• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 19 Ianuarie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Duminică , 15 Decembrie , 2019

„Noi purtăm pe umeri o istorie care ne dă dreptul să fim un subiect important în lumea contemporană. Ce ne lipseşte? Ne lipseşte o elită responsabilă care să ne repre­zinte în lume du

Reporter: Politicienii români vorbesc de foarte mulţi ani, de regionalizare, de reorganizarea administrativ-teritorială, pe de altă parte şi UE a recomandat ca statul să aibă regiuni mai mari, să nu fie aşa de fragmentat. Este nevoie de o astfel de reorganizare?

Ioan Aurel Pop: Ce să spun? Eu am trăit în copilărie perioada în care România era împărţită în 16 regiuni. Aceste regiuni nu prea aveau legi­timitate istorică, cu excepţia unora, regiunea Oltenia, regiunea Banat, regiunea Crişana, regiunea Mara­mu­reş, iar Transilvania Centrală, propriu-zisă, era împărţită în regiunea Cluj, regiunea Braşov, regiunea Hunedoara. România a avut în perioada interbelică, peste 70 de judeţe, în România Mare, România reîntre­gită. Acele judeţe erau mai mici decât cele de astăzi. Dar, Uniunea Europeană vrea să lucreze pe Regiuni de Dezvoltare şi noi am creat opt Regiuni de Dezvoltare, dar care nu îşi găsesc modul de func­ţionare pentru că, parţial au rămas formale.
Dacă întrebi un român care e capitala Regiunii de Dezvoltare N-V, puţini răspund că e Cluj, sau în Nord-Est, Iaşi. Aceste Regiuni de Dezvoltare, după părerea mea, dacă ar fi activate, fără desfiinţarea judeţelor. Judeţele fac parte dintr-o tradiţie a noastră care vine din Evul Mediu, primele judeţe pomenite în Ţara Românească, la 1300. Să ne gândim cât a trecut de atunci. Alexandru Cuza, deşi moldovean, nu a impus pentru România ţinu­turile Moldovei, Moldova era împărţită în ţinuturi şi a considerat că judeţele sunt cea mai potrivită formă. Termenul e vechi, românesc, frumos. Vine de la cuvântul Jude, iar acesta vine de la Iudex, din limba latină, e o reminiscenţă a Dreptului roman. Judeţ înseamnă şi adunarea celor veniţi să primească dreptatea de la judecător.
Din punct de vedere istoric, ele (judeţele n.red.) sunt justificate. Dacă regiunile de dezvoltare care sunt deja, ar fi un pic activate eu cred că ne-ar merge mult mai bine. Dau un exemplu în privinţa univer­sităţilor.
România are aproape 100 de univer­sităţi, ceea ce e absurd. Dintre acestea, aproape jumătate sunt private şi funcţionează cum funcţionează. Sunt câteva care sunt performante şi restul se târăsc. Şi avem circa 50 de universităţi de stat, vai de capul lor! Toate vor cele trei grade universitare, toate vor să fie egale între ele, ceea ce e din nou absurd. Dacă ar fi universităţi de interes local care să ofere numai licenţă, cum sunt Colegiile în SUA, ar fi mai bine. Ele ar putea fi întreţinute de consiliile locale din judeţe.
O a doua categorie de universităţi: cele regionale. Ar putea exista în fiecare din cele opt Regiuni de Dezvoltare câte o universitate regională care să confere gradele de licenţă şi masterat. Şi, abia la urmă un grup de universităţi importante, care au şi vechime, tradiţie şi renume, prestigiu, ar fi universităţile de interes naţional cu profil de cercetare, nu numai de predare. Ele ar putea fi finanţate direct de minister. Atunci, presiunea asupra ministerului Edu­caţiei ar scădea şi autorităţile locale ar putea rezolva propriile cerinţe.
O universitate locală întreţinută de consiliul local poate pregăti mai bine forţa de muncă necesară în acel judeţ. Nu ar mai fi acuzate unele universităţi că fac numai teorie şi că scot pe bandă rulantă şomeri. Dar nu se gândeşte... nu vrea nimeni, dintre decidenţi, să facă acest lucru. Acest exemplu este la ceea ce mă pricep eu, dar sunt convins că şi economic s-ar putea aplica, şi social.
Anumite agenţii ar putea fi de interes local, agenţii care să se ocupe de sărăcie, de mediu, de tăierea pădurilor, care ne copleşeşte. Şi alte probleme s-ar putea rezolva mult, mult mai uşor.
Rep.: Mai sunt atraşi elevii de istorie, de materia predată în şcoală?
Ioan Aurel Pop: Interesul elevilor nu a scăzut numai la materiile uma­niste, constat că a scăzut şi la mate­matică, chimie, fizică... ceea ce nu e normal! Eu, deşi sunt specialist în domeniile umaniste, sunt absolut convins că fără matematică, fizică, chimie, nu există şcoală serioasă. Dar, în societatea noastră digita­lizată riscăm să devenim maşini, nu putem trăi fără telefonul mobil, nu putem trăi fără laptop, ne consultăm mereu poşta electronică. Să ne uităm la oameni pe stradă, în autobuze, nu mai citesc cărţi, citesc pe telefon sau tabletă, dacă mai citesc ceva. Sau îşi trimit SMS-uri. În lumea asta, ca să nu devenim noi înşine mecanisme subordonate altor mecanisme pe care le-am creat noi, după cum apare în filmele SF, cred că ar trebui să ne gândim la suflet. Iar sufletul se întreţine cu literatură, cu istorie, cu geografie, cu sociologie, cu filoso­fie, cu etică, cu morală. Nu putem neglija aceste lucruri.
Aceste lucruri îi fac pe specialiştii în IT să se sature de IT, la un moment dat şi să tânjească, poate, după un sonet de Shakespeare şi nu ştiu unde să îl caute. Sau după un roman de Mircea Eliade, sau după o carte de istorie, de ce nu!?
Istoria a fost demonizată, s-a spus că a fost instrument în mâna guvernan­ţilor, că istoria a mers mână-n mână cu propaganda. Iertaţi-mă! Şi altele au mers mână-n mână cu propaganda! Regimurile politice au folosit aproape totul înspre binele lor, să le meargă lor bine. Dar, istoria ca disciplină n-ar nicio vină. Istoria onestă înseamnă prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Este o reticenţă astăzi şi pentru că nu mai avem profesori dăruiţi meseriei. Un profesor la clasă trebuie să oficieze. Trebuie să fie convins că transmite ce ştie el. Or mulţi profesori, nu numai cei de istorie, o fac formal pentru că şi-au ales meseria la întâmplare, ca să fie şi ei intelectuali, să câştige o pâine mai uşor, pentru că, eventual, nu au avut aplecare spre matematică, fizică, şi şi-au ales această meserie. Dar, această mese­rie, de profesor, nu se poate face aşa! Pentru ca un om să aibă succes în ceea ce transmite trebuie să o facă sincer. Elevii, mai ales studenţii, ştiu când profesorul vorbeşte din convingere sau o face formal.
Universităţile formează profesori pe bandă rulantă şi nu mai avem în prim-plan învăţământul, ceea ce e un semnal de alarmă. Pentru că o naţiune nu se poate distruge numai cu bombe atomice sau cu rachete intercontinentale, e destul să-i distrugi sistemul de educaţie!

Rep.: În momentul de faţă, patriotismul este batjocorit. De ce? Nu mai trebuie să fim patrioţi?
Ioan Aurel Pop: La noi e o situaţie specială. Comunismul românesc a fost în partea finală din naţionalism în comunism exacerbat cu Ceau­şescu - geniul Carpaţilor, cu românii unici şi unitari, în permanenţă conti­nuitate pe acest pământ, cu genia­litatea noastră, cu societatea mul­t­i­lateral-dezvoltată şi cu altele.
Alte ţări din jur nu au avut aşa ceva. Atunci noţiunea de iubire de patrie s-a diluat teribil. Foarte mulţi oameni s-au îndepărtat de treaba asta. Pe de-o parte. Pe de altă parte, chiar şi după căderea regimului comunist, după momentul 1989, o vreme, ideea de globalizare occidentală părea că prinde contur. Atunci se părea că UE se va forma, se va putea adopta o constituţie a UE, că statele vor ceda o parte din suveranitatea lor ca să putem avea organisme decizionale la nivelul continentului. Mulţi s-au gândit: „Lasă, dom’le! Subiectul ăsta numit naţiune şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Să nu mai vorbim despre asta!”
Să nu ţii legătura cu un loc de naştere pentru că suntem cetăţeni ai lumii, ne naştem într-un loc, lucrăm în alt loc şi e bine aşa. E! S-a dovedit în ultimii 10-15 ani că acest lucru a fost o iluzie. Ideea de a construi o societate globală punând o condiţie falsă, şi anume distrugerea naţiu­nilor, s-a dovedit ea însăşi falsă. Atunci, unii au ajuns la înţelep­ciunea de a crede şi cred că acesta e viitorul, că o societate următoare, dacă se vrea globală trebuie să plece de la naţiuni şi să facă o asemenea societate din naţiuni, respectându-le. Impunând o limbă de comunicare sau mai multe, dar respectând graiurile locale, tradiţiile locale. Eu nu vreau o Europă ca să mă duc la Paris să mănânc la fel ca la Londra, la fel ca la Roma. Dacă merg la Paris vreau să mănânc ca în Paris, să văd moda pariziană, să văd un muzeu pe care nu îl văd în altă parte. Ideea de uniformizare fără naţiune, a fost proastă. Şi astăzi, cumva se recâş­tigă ideea asta. Eu încerc să le explic şi studenţilor că a fi patriot înseamnă a-ţi iubi locul în care s-au născut ai tăi ca să poţi duce mai departe această tradiţie. Se va spune că nu este nevoie de asta pentru că se trăieşte în toate părţile. Nu-i adevă­rat! Locul de naştere rămâne un loc privilegiat. Eu, sincer, cred că dacă nu iubesc locul în care m-am născut eu, nu pot iubi nici locurile de naştere ale altora. Eu vreau să înţeleg de ce englezii au făcut Brexit? De ce francezul, care e campion la constituţii, n-a vrut o Constituţie europeană? De ce polonezii se închid în sine şi vin să spună că Chopin a fost polonez, că biserica catolică le e caracteristică, că Madona Neagră de la Czestochowa veghează asupra Poloniei şi că Polonia e sfântă? De ce?
Pentru că nu se poate trece peste aceste lucruri. Când devin exagerate ele trebuie atenuate, dar sentimentul de patriotism curat este acela care mă face pe mine să pot iubi patriile altora, plecând de la patria mea. Sunt absolut convins că, dacă înţeleg patria mea, pot înţelege alte patrii. Dacă nu înţeleg nimic din rosturile mele, dacă nu ştiu de ce Eminescu a scris „Râul, ramul”, de ce a scris „Scrisoarea a III-a”, de ce Enescu a scris „Rapsodia Română” sau Ciprian Porumbescu opereta „Crai Nou”, dacă le ignor pe toate astea nu pot să-l înţeleg nici pe Chopin, nu pot să ştiu nici de ce Goethe e un mare poet german...
E o exagerare şi o greşeală pentru că, prin cuvântul naţionalism şi prin cuvântul patriotism, unii cred că se exprimă egoismul naţional, ceea ce nu poate fi adevărat decât prin greşeli, prin exagerări. Dacă aceste sentimente sunt curate, sunt absolut convins că vom construi o lume a naţiunilor în care ele să acţioneze ca într-un concert, ca-ntr-o orchestră simfonică. Dar pentru asta, repet, trebuie lideri europeni şi naţionali inteligenţi.

Rep.: Care este rolul Academiei în conducerea statului? Are vreun rol? Sunt academicienii consultaţi
când se iau decizii importante
pentru stat?
Ioan Aurel Pop: Academia Română are un statut privilegiat faţă de alte Academii din alte ţări care s-au înfiinţat în condiţii vitrege. De
exemplu, Academia Bulgară s-a creat în 1869, pe teritoriul Româ­niei, la Brăila, pentru că bulgarii nu aveau ţară. Bulgaria era o provincie turcească, cum Ţara Românească nu a fost niciodată.
Academia Română când s-a creat,
s-a creat sub auspicii extraordinare, la finalul domniei lui Cuza, şi la începutul domniei lui Carol, în 1867. Academia s-a creat drept un Pantheon naţional cu scopul de a întări identitatea românilor studiind, normând limba română, studiind lite­ratura română, istoria României şi folclorul românesc. Adică, acele discipline care dau particularitate unei naţiuni. Cum au făcut toate naţiunile din jur, mai importante. Numai cele sub stăpânire străină nu au prea putut. Noi am avut şansa să putem.
Academia s-a înfiinţat ca o instituţie de coeziune naţională. Şi în toţi anii aceştia, peste 150 de ani, nimeni nu a putut să o distrugă. A avut două perioade când a fost pe cale să fie distrusă. Prima a fost 1948, când regimul comunist i-a exclus peste 100 de membri, a arestat o mare parte dintre ei, i-a băgat în închisori şi vreo nouă au murit acolo, ceea ce a fost o tragedie. Dar nu au putut distruge Academia! Pe unii i-au reprimit în 1955, au înnoit-o şi cu ele­mente discutabile, politruci, dar nu mulţi. În Academie a rămas spiritul ştiinţific extraordinar, în toată perioada comunistă. A doua perioadă a fost după 1974, când a fost primită în Academie Elena Ceauşescu. Din acel moment, regimul de atunci, familia Ceauşescu, Comitetul Central n-a mai acceptat niciun membru al Academiei până în 1989. Prin urmare, în ultimii 15 ani de existenţă a Academiei sub comunism, ea a riscat să moară fizic prin moartea membrilor ei. În plus, s-au creat Academii paralele precum Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, care trebuia să fie portavoce a comunismului, în condiţiile în care Academia mare era reticentă. Şi pro­mova în continuare spiritul ştiinţific, elevat.
Academia noastră şi-a cucerit de-a lungul celor 150 de ani, un rol în societate. Dacă mergem să facem un sondaj de opinie, astăzi, cum s-a întâmplat recent, Academia este, alături de Biserică şi de Armată, pe primele locuri, în încredere.
Sigur, într-o societate civilă ar trebui să fie acolo şi Parlamentul, şi Guvernul, şi Preşedinţia, dar poporul român nu mai are încredere în instituţiile politice. Asta este foarte rău pentru stat!
Faptul că are încredere în instituţii spirituale cum sunt Biserica şi Academia arată că acest popor poate fi salvat. Şi crede că poate fi salvat prin spiritualitate şi prin cultură, ceea ce ne face să revenim la crezul Şcolii Ardelene care zicea aşa: „Prin cultură, la libertate!”. Cultura se poate dobândi prin educaţie. Deci, dacă avem o şcoală bună, un sistem de sănătate pus la punct, şi instituţii în care să avem încredere, nimic nu e pierdut.
Academia concură la toate acestea. Ea îşi oferă serviciile către puterea politică şi dă expertize în domeniul protecţiei mediului, în domeniul poluării, în domeniul vânătorii, în domeniul tăierii (sau nu) a pădurilor, în ce vreţi dumneavoastră. Academia Română are specialişti. Are şi comisii specializate şi secţii de specialitate, de la matematică, fizică, chimie, biologie, ştiinţe medicale, ştiinţele pământului, până la istorie, limbă şi literatură, filologie, o secţie mai nouă este cea de tehnologia informaţiei, adică IT, care s-a înfiinţat după căderea comunismului. În Academia Română sunt institute de cercetări, există marea zestre a poporului român strânsă în Bi­bliotecile Academiei, cea mai mare la Bucureşti, dar şi la Cluj, la Iaşi, la Timişoara. Are filiale în ţară. Cu alte cuvinte, Academia nu e o instituţie dominatoare, dar ar fi bine ca în continuare Academia să fie consultată, să i se ceară puncte de vedere pentru că, mai multe puncte de vedere care vin din locuri diferite, nu pot decât să îmbunătăţească managementul unei ţări. Din acest punct de vedere, eu nu mă pot plânge, mă plâng de lipsa de echilibru din societatea românească, de schimbările dese de guvern, de miniştri, de instabilitate care nu poate face bine nici Academiei. Începi un dialog cu un mi­nistru şi îl termini cu altul. Nu ai cum. Trebuie să o iei de la capăt.
Prin urmare, o societate românească aşezată, în care să fie respectate va­lorile democratice, ar favoriza şi bunul mers al Academiei române.
Academia a elaborat o strategie a dezvoltării României pe următorii 30 de ani, acum câţiva ani a făcut-o, cu linii directoare, n-are nicio legătură cu planurile din timpul comunismului. Am arătat nişte direcţii prin care putem salva şi naţiunea română, şi planeta. Direcţiile sunt generale, sunt pliate după cele ale lumii, ale Occidentului, şi prin asta Academia este şi naţională, şi uni­versală. Ştiinţa, se ştie, nu are graniţe. Ştiinţa, mai ales ştiinţele fundamentale sunt generale, dar ele se desfăşoară în limbi diferite, în culturi diferite, şi atunci apare şi tenta asta naţională, şi Academia vrea să îi înveţe pe oameni că naţionalul şi universalul nu se află în contradicţie, dimpotrivă, ele trebuie să se afle în echilibru, să se completeze reciproc pentru că planeta a devenit un stat global. Călătorim aşa de uşor, umblăm dintr-o parte în alta, şi mesajul României trebuie să fie un mesaj de ţară civilizată.
Noi purtăm pe umeri o istorie care ne dă dreptul să fim un subiect important în lumea contemporană. Ce ne lipseşte? Ne lipseşte o elită respon­sabilă care să ne reprezinte în lume după exigenţele acestei naţiuni care a dat şi scriitori, şi muzicieni, şi specialişti în Istoria Religiilor, şi sculptori ca Brâncuşi, şi poeţi ca Emi­nescu. Nu ne putem plânge de nimic, din acest punct de vedere. Cred că ne putem plânge, însă, de lipsă de reprezentare corectă, de lipsă de dialog internaţional corect, nu ne ştim prezenta valorile, în Occident.
Cine spune că nu trebuie să ştim limbi străine face o eroare funda­mentală. Suntem o naţiune mică, trebuie să vorbim româneşte între noi, să cultivăm această limbă frumoasă, dar să învăţăm cât mai multe limbi străine, să ducem mesajul nostru de bine, lumii!

 

 

„Sentimentul de patriotism curat este acela care mă face pe mine să pot iubi patriile altora, plecând de la patria mea. Sunt absolut convins că, dacă înţeleg patria mea, pot înţelege alte patrii. Dacă nu înţeleg nimic din rosturile mele, dacă nu ştiu de ce Eminescu a scris „Râul, ramul”, de ce a scris „Scrisoarea a III-a”, de ce Enescu a scris „Rapsodia Română” sau Ciprian Porumbescu opereta „Crai Nou”, dacă le ignor pe toate astea nu pot să-l înţeleg nici pe Chopin, nu pot să ştiu nici de ce Goethe e un mare poet german…”
Ioan Aurel Pop

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.