„Nu regret nimic! Dacă ar fi să mai trăiesc o dată vremurile alea, tot așa aș face.”

Pentru mine, astăzi este o zi deosebită! Bunicul meu, Dr. Silviu Dragomir, în vârstă de 82 de ani, mi-a răspuns la câteva întrebări, astfel că m-a ajutat să realizez primul meu interviu.

Reporter: Dragă bunicule, spune-mi câteva cuvinte despre tine.
Bunicul: M-am născut în anul 1936, în cel mai frumos sat din România, pentru mine, satul Copalnic din comuna Copal­nic Mănăștur. Tatăl meu a fost preotul Dragomir Augustin și mama mea a fost Elvira Micle, fiică de preot. Copilăria mea a fost scurtă, cam până pe la 12 ani, când a început teroarea comunistă. Cei 12 ani au fost frumoși, aveam multe animale, de care eu aveam grijă. Aveam și cai, așa că eu la vârsta de 5 ani știam să călăresc „ca dracu”. Am început școala sub ocupația maghiară din timpul răz­boiului. Scriam pe tăbliță cu condei. Pe vremea aceea nu erau caiete și creioane, ca și acum. După război, am continuat școala în limba română, în Baia Mare. După reforma învățământului, am dat examen de admitere la liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, însă acolo nu am fost primit, deoarece eram fiu de preot și chiabur. Așa că am fost repartizat la Școala Medie Tehnică Minieră din Baia Mare. După ce am terminat-o, în 1954, am vrut să dau examen de admitere la medicină, dar mi s-a respins dosarul, pentru același motiv, că eram fiu de chia­bur. Așa că m-am angajat și am lucrat ca și tehnician minier până în august 1958, când am fost arestat.

Reporter: Știu că ai fost în închisoare, povesteşte-mi de ce și cum ai fost ares­tat?
Bunicul: Am fost arestat pentru că eram fecior de preot și chiabur. Alte motive nu au existat. De fapt, chiar mi s-a și spus că sunt fecior de preot și exploatator și trebuie să ajung în puşcărie. După ce m-au arestat, am fost anchetat în beciurile Securității, unde am fost întrebat, printre altele, dacă ascult „Vocea Americii” și dacă sunt de acord cu ce se spune acolo. Deoarece eu am negat orice acuzație, am fost bătut și acuzat că fac parte dintr-o organizație contrarevoluționară de tip legionar. Apoi am fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 20 de ani de muncă silnică, după ce procurorul a cerut să fiu condamnat, „în mod exemplar”, la moarte! Înainte să se pronunțe sentința, am fost scos din sala de judecată, astfel încât eu am crezut c-am fost condamnat la moarte.

Reporter: Cați ani aveai atunci?
Bunicul: Atunci aveam doar 21 de ani.

Reporter: Cum a fost viața voastră ca deținuți politici?
Bunicul: Despre viața noastră în puș­căriile comuniste s-au scris multe cărți. Eu pot să spun doar că a fost groaznic, cum nu se poate exprima în cuvinte. A fost foamete, frig, frică, bătăi și umilințe, tot ce e mai groaznic pe lume, teroare, tot ce a putut inventa mai urât sistemul co­munist.

Reporter: Ce oameni importanți sau personalități ai cunoscut în închisoare?
Bunicul: L-am cunoscut pe Radoveanu Radu, jurist renumit, membru al Con­siliului Coroanei, pe marele poet Radu Gyr, pe doctorul Ionescu Miltiade, care evadase de la Cavnic, pe fostul șef al Siguranței Naționale, de al cărui nume, din păcate, nu îmi mai amintesc și pe marele Corneliu Coposu. L-am cunoscut și pe profesorul universitar Volcinski, de la Cluj, căruia îi spuneam „magistre” și el mie „copile”, de la care am învățat franceza, zgâriind uneori cuvinte cu unghia într-o bucată mică de săpun și am fost împreună cu Alexandru Paleologu în aceeași brigadă de muncă.

Reporter: Ce fel de munci ați făcut în închisoare?
Bunicul: Am muncit la canale, desecări, irigări și diguri. De exemplu, aduceam apa din Dunăre pe un canal uriaș, pe care îl împărțeam în mai multe brațe, care irigau apoi toată Balta Brăilei, pe care am înconjurat-o cu un dig de 25 de kilometri. Aici, în Balta Brăilei, am stat într-o colonie care se numea „Salcia”, în saivane de oi. Drumul de la Strâmba, unde ne adusese bacul de la Brăila, până la Salcia, circa 25 de kilometri, l-am făcut pe jos, înconjurați de armata cu câini. Când am ajuns la saivanele de oi în „Salcia”, ne-a venit în întâmpinare un călăreț pe un cal alb. Acesta era Maiorul Gaftea, comandantul coloniei de muncă. Acesta ne-a ținut un discurs, care suna cam aşa: „Ați fost aduși aici ca să muriți. Până atunci avem nevoie de mâinile și picioarele voastre. Oricât vă veți îngriji, tot aici veți pieri!”.

Reporter: Care a fost pentru tine cel mai greu moment în închisoare?
Bunicul: Au fost tare multe! Am să-ți povestesc unul: eram pe bac, după o zi ploioasă, era tare mare mizerie. Am urcat pe punte în bucătărie, să-mi iau o gamelă de apă. Acolo m-a văzut un sergent major bănățean, m-a chemat la el și mi-a dat să-i curăț cizmele murdare, pline de noroi. I-am luat cizmele și le-am aruncat în stuf și i-am spus că n-am venit în pușcărie ca să-i curăț lui cizmele! Atunci m-au închis în cala cu lanțuri, asta era o încăpere din metal, unde era o roată cu lanț, de unde se lăsa ancora. Pe la orele 11 la prânz se făcuse deja foarte cald și în cală atmosfera nu mai era de suportat, așa că am leşinat. Era să mor. M-au scos însă afară, pe covertă, și au aruncat pe mine o găleată de apă, și mi-am revenit. Însă doctorul, care era și el dintre ai noștri, se numea Steinhauser, cred, le-a spus că dacă mă aruncă la loc în cală voi muri prin hipertermie și el va scrie așa în procesul verbal. Așa am fost salvat.

Reporter: Cum ai reușit să supra­vie­țuiești în toți acei ani din închisorile comuniste?
Bunicul: În puşcărie, singurul lucru care ne-a ajutat să supraviețuim a fost rugă­ciunea. Eram însă și foarte tânăr și robust și probabil și de asta organismul meu a rezistat acelor chinuri. Însă mai aveam și dorința de a-i revedea pe cei de-acasă.

Reporter: Cum și când ai fost eliberat?
Bunicul: Am fost eliberat în 24 iunie 1964 din închisoarea Jilava, din Bucu­rești. De acolo am plecat cu trenul la Baia Mare. În drum spre casă, m-am oprit la Securitate, deoarece aveam obligația să ne prezentăm acolo în 24 de ore de la eliberare. Am intrat acolo, am spus cine sunt și de unde vin, mi s-a luat o scurtă declarație și mi s-a spus să nu povestesc nimănui unde, cum și cu cine am fost în închisori. Apoi, mergând spre casă, primul prieten care m-a întâmpinat a fost un cățel, care a sărit pe mine cu mare bucurie, recunoscându-mă după 6 ani de zile. În curtea casei, mama întindea rufele. Eu am intrat încet în casă, fără să mă simtă, mi-am lăsat bagajul în bucătărie și am mers în cameră, să mă uit în oglindă, fiindcă nu mai știam de 6 ani cum arăt. Între timp, a venit mama din curte și mi-a văzut bagajul în bucătărie. A intrat în cameră, ne-am îmbrățișat și mi-a spus: „Nu ești tu, ești foarte slab!”. Aveam vreo 50 de kilograme. Așa a fost.

Reporter: Cum a fost atitudinea oamenilor față de tine după ce ai ieșit din închisoare?
Bunicul: Mulți nu au îndrăznit să stea aproape de noi, le era frică să stea de vorbă cu un fost pușcăriaș. Vechii prie­teni au venit și ei, dar mai rar, cu frică. De Securitate am fost urmărit tot timpul, până la Revoluție, în 1989. La început, după ce am ieșit din închisoare, chiar au încercat să mă pună sub presiune ca să colaborez cu ei, dar, după mai multe în­cercări eşuate, și-au dat seama că nu are rost și s-au mulțumit să mă urmărească.

Reporter: Ce regreți în viață?
Bunicul: Nu regret nimic! Dacă ar fi să mai trăiesc o dată vremurile alea, tot așa aș face. Aș rămâne toată viața un anticomunist, până la moarte. De ce? Pentru că sistemul comunist a fost cea mai îngrozi­toare plagă a poporului român.

Reporter: Dă-le tinerilor de astăzi un sfat!
Bunicul: Să se îndrepte spre morala creștină, care este singurul lucru care-i poate salva de actuala criză de toate tipurile, să-și iubească țara și să o pună mai presus de interesele personale!


Reporter: Bunicule, îți mulțumesc și sunt mândru că ești bunicul meu!

Silviu Dragomir este unul dintre puținii eroi contemporani. Este președinte al AFDPR, decorat de președinte, având titlul de cetățean de onoare al Băii Mari, dar, mai presus de toate, este un OM care pune libertatea și principiile morale mai presus de propria viață. Și a demonstrat-o din plin în timpul prigoanei comuniste, o demonstrează și astăzi când își trăiește bătrânețea senin și demn, fără să se supună decât lui Dumnezeu și onoarei. Silviu Dragomir a acordat multe interviuri în cele opt decenii de viață, dar niciunul atât de special ca acesta. Nepotul său, Philip Noviello, un băiat de 13 ani pasionat de jurnalistică, care trăiește și învață în Germania, i-a luat un interviu bunicului său. Cum se vede un erou prin ochii unui copil? Dar un ziarist în devenire prin ochii unui bunic? Aflați în interviul de mai jos.