în seamă. A fost învăţată de la şcoală să spună că am bătut-o.

Săptămâna trecută au fost interogate persoanele de la şcoală, învăţătoarea şi directoarea, iar în momentul în care cei de la şcoală au vorbit despre Bianca au spus că este un copil vesel, un copil inteligent, un copil extraordinar care se bagă între alţi copii ca să-i împace. Dar în momentul în care au întrebat cine este persoana care a făcut denunţul, toţi au dat din umeri şi au spus că e cineva care a fost la şcoală, dar nu pot să spună cine este cu adevărat, de unde a venit şi cine este. Numai că în momentul ăsta, persoana respectivă nu mai este la şcoală. După ce a fost dusă Bianca,  acea persoană a plecat de la şcoală şi nu vine nici ca martor”.

 

Acum, familia Nan ar renunţa la tot ca să se poată întoarce în România împreună cu copiii, dar acest vis e foarte greu de realizat: „Tot ce ne dorim este să recuperăm copiii şi să venim acasă. Dar chestia e în felul următor: dacă noi câştigăm procesul, după legea norvegiană trebuie să începem o consiliere care durează mai multe luni. Pe tot acest parcurs, noi nu avem voie să ne ducem copiii în ţară. Iar dacă noi câştigăm procesul, Protecţia Copilului o să facă recurs şi o să încerce să ne ia copiii din nou. Iar asta durează vreo 3- 4 luni. Iar după aceea, chiar dacă nu câştigă, noi avem şi dosar penal. Este normal că mi-aş lua copiii şi aş pleca în ţară, dar nu pot, pentru că din moment ce eşti sub o anchetă cu Protecţia Copilului, statul român îţi poate duce copiii înapoi. Deci, suntem captivi aici”. Vom reveni.

 

 

„În momentul în care Protecţia Copilului şi-a pus în plan să-ţi ia copilul, orice lucru mărunt poate fi un motiv”

 

 

Gabriel Ciprian Manoilă, fratele Mihaelei Nan, este şi el extrem de indignat de acest caz: „ Cei de la Protecţia Copilului din Norvegia le-a şi spus că dacă se aude sau se face public cazul, nu-şi vor mai vedea niciodată copiii. Deci, vă daţi seama că au pornit cu pumnu-n gură.

Problema este că asemenea cazuri se mişcă rapid şi se pot da copiii în adopţie internaţională, iar copiii pot dispărea în străinătate. Dar ei nu au intenţia să-i dea în străinătate, pentru că ei vor să-şi repopuleze naţia lor. Că sunt o grămadă de cupluri de lesbiene şi homosexuali, aşa că vă daţi seama că nu pot să facă copii. Trebuie să-i ia de undeva, dacă ei nu au cum să facă copii. Şi neavând copii mici, trebuie să-i ia de undeva, aşa că pun ochii pe străini. Pe copii i-au luat de la sfârşitul lui octombrie. De atunci sunt ţinuţi de o familie surogat până se termină procesul. Şi dacă în cazul în care se hotărăşte să fie daţi spre adopţie, atunci o să fie daţi la altcineva, Doamne fereşte!

Părinţii au voie să-şi vadă copiii o dată pe săptămână câte două ore. Dar sunt duşi la vreo 400 km, şi vă daţi seama că fac 5 ore de drum până acolo şi 5 ore înapoi. Intenţionat sunt duşi la o asemenea distanţă să-i descurajeze să meargă. Vă daţi seama că toată familia trece printr-o dramă de neimaginat şi sunt traumatizaţi. Până acum nici n-au avut curajul să facă publică problema. Dar până la urmă am făcut eu public cazul, împreună cu o soră de-a mea din Italia, pentru că n-am mai suportat. Ne-am făcut curaj văzând că celălalt caz a fost mediatizat aşa că am zis că decât să tăcem şi să ne trezim cu surprize, am preferat să rupem tăcerea.

Pe nepoata mea au învăţat-o la şcoală ce să spună. O învăţau ei ce să spună, ca apoi să se folosească de declaraţie să o îndepărteze de familie.

Interesant este că acea persoană care a declarat că sunt violenţe în familie, la vreo o lună de zile a dispărut din şcoală şi nici măcar directoarea nu ştie cum o cheamă şi ce-i cu ea. Pur şi simplu a dispărut, nu o găseşte nimeni. Nu poate fi chemată nici ca martor.

Ultima dată când s-au întâlnit, nepoata mea a stat numai în braţe la părinţi şi a plâns mai bine de jumătate de oră până au reuşit ăia să o bage în maşină şi să plece cu ei. A momit-o pe fetiţă că o să meargă într-o altă familie care o să-i cumpere orice şi au filmat-o. Vă daţi seama, cum să bagi în cap asemenea prostii unei fetiţe de 7 ani şi să o înveţi tot felul de minunăţii ca să o rupi de familie.

Plus că cel mic avea un an şi patru luni când l-au luat din familie. Sincer, şi eu am un băiat care e cu trei săptămâni mai mare decât nepotul meu, şi nu ştiu cum mai sunt lucizi după ce le-a luat amândoi copiii. Cred că cei de acolo vor neapărat să distrugă familiile.

Sora mea şi cumnatul meu, după ce le-au fost luaţi copiii, s-au dus la ei şi le-au spus că le dau tot ce au, casa, maşina şi tot ce au, numai să le dea copiii înapoi, să plece acasă. Şi au spus că nu vor. Le-au spus că au drumul liber dacă vor să plece acasă, dar fără copii. Ei au casă mare şi în Şieu în Maramureş.

Recent a fost un caz care şi-au primit copilul înapoi, dar avantajul acelei familii a fost că au avut şi acte de Spania, copiii fiind înregistraţi în Spania. Şi bănuiesc că din această cauză n-au putut să-i ia.

Până acum, sora mea a schimbat trei avocaţi. Primul nu i-a mai răspuns la telefon după două şedinţe. Vă daţi seama că avocaţii de acolo, fiind plătiţi de statul Norvegian, este ca şi cum s-ar duce să-şi dea statul lor în judecată. Dar avocatul pe care-l are acum le-a spus că şansele să-şi recupereze copiii sunt de 50-50%. Cu toate că ar trebui să fie şansele mai mari pentru ei, pentru că norvegienii nu au niciun fel de dovadă sau probe că i-ar fi bătut pe copii. Sora mea a fost şi la medicul legist şi şi-a făcut copii după toate hârtiile. Să sperăm că va fi bine. Pe 20 vor avea procesul şi la ei în 3 zile se dă sentinţa”.

 

 

„Se petrec lucruri de nu-ţi vine să crezi. Pentru ei nu este normal să-ţi ţii copilul în braţe, că poţi fii acuzat. Nu neapărat că nu este normal, dar în momentul în care Protecţia Copilului şi-a pus în plan să-ţi ia copilul, orice lucru mărunt poate fi un motiv, inclusiv dacă te-ai uitat într-o parte la un moment dat. Dacă Protecţia Copilului a pus ochii pe un copil, fac tot posibilul să demonstreze că acel copil nu se simte bine în familia respectivă. Vreau să vă rog să scrieţi un lucru care vreau să fie bine înţeles: în primul rând nu există dovezi prin care copilul să fi putut fi luat după legea lor şi în al doilea rând noi am ieşit public să arătăm că într-adevăr sunt mai multe cazuri şi că într-adevăr se întâmplă ceea ce se întâmplă. Poliţia a luat cureaua pentru expertiză şi nu au găsit absolut nimic, vreo urmă că ne-am fi lovit copilul. Suntem sub urmărire când mergem să ne vedem copiii şi inclusiv cei care ne urmăresc spun că suntem nişte părinţi buni. Pentru că verifică fiecare mişcare, inclusiv dacă te-ai încruntat la copil, cum îl ţii în braţe, cum vorbeşti cu el, cum îi explici. Ei se agaţă de orice ca să poată să demonstreze că într-adevăr copiii sunt în pericol cu noi.”

Mihaela Nan