• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 28 Februarie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Duminică , 22 Decembrie , 2019

Noaptea Melomanului cu IOAN ALEXANDRU (25 decembrie 1941 - 16 septembrie 2000)

În noaptea Sfântului Crăciun ce va să vină, acest mare Poet, precum și la fel de mare prie­ten al Maramureșului, și ale unora dintre noi - nu puțini! - trăitori în această alduită parte din „Grădina Maicii Domnului” (Papa Ioan Paul al II-lea), IOAN ALEXANDRU, cucernicul slujitor al Cuvântului zi­ditor, și prin el al Ziditorului lumii acesteia, ar fi împlinit 78 de ani. În acea Seară Preasfântă, glasuri de prunci colindători cu stea l-au trezit la viață din somnul pântecelui maică-sii, iar ursitoarele care l-au primit dulce legănându-l au fost darnice cu el, înfăşându-l într-o lumină ce mistuie fără cruțare, dar și veșnicia ți-o așterne-n cale, astfel că somnul de veci e doar părelnic. Glasurile îngemănate ale celor șase clopote de la Sfânta mănăstire
Ni­cula, de trei ori pe zi, și ale cucernicilor părinți, noapte de noapte, tulbură somnul lui Ioan Alexandru, dovedindu-ne nouă și LUI că acolo viața e veșnică și nu somnul.
Prin bunăvoința cinstitelor gazde de la această prestigioasă Gazetă de Maramureș, iată că azi avem posibi­litatea să-i facem o reverență acestui cântăreț din strane de biserici, care a fost IOAN ALEXANDRU, cel care a iubit cu patimă fierbinte și muzica din Rai venită. Noi amândoi i-am descoperit splendoarea ca figuranți în spectacolele memorabile de pe scena Operei din Cluj, dar și la lecțiile duminicale, oferite gratuit nouă tinerilor studenți mai ales (dar nu numai...) de către
unii artiști de renume ai Filarmonicii Clujene, în celebra sală de concerte a Casei Universitarilor. Nu o dată, din cauza supraaglomerației, eram ne­voit să-mi iau notițe stând într-un... picior. Dar n-am regretat. Nici până azi!
Prin vreme, Poetul Ioan Alexandru a făcut pași enormi pe drumul cunoaşterii Marii Muzici Universale. Stau mărturie prezentările (și nu numai!) despre Bach, Mozart, Beethoven și Vivaldi, aduse la cunoș­tința insomniacilor - printre ei și subsemnatul!
– într-o memorabilă Noapte a meloma­nului prezentată la Radio România Cultural (ah, ce vremuri, Dumnezeule Mare - P.A.), tot de către Ioan Alexandru, poetul Imnelor necântate, vorba nu mai știu cui.

„La Mozart totul începe și se sfârșește în sărbătoare”
Pentru marele MOZART am preferat ca titlu al emisiunii radiofonice:
„LA MOZART TOTUL ÎNCEPE ȘI SE SFÂRȘEȘTE ÎN SĂRBĂTOARE” – Ioan Alexandru.

Mozart este însuși bucuria vieții. Muzica lui aproape că nu cunoaște devenire în ceea ce rămâne o performanță în sufletul omenesc. Este copilul etern, copilăria care nu îmbătrânește, nu știi când începe ca să nu sfârșească niciodată. Este bucuria paradisiacă a sufletului omenesc, asupra căruia nu apasă grijile împuținătoare de ființă, ci numai slava împodobirii ce îmbracă ima­culat crinii câmpului și înalță, în mărirea câmpului pur, păsările cerului. Este jubilația seninătății pruncului care în orice clipă se știe la locul potrivit pentru o nouă biruință a jocului întru seninătate, a copilului pentru care lacrima însăși este apologia neprihănitei bucurii. Scrisorile sale, câte ni s-au păstrat, îmi mărturisesc, din adolescență până-n ultimul an al vieții, acelaşi suflet miraculos, deschis, nefățarnic și îndurerat care, în noaptea nunții plânge în genunchi cu soția lui ca un prunc al răsăritului care, lângă mama sa aflată pe patul de moarte va ști să rostească vorbe de aur pe care și astăzi le purta în inimă ca pe un talisman de împăcare și bucurie. Nu știm câte i s-au întâmplat în viața nelipsită de ofense, de insuccese nenumărate, apoi dureri și incertitudini materiale ce n-au izbutit să sustragă sufletul marelui compozitor din starea de celebrare care se dovedește vocația cea mai profundă a ființei umane. Starea aceasta de celebrare, care este specifică de asemeni marilor poeţi, starea căreia
i-am spune în termeni bizantini, doxologică, stare imnografică, în aceasta s-au găsit cele mai profunde suflete omenești până astăzi, în care umanitatea își regăsește ființa ei cea mai profundă.
Muzica lui Mozart este muzica imnică, doxologia desăvârșită pe care o mărturisesc toate creaturile, iar în ființa umană ea devine transparentă, punte de penetrare în lumina pură a spiritului. În această vreme când compune concertul pe care o să-l ascultăm, Mozart se afla, împreună cu mama și sora sa, într-o superbă călătorie de la Salzburgul natal spre Paris. Starea sufletească a lui Mozart din aceste clipe este cea dintr-o scrisoare cunoscută: „Inima mi-e ușoară ca fulgul. Sunt mare trăitor al celor mai frumoase bucurii. Natura vorbește-n mine tot atât de tare ca în oricare altul; și poate chiar mai puternic decât în mulți vlăjgani mari și puternici. Mi-e imposibil să trăiesc la fel cu majoritatea tinerilor de astăzi, pentru că mai întîi sunt prea religios, în al doilea rând am prea multă iubire față de aproapele meu, și cu un suflet prea cinstit ca să pot seduce o fată nevinovată. Temperamentul meu înclină mai mult spre o viață liniștită, pașnică, decât spre agitație.” (Viena, 12 decembrie 1781)

Acest înțeles aproape sfânt față de iubire, față de semeni se cuvine a fi amintit pentru că muzica aceasta nu este izvorâtă dintr-o viață dezor­donată, boemă, ci a unui suflet cast, a iubirii și bucuriei slujite de-o ființă de-o mare moralitate, neprihănită, de un om cast cu familie și copii, o artă care aduce, ca cea a lui Bach, împăcarea în sufletul omului, așezarea roditoare, nu zbuciumul și nestatornicia, ci acea bucurie izvorâtoare de lacrimă a ispășirii de care vorbește Mozart, bucuria biruitoare de suferință ce l-a apropiat de Pales­trina (Giovani Pierluigi da Palestrina, compozitor italian, 1525 – 1591, P.A.) și cântul gregorian, de spațiile eterne ale lui Bach de mai târziu. Muzica lui Mozart este o muzică perlată, înrourată, este din neprihănirea miezului de nopți, a privighetorilor cântat de roua pe făpturi. Ascultând această muzică te simți îmbălsămat, îți începi săptă­mâna trudei ca în Cântarea Cân­tărilor (Poem lirico – dramatic, Autor: Regele Solomon, 1000 - 931 Î.CR., P.A.) din vechime, din culmile sărbătoririi.
La Mozart totul începe și se sfâr­șește în sărbătoare. Este ziua înce­putului de sărbătoare și a sfâr­șitului de sărbătoare, este acest spațiu
paradisiac de duminică pe care, fie-mi îngăduit, ca transilvan să spun că
l-am auzit de câteva ori în muzica veche maramureșană; această bucurie pe care o știm din muzica veche maramureșană cântată nu de lăutari, ci de oamenii locului, are ceva din colindele neprihănite din care a dispărut orice formă de întunecime, este o jubilație cosmică desăvârșită. Nu am găsit o apropiere înspre muzica veche maramureșană decât la Mozart. (În continuare, la propunerea lui Ioan Alexandru, cei de la postul Radio România Cultural au transmis celebrul Concert pentru pian și orchestră nr. 21, în La major, Solist: Dinu LIPATTI. Ascultați-l! - P.A.).

IOAN ALEXANDRU, la emisiunea radiofonică, Noaptea Melomanului (2): „CÂT A TRĂIT AICI PE PĂMÂNT, BACH A FOST NUMAI CÂNTEC” - Ioan ALEXANDRU

 

 

„Ascultându-l pe BACH e ca și cum ai trage o cortină grea dintre cer și pământ să afli ce se întâmplă dincolo…”

 

 

„Nu există nimic mai frumos decât, prin muzică, să te apropii de Dumnezeu.”
 (L. van BEETHOVEN)
 „Opera lui Eminescu - o poartă larg deschisă spre Marea Muzică.” (Nicolae BRÂNDUȘ)
„Politica nu e de demnitatea unui Mare Artist.” (Maxim GORKI, scriitor rus)
„Feriți-vă de cei care nu iubesc muzica; ei sunt meschini și ipocriți.” (W. SHAKESPEARE)
Ascultându-l pe BACH e ca și cum ai trage o cortină grea dintre cer și pământ să afli ce se întâmplă dincolo; te vezi purtat într-un ceas înalt al fericirii de dincolo de moarte, când sufletul dobândește încoro­narea vieții eterne. Cât a stat aici pe Pământ, Bach a fost numai cântec, în ciuda durerilor de care a avut parte. Din cei 20 de copii pe care
i-a avut, aproape jumătate au murit de mici, iar el și-a pierdut vederea, revenindu-i doar pe patul de moarte. I-a mai văzut pentru ultima oară pe ai săi și un bogat buchet de trandafiri așezat lângă patul său de suferință de către soția sa Ana-Magdalena, căreia îi vorbise cu împăcare despre moarte, despre anii cei mai fericiți ai lor. Din adâncul sufletului său care își aștepta întoarcerea în rânduiala bucuriei din care a venit pentru o vreme pe meleagurile sufletelor noastre, în acest adânc al sufletului aduce fructe miraculoase pentru frații săi, scuturate parcă de pe pomul vieții din grădina raiului nepieritor.

La Arta Fugii a lucrat până-n pre­ziua morții, fiecare ton fiind ridicat din înlănțuirea indiferentă la simțirea înaltă a inimii pure, este relegat în dimensiunea spirituală. Arta Fugii din veacul al XIV-lea până la Bach este atestată în arta muzicală italiană și franceză, la-nceput în forma cea mai simplă de canon, apoi ca preludiu-preambul. Un moment de maturitate a Fugii îl aduc maeștri Germaniei de Nord. Partea I-a - Kyrie - din Missa în si bemol minor, instrumentele sunt chemate să acompanieze vocile umane în cuvintele: Kyrie eleison. Arta Fugii este splendoarea sărbă­torii lăuntrice. Desăvârșirea Fugii aparține polifoniei. Integritatea fiecărei melodii nu este frântă și nici împuținată, ci convingător potențială conviețuind cu celelalte. Se ctitorește aici un sanctuar, o horă, o comuniune de unde, singure simfoniile, n-ar putea să-și dea măsura proprie, râul purtând împletirea undelor de origine care, laolaltă, devin cântec pe drumul lor către mare. Aceasta este inima comuniunii: împreună viețuind, exis­tența se preface în cântec, în laudă, în bucurie nesfârșită. În acest liturgic restaurator, în această regăsire a împăcării în spiritul iubirii nepie­ri­toare, acea iubire întrupată în logos în fața căreia pășește Bach și Dante prin moarte. Aceste cuvinte le-a rostit în preaj­ma morții: „Ieși­rea din noapte în lumina fără de amurg, bucuria comuniunii omului atins de lacrima iubirii nepieritoare”.

Poetul, pentru exemplificarea mu­zicală, a propus: Aria AVE MA­RIA; Suita nr. 3 pentru orchestră; Coralul pentru orgă și trompetă IISUS E PRIETENUL MEU.

 

 

„Aceasta este culmea culturii europene la care s-a ajuns prin Ludwig van Beethoven”

La nici un alt compozitor ca la Beethoven nu se simte mai cu putere cum instrumentele au viață; pur și simplu iau foc laolaltă atinsă de văpaia purificatoare a spiritului.
Instrumentele din lemn uscat, desfrunzit, rupt din rădăcini ca niște ose­minte descărnate sunt chemate la o nouă-nsuflețire pe care natura, foșnetul frunzelor din arborele de odinioară nu le putea oferi. Apoi corzile de aramă trecute prin foc din măruntaiele pământului, alămurile răsunătoare, pielea viețuitoarelor jupuite de pe tobele din fundaluri, toată această pădure uscată, des­cărnată cum arată orchestra asupra căreia se revarsă duhul de geniu a lui Beethoven intră într-o însuflețire nouă, nemuritoare. Natura a încetat, florile și privighetorile din pădurile de pe colinele planetei nu se mai aud în graiul lor muritor, ci vor transpare, ca în Pastorală (Simfonia a VI-a în Fa major, de L. van Beethoen - P.A.), când vom auzi apele în șuvoi și suspinul pădurii, nu va mai fi pădurea naturii de pe colinele Pă­mântului, ci pădurea transfi­gurată, cea mutată în amintire și de-aici în eternitate.
Îmi vin în minte imaginile de-acum aproape trei milenii, ce se ridică la viață în puterea unei armonii, în virtutea unei bucurii resurecțională, necunoscută, când os pe os, mădular cu mădular uscate de veacuri se strâng într-o plăsmuire a noii făpturi omenești sortită vieții fără amurg. Suflul întoarcerii la viaţă, zborul acestei bucurii se revarsă din pădurea uscată, prin instrumentele descărnate, esențializate pentru a putea încarna viața spirituală pe vertebrele lor. Acest suflu îl sărbătorește aproape fiecare concert sau simfonie beethoveniană. El nu e un contemplativ ca și Bach, ci un dinamic resurecționar în care bucuria se dobândește în urma unui efort excepțional susținut în amănunt, așa cum este pătruns în păduri de furtună, coroană după coroană, frunză din frunză până ce se toarce fir cu fir întins, puterea fulgerelor cu aură curcubeică, atunci când cerurile risipindu-se pe câmpii și-au descărnat roadele peste colinele holdei ș-ale viței-de-vie. Întâi auzim cum își fixează țărușii așa cum cuvântul lucrează, apoi însămânțează locul. Se aud niște bătăi austere așa cum bate toaca de lemn lovită în amurg jur împrejurul sanctuarului pentru purificarea locului, pentru atragerea spiritelor bune și alungarea celor rele. După ce sunt trase coardele de viță care delimitează locul sacru este circumscris, Beethoven începe lucrarea în amănunt. Fortul de ascultare din partea omului corespunde cu un șuvoi, ca o ploaie bună ce fecundează locul arid în vederea rodniciei. Să urmărim îndeaproape acest dialog între fragilul pământ, între să­mânța umilă și dărnicia înfloritoare de sus ce se revarsă între animus și anima, când se stator­ni­cește acest har nupțial care treptat transfigurează locul arid într-un tărâm al bucuriei paradisiace. Locul, toposul beethovenian este arid la început, este stâncă sterilă, pe urmă începe lucrarea, începe însămânțarea locului cu bucuria spiritului. Este atras Beethoven de un suflu care penetrează în cele mai incerte spații ale materiei cuprins fiind de cea mai pură jubilație; este un șuvoi de ape transfigurate, ca o cascadă căzută de sus. La această îmbrățișare a cosmosului cu bucuria inimii arzătoare, la această sărbătoare a inimii transfigurată, a omului scăpat în zodia nemărginitei bucurii, aceasta este culmea culturii europene la care s-a ajuns prin Beethoven și care străbate și azi și va străbate cât vor fi veacurile și inimile celor care-l ascultă cu smerenie și bucurie.
(A urmat audiția, la dorința Poe­tului, a primei părţi - Impresii de la țară - din Sinfonia a VI-a „Pastorala” de L. van Beethoven. Și-ar mai fi dorit să reasculte măcar un fragment, dintr-o simfonie beetho­veniană total necunoscută: a X-a „Jenaer”, neterminată, doar în trei părți... Lucrarea însă nu exista în fonoteca radioului-gazdă. Ioan Ale­xandru a ascultat-o, pentru prima și ultima dată la noi acasă, în Baia Mare, în fonoteca mea exis­tând după ce am cumpărat discul la Chișinău, dintr-un maga­zin numai cu discuri sovietice  „Melodia”. Interpretarea unei orchestre simfonice moscovite, este una de excepție. L.P.-ul îl ascult doar la zile mari și cu prieteni de talia lui Ioan ALEXANDRU!)

 

 

„Trebuie să fii un instrument a lui Dumnezeu
ca să compui o asemenea muzică”
(Dinu Lipatti despre Ludwig van Beethoven)

„Nu recunosc alt senin
al superiorității decât bunătatea”
(Ludwig van BEETHOVEN)

„Pentru mine, ENESCU
va rămâne una din marile
minuni ale lumii”
(Lord Yehudi Menuhin
- celebru violonist)
 

 

„Muzica lui Vivaldi este expresia luminii și a timpului” 

Antonio VIVALDI (compozitor ita­lian; 1675 – 1741; P.A.) prin timp, se trage din aceeași umbră de aur de unde vine Giotto (pictor și arhitect italian; 1276 - 1337; P.A.) și Angelico (pictor italian, 1387 – 1455; P.A.).

Viața lui Antonio Vivaldi este legată de Veneția. În celebra basilică de aur, San Marco (răsă­riteană, în duh bizantin), tatăl său a fost un celebru violonist. Aprofundând studiile asupra muzicii, Vivaldi va da desigur peste vestitul Tratat despre muzică, atât de important pentru lumea cântecului apusean, sau mai ales a cântecului gregorian, anume Cartea despre muzică a lui Aurelius Augustinus, compusă, în cea mai mare parte, în Italia, carte devenită îndreptar și manual al muzicii peste veacuri. Problema centrală a acestui tratat de muzică este punerea în lumină pentru prima dată a puterii spirituale, morale, tăinuită de melos, ca flori ale sufletului, muzica puri­ficată de focul mistuitor al iubirii și renașterii. Muzica lui Vivaldi este expresia luminii și a timpului. Ea prin ritm și succesiune se unește cu urzeala aducerilor aminte, a somnului primordial. Muzica adună! În acest fel face parte din bine și adevăr. Așa îmi pare mie, ca om al cuvântului, muzica lui Vivaldi:

O celebrare a desăvârșirii. Este vorba de cântarea deja izbăvită care răsună în „Anotimpurile” (Celebrele concerte, patru la număr, pentru vioară și orchestră - P.A.) lui Vivaldi.
Da, este iarnă peste Pământ, dar câtă bucurie aduce și iarna (referire la concertul cu acest titlu, pentru vioară și orchestră - P.A.). Este bucuria care nu amână durerea cea mare, ci este expresia biruinței, a vindecării săvârşite de logosul intrat în istorie, de aici puterea acestei muzici europene pe care o cântă întreaga planetă. Această bucurie irezistibilă și completă, bucuria spiritului ce tot revine în fiecare lucrare a lui Vivaldi, l-a fascinat pe Bach (1685 - 1750), care i-a prelucrat mai multe lucrări, nutrind pentru Vivaldi o dragoste de confrate. Ce răsună la San Marco, prin mu­zica lui Vivaldi, este acea bucurie a sufletelor care făuresc istoria în profunzime și destinația ei de restaurare și refacere a omului integrat întru eternitate. Și cum n-ar răsuna în saloanele Veneției acea bucurie la înălțimea acelor exigențe ale spiritului care domnesc în spațiile sacre în care au cântat Giovanni Palestrina (1525 - 1594; P.A.) și Giovanni Gabrielli (cca. 1557 - 1612; P.A.).
Sunt patru Anotimpurile lui Vivaldi, dar de fapt în adâncurile acestora stăruie cu precădere doar unul: eterna primă­vară, veșnica primăvară a înfloriri­lor, acea mi­reasmă neperisabilă care rămâne peste tot anul, care irumpe din umbră, din trunchiul pomului, din fructul de pe creangă, din fructul așezat pe policioara iernii, apoi ajuns în mâna pruncului unde mireasma fructului zemos jert­findu-se pentru înmiresmarea vieții.

(La dorința Poetului, „Anotimpurile” lui VIVALDI au încheiat emisiunea radiofonică Noaptea Melomanului cu Ioan ALEXANDRU).

 

 

„Epoca noastră aparține vedetei ambulante; Acesta e un semn al decadenţei. Înseamnă că ne-a sosit ceasul de pe urmă”
(George ENESCU)

„Maneliștii și tot neamul lor de târfe care se bâțâie la televizor, fac muzică???”
(Tudor OCTAVIAN – ziarist)

„Azi, pe tarabele de muzică, România e dezbrăcată”
(Anonim)

„O țară care nu-și prețuiește artiștii e mai de plâns decât una care e înfrântă de dușmani, pentru că răul e
înăuntrul ei”
(Papa INOCENȚIU al X-lea, 1644 - 1655)

„Dintre toți oamenii, noi muzicienii, suntem cei mai aproape de Dumnezeu, căci MUZICA e limbajul LUI cu care se adresează sufletelor noastre”
(Ludwig van BEETHOVEN)

 

 

Profund recunoscător îi sunt bunului prieten CRISTIAN MARCOCEAN (de la Cristal, str. George Coșbuc nr. 34) pentru sprijinul tehnic, de un înalt profesiona­lism, acordat subsemnatului la redactarea acestui articol de-o importanță majoră pentru mine. Salve, amice!
Cu prietenia ştiută, din parte-mi, Paul Antoniu.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.