• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 15 Noiembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 3 Septembrie , 2019

Nicolae Dicu şi adevăruri spuse în 1994. Mafia din mineritul maramureşean a acţionat din 1990

Situaţia mineritului neferos românesc este foarte complexă şi a fost complexă şi înainte de 1989 şi mai ales după. Mafia din minerit - cum a fost numită de presa nesimţită de după Revoluţie - a lucrat puternic pentru a pune stăpânire pe subsolurile României. Averea ţării! Ca să folosim o formulare des întâlnită şi care provoacă grimase celor care susţin că acest tip de discurs este tributar perioadei comuniste. Capitaliştii „născuţi” după 1989, mulţi dintre ei comunişti adevăraţi, slujitori ai regimului Ceauşescu, au făcut tot ce se poate pentru a fura, a devaliza, a-şi însuşi ceea ce nu era a lor. Statul, în neghiobia lui, a fost părtaş şi se pare că este în continuare.

  

Revenim cu un nou material în care încercăm să explicăm ce s-a întâmplat după 1989 cu mineritul neferos maramureşean, românesc, în ultimă instanţă.
Am reluat subiectul după discuţiile avute de curând cu fostul ministru Nicolae Dicu. Specialistul mara­mu­reşean, ajuns la o vârstă înaintată, are încă multe de spus. Deşi are probleme de sănătate, mintea îi func­ţionează, amintirile sunt acolo, iar regretele pentru ce s-a întâmplat în minerit sunt şi ele prezente. Nicolae Dicu a avut şi mult de suferit. La începutul anilor ’90 a fost atacat chiar în presa maramureşeană. Acea publicaţie nu mai există, şi-a dat obştescul sfârşit. Poate nu întâm­plător. Fostul ministru a cerut în acea perioadă celor care aveau pu­-te­rea de decizie să stopeze încer­cările de a scoate bogăţiile sub­so- ­lurilor româneşti, afară. Stopat parţial, jaful a continuat în acei ani. Sute de kilograme de aur au ajuns afară, nu mai vorbim de argint şi celebrele metale rare. Iar de atunci, câte nu s-au mai întâmplat?
În discuţiile cu Dicu am văzut nişte interviuri prezentate în presa bucu­reşteană a acelor ani. Prezen­tăm o sinteză a acestor discuţii, iar apoi vom prezenta câteva concluzii.

„Cu ocazia prezentării Memorandumului încheiat cu FMI, guvernatorul BNR a precizat că fondul valutar al BN a crescut prin intrarea în tezaur a 7 tone de aur şi 80 de tone de ar­gint. Precizez cu toată răspunderea că, în raport cu cantitatea intrată în tezaur, în perioada celor patru ani postrevoluţionari s-a scurs în afara ţării cel puţin echivalentul a 25% din această cantitate, la preţuri derizorii în raport cu costurile efective pentru extragerea şi prelucrarea minere­u­rilor cu conţinut de metale preţioase. Căile de scurgere sunt la fel de li­bere şi acum. Cauza principală o con­sti­tu­ie greutatea înţelegerii me­ca­nis­mului de producere şi co­­­­mer­- cializare a metalelor preţioase de către mulţi dintre cei care trebuie să avizeze şi aprobe tranzacţiile cu produse care conţin aur şi argint. Un profesor din studenţie spunea că: «România este o ţară bogată în re­zerve cu conţinuturi sărace».
Subsolul românesc înglobează o varietate foarte mare de minerale utile, dar cu conţinuturi mai mici sau foar­te mici decât media mondială. Fac excepţie zăcământul de uraniu de la Ştei şi de sare gemă. De aceea este necesar un volum mare de lu­crări cu costuri ridicate.
Dacă ne referim doar la zăcămintele cu conţinut de aur, acestea se găsesc în cantităţi deloc neglijabile nu nu­mai în minereuri aurifere ci şi în zăcăminte polimetalice de plumb, zinc şi cupru. Aurul se găseşte preponderent în concentrate de plumb, zinc şi cupru într-o pondere de circa 60%, iar argintul într-o pondere mai mare, circa 80%. Extragerea aurului şi a argintului se face prin metode spe­cifice, prin cianuraţie iar ce re­zul­tă este prelucrat în combinatele metalurgice. Deoarece minereurile din România au o concentraţie mică de metale nobile, media mai mică de 1 gram/tonă, se ajunge la subvenţi­onarea producţiei de plumb, zinc, cupru şi metale nobile cu peste 60%. Strategic pentru interesele naţionale, sectorul de metale neferoase şi pre­ţioase trebuie să existe şi să func­ţi­oneze, dar acest lucru se poate face cu susţinere financiară de la buget prin subvenţionarea sa. Şi dacă statul face eforturi substanţiale pentru menţinerea în funcţiune nu se jus­tifică sub nicio formă ca metalele obţinute să ia drumul străinătăţii la preţuri derizorii. Nu cred că este cazul ca România să subvenţioneze firme străine, unele dintre ele foarte bogate”, a spus Nicolae Dicu.
El a dat exemplu o firmă din Canada care dorea exploatarea în munţii Apuseni, o societate mixtă cu Regia Minieră Deva. Urmau să realizeze două instalaţii de cianurare moderne. Firma canadiană ar fi investit 7 mili­oane de dolari şi ar fi avut capital majoritar în societatea mixtă. Ceea ce se obţinea s-ar fi dus în Canada pentru rafinare, cota părţii române ar fi urmat să fie returnată sub formă de lingou sau în valută. Se spunea că în urma randamentelor superioare obţinute la cianuraţie şi la rafinare ar fi asigurat părţii române un plus de 3,4 kilograme de aur pe an, faţă de prelucrarea în instalaţiile româneşti. În faţa acestor avantaje, BNR şi guvernul de atunci a dat undă verde pentru începerea activităţii. Dar specialiştii români au făcut inves­tigaţii specifice şi au constatat că România ar fi pierdut, anual, peste 401 kilograme de aur. Au fost utilizate date false, la dosarul afacerii. Fără zgomot, afacerea a fost sistată. Nu s-au căutat vinovaţi.
Un alt tip de afacere a fost vânzarea concentratelor pentru a compensa preţul a 200 de autobasculante de 27 de tone pentru mineritul în cărbuni. 50 de milioane de dolari, preţul celor 200 de autocamioane, urma să fie compensat cu produse metalurgice, de lemn, confecţii. Şi acum urmează magia acelor autorităţi de atunci. Concentrate miniere de la Deva şi Baia Mare au fost asimilate cu produse metalurgice. S-a exportat de la cele două companii, 12.000 tone con­centrate cu un conţinut de aur de 2-3 ori mai mare ca media concentratelor exploatate în unităţile mini­ere. Deşi s-au exportat concentrate de calitate deosebită, preţul oferit a acoperit doar 35-40% din preţul de producţie. Au fost dispute şi până la urmă contractul a fost sistat. Dar, în continuare, în ţară s-au regizat acţiuni care doreau să arate că în România nu se poate prelucra întrea­ga cantitate de concentrate extrasă din unităţile miniere. Prin aceste acţiunii se demonstra, un fel de-a spune, că trebuie stopată valorificarea concentratelor de plumb şi zinc cu conţinut de aur şi argint pe plan intern, pentru a fi apoi exportate.

Dar povestea continuă. Nicolae Dicu a spus că în anul 1994 a început asaltul împotriva Combinatului Romplumb din Baia Mare. S-a dorit închiderea acestuia pe motiv de poluare, fără a se ţine cont că se făcuseră lucrări de modernizare şi mai urmau a se face. Miza era faptul că aici se prelucrau concentratele de plumb cu cel mai mare procent de aur şi argint, metale nobile care nu mai puteau fi înstrăinate datorită fluxului tehnologic, acestea intrând obligatoriu în tezaurul BNR. Fostul ministru explică în detaliu ce s-a întâmplat în ianuarie 1994. „Plecând de la existenţa la Regia Minieră Baia Mare a unor stocuri de concentrate zincoase care nu pot fi absorbite de sectorul metalurgic, în perioada 1994-1995 conducerea acestei regii a prezentat la Departamentul Mine­lor o amplă documentaţie de susţi­nere a unei acţiuni de procesare în străinătate a 50.000 tone de concentrate zincoase şi colective de plumb şi zinc. Această documentaţie preve­dea în esenţă:
În cadrul regiei se află stocuri din 1985-1989, circa 50.000 tone care nu au putut fi valorificate în ţară din lipsă de capacităţi de prelucrare în sectorul minier.
Valorificarea în exterior se face prin procesare cu returnarea metalelor obţinute.
Capacitatea de prelucrare autohtonă nu va fi afectată, sectorul minier asigurând producţia curentă de concentrate.
În urma acestor argumente ministerul nu a avut obiecţii şi a avizat documentaţia de procesare a celor 50.000 de tone de concentrate. S-a iniţiat un proiect de HG. Cunos­cându-se adevărul şi faptul că funda­mentarea acţiunii eludează ade­vărul, iar derularea ar fi afectat sectorul metalurgic au fost făcute intervenţii, din nou, la factorii de decizie.
Ministerul a dispus o analiză amplă. În urma analizei a reieşit că: pro­ducţia curentă şi stocurile de concentrate miniere asigură necesarul metalurgiei în anul 1994 în proporţie de 75% la concentrate de plumb, 25% la concentrate de bauxită, 100% la zinc, 350% la concentrate de zinc. Doar la ultimul sortiment oferta sectorului minier depăşeşte posibili­tăţile de prelucrare în me­talurgia românească. Surplusul pro­venind din perioada 1990-1993. Valorificarea surplusului sub titulatura «pro­cesare» a fost fictivă. S-a utilizat această formulare pentru a se masca adevărul asupra exportului de concentrate, produse subvenţionate de la buget. În realitate vorbim de un amalgam de firme de comerţ româ­neşti şi străine prin care s-au derulat contractele de export de concentrate”, a explicat Nicolae Dicu.

Rezumând povestea, au fost exportate 40.000 tone de concentrate din care 30.000 tone zincoase şi 10.000 tone concentrat colective de plumb şi zinc.
Conţinutul în aur al concentratelor oferite la export depăşesc de peste 3 ori conţinutul mediu al concentratelor produse în ţară.
Concluziile desprinse în urma controlului ministrului Industriei asupra modului de negociere a contractelor de export, a celor 30.000 de tone şi 10.000 de tone, iniţiate de regia Baia Mare şi derulate prin firma de comerţ GEOMIN, sunt edificatoare şi impuneau decizii tranşante, ne-a explicat Dicu situaţia din acei ani. Şi iată şi concluzia pe care Dicu a pre­zentat-o oficial în 1994. „Nu do­resc să fac o anchetă de persoane impli­cate. În parte, acestea sunt cu­­nos­cute opiniei publice şi chiar co­misiei de anchetă a Senatului pentru că unele din aceste persoane au deţi­nut funcţii de demnitari. Atrag aten­ţia factorilor de decizie că în pe­ri­oada 1990-1993 ţara a fost frustrată de cantităţi însemnate de aur şi argint şi că acest fenomen trebuie stopat. Mafia autohtonă s-a per­fecţionat, a atras în sfera ei oameni din zonele de decizie cu putere de in­fluenţare intersocială şi de pro­pagandă prin mass-media”, spunea atunci Nicolae Dicu. Nimic nou sub soare!
 

 

Concluziile noastre

 

Ne aflăm în faţa unui puzzle greu de rezolvat. Minunatul nostru săptămânal, în decursul anilor, de aproape 20 de ani, a prezentat multe materiale legate de mineritul neferos mara­mu­reşean şi cel românesc. Încet, încet am înţeles de ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat. Cu toate acestea, mai sunt multe necu­noscute ca să avem imaginea clară a ceea ce s-a întâmplat în anii de început ai anilor ’90, de ce s-a închis tot mineritul neferos, metalurgia. Poate nicio­dată nu vom şti tot adevărul, sau poate se va afla atunci când nu va mai conta.
Oricum, continuăm să publicăm materiale, aşa cum este şi cel de acum cu explicaţiile lui Nicolae Dicu. Chiar dacă ele au fost făcute în 1994 sunt la fel de actuale.
Aşa ne explicăm de ce a existat acea îndârjire în închiderea mi­neritului şi a combinatelor de pre­­lucrare. Ne mai amintim că BNR a anunţat că nu mai do­reş­te să cumpere aurul produs în ţară, că are destul pe stoc. De acolo s-au rupt firele care legau producţia internă. România a pier­dut şi poansonul de ţară, cel care certifica calitatea României de producător de aur.
Făceam par­­te din clubul select în Londra, al ţărilor produ­cătoare de a­ur şi argint. Nu foarte multe şi ce­­le care stabileau cursul aurului.
Nici acum nu este de înţeles ati­tudinea BNR cu privire la re­zervele de aur ale României. Vedem cum ţările care au posi­bilităţi achiziţionează la greu aur. Iar noi care am avut şi mai avem, stăm!
Revenind la mafia din minerit. Să ne aducem aminte de averile acumulate ale unora din condu­cători, spunem averi pentru că, indiferent ce funcţii au avut, nu se putea ca în câţiva ani să con­struieşti vile, case, să ai maşini şi un confort care depăşeşte cu mult posibilităţile unei ţări aflate în curs de dezvoltare. Noi am susţinut întotdeauna mediul privat, afacerile curate, cinstite, pe cei care muncesc şi au ce au din munca cinstită.
În cazul de faţă vorbim de falsuri, neadevăruri, de vânzări de bogăţii ale ţării pe comisioane frumoase, probabil. Şi câte mai sunt.
Să ne amintim şi de cazul de la Arhivele Statului Maramureş.
Nici nu mai ne amintim exact câţi militari au fost ucişi cu sânge rece de un coleg de-al lor. Versiunea oficială. De fapt, niciodată nu s-a clarificat acel caz de crimă odioasă. Au trecut atâţia ani şi nimeni nu a mai spus nimic. Ne amintim că în spatele clădirii s-a găsit deschis un geam al unei încăperi. Pe acolo ar fi putut fugi criminalii, criminalul. Dar să ne amintim şi de supoziţia că, de fapt, s-ar fi luat anumite documente din arhive, referitoare la conţinutul în aur şi argint al unor halde de steril sau alte date necesare cuiva! Desigur, oficialii neagă o astfel de situaţie. Dar…
Să ne amintim de faptul că cel mai bun Institut din ţară, de cercetare şi proiectare minieră, cel din Baia Mare, a fost distrus, vândut şi făcut praf prin decizii de neînţeles. Desigur, celebra arhivă a Institutului, cu hărţile subsolurilor româneşti au dispărut. Nu se ştie unde, la cine etc. …
Sau de faptul că două combinate metalurgice, Phoenix şi Romplumb, au fost vândute până s-a ales praful de ele. În materialul de acum se explică o parte din adevărurile nespuse. S-a încercat închiderea Rom­plumb încă de la începutul anilor ’90. Nu poluarea era cea care deranja mafia din minerit. Ci faptul că era o capacitate tehnologică ce putea prelucra în ţară concentrate şi mafioţii nu puteau să le exporte pe comisioane grase, probabil.
Acum nu mai avem combinate, minele sunt închise, şi probabil în următoarea sută de ani nu se va mai deschide ceva pe aici. Până atunci, mafioţii vor vinde tot ce se mai poate şi vom fi o zonă verde şi săracă.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.