Ne batem joc de un potenţial turistic uriaş: cum ne „ascundem” locurile unice în ţară

Avem un potenţial turistic de 9 miliarde de Euro, din care Maramureşul are o cotă importantă. Şi, ce facem cu el? Răspunsul e dur şi sec: nimic. O arată statisticile şi cifrele economice.  Pe de o parte, uriaşul patrimoniu al Maramureşului se dărâmă sub ochii noştri, pe de altă parte nu e pus în evidenţă. Locuri încărcate de istorie, gropi comune, monumente sau vechi linii ale frontului nu sunt puse în evidenţă nici măcar de o amărâtă de tablă. Ca să nu mai vorbim de legende sau personalităţi locale pe care nu le exploatează nimeni. 

E clar ca „bună ziua”: turismul ar putea să ne salveze din criză. Numai că urmează un „dar” scris cu majuscule: DAR nu ştim să exploatăm patrimoniul uriaş pe care îl avem. De la cărţi la studii, peste tot scrie negru pe alb: Maramureşul e una din zonele cu cel mai mare potenţial turistic din ţară. Degeaba, însă. Natura a făcut tot ce a putut, dar când a venit rândul oamenilor să multiplice aceste avantaje, lucrurile s-au blocat brusc şi toţi turiştii străini care ar fi trebuit să aglomereze hotelurile, restaurantele, şi străzile din Maramureş s-au orientat către zone care au ambalat cu măiestrie oferta turistică, deşi e mult mai săracă decât a noastră.

Cum s-a pierdut pe drum un potenţial uriaş şi ce şanse de recuperare mai există? În primul rând e neglijenţa. Bine, şi-n al doilea, şi-n al treilea rând, tot neglijenţa e.

Nepăsarea noastră a devenit atât de mare, încât ne lăsăm istoria să se facă ruine şi moloz.

În cea mai mare parte, castelele din Maramureş stau să se dărâme. La fel şi clădirile de patrimoniu. Iar bisericile de lemn care au făcut celebru Maramureşul nu au nici măcar paratrăznete. Ca să nu mai vorbim de toaletă pentru turişti sau pază pentru obiectele de patrimoniu pe care le adăpostesc. În acelaşi stil miserupist ne tratăm şi istoria şi potenţialul uriaş.

Bine, că nu facem pârtii de schi la Băiuş, de exemplu, sau Strâmtura, e oarecum de înţeles. E vorba de bani. Dar nici pentru o bucată de tablă care să pună în evidenţă locuri şi legende nu sunt bani? Recent, un norvegian a „aterizat” la Sighetu Marmaţiei.

La Seljord, o localitate aşezată pe malul unui lac, norvegienii au găsit legenda unui şarpe imens. Au promovat şarpele în toate modurile posibile şi apoi s-au gândit că s-ar putea implementa şi la noi un proiect similar. Au întrebat timoraţi: „voi aveţi legende?”. „Cu haiduci? Cu balauri? Cu pitici, cu vârcolaci, cu uriaşi, cu muma-pădurii, cu eroi, cu ce?” Norvegianul a rămas mut de uimire. N-a mai putut să întrebe „de ce nu le promovaţi?”. Şi-apoi, noi n-am fi avut ce să răspundem.

Maramureşul musteşte de istorie. Dar nu ştie nimeni. Nici măcar noi. Sunt zeci de localităţi în care s-au descoperit obiecte din epoca bronzului. Dar nicăieri nu este măcar o plăcuţă care să indice acest lucru: Crasna Vişeului, Suciu de Sus, Rozavlea, Sarasău, Sighet, Coştiui, Oarţa de Jos etc. Dacă tot vorbim de istoria antică, s-ar putea face chiar un traseu turistic al siturilor istorice. Avem situri arheologice, urme ale locuirii umane vechi şi de 100 de mii de ani pe terasele râurilor Tisa şi Iza. Pentru epoca medievală există o lungă listă de castele, cetăţi şi fortificaţii, unele încă „în picioare”: Sarasău, Giuleşti, Bogdan Vodă, Sighetu Marmaţiei, Onceşti, Coştiui. Lector universitar doctor Ilie Gherheş spune că: „În primul rând, noi ar trebui să exploatăm foarte mult diverse mituri istorice. Putem spune că Maramureşul musteşte de istorie. Apoi ajungem la Pintea Viteazul care trebuie scos în evidenţă mai mult ca şi legendă decât istorie. Pentru că ecoul lui Pintea a rămas atât de impregnat în mentalul colectiv, încât el este şi unde nu a fost. Toate se referă la Pintea Viteazul.

De asemenea, se face şi un început de exploatare turistică a Vaserului, dar acolo este atâta istorie, încât inclusiv simpozioane pe teme de istorie s-ar putea face”.Maramureşul e plin de foste linii de front şi de eroi. La Primul Război Mondial au participat circa 10.000 de oameni din Maramureşul Istoric. Dar nici bătălia de la Cămara, nici participarea Maramureşului la Marea Unire nu e marcată în niciun ghid turistic şi pe nicio clădire.

Ilie Gherheş spune: „În Centrul Sighetului s-au adunat peste 5000 de oameni. Presa vremii consemnează acest aspect, dar nu există nicio inscripţie indicatoare cu acest lucru. Se spune că numai românii de peste apă au venit cu peste 300 de arme, atunci, la Unire. Iar noi tot făceam caz că două mitraliere ungureşti îi supravegheau pe aceştia. Dar nu aveau ce face, pentru că ungurii aveau informaţii câte puşti aveau românii. Apoi, delegaţia din Maramureşul Istoric este foarte frumos întâmpinată în faţa hotelului din Baia Sprie. Apoi, în fosta gară a Băii Mari s-au întâlnit cu Gheorghe Pop de Băseşti şi au format trenul spre Unire. Ar trebui să existe măcar o plăcuţă cu „Aici a fost Gara din Baia Mare”.

Avocatul, dr. Ioan D. Covaci din Sighet, în perioada hortistă şi-a ferecat porţile la casa care se află şi acum lângă gară. A pus lanţuri foarte groase pe porţi şi nu a permis niciunui administrator maghiar să intre în curtea lui. Deci, casa lui a rămas teritoriu românesc cu regim ca şi ambasadele. Şi culmea, ungurii nu au îndrăznit să-i încalce această pretenţie, pentru că avea influenţă foarte mare. Aceste aspecte ar putea fi foarte frumos exploatate din punct de vedere istoric şi s-ar putea vorbi o jumătate de zi numai despre Ioan D. Covaci.

La fel şi despre Casa Filipaşcu din Sighet, iar plăcuţa pe care am făcut-o la împlinirea unui număr de ani de la naşterea sa, este în biroul directorului Dragoş Vodă din Sighet. Oare nu se poate pune o plăcuţă pe casa lui Alexandru Filipaşcu? Autorul Istoriei Maramureşului, viceprimar de Sighet, mort la Canal, un martir al Maramureşului, o personalitate a Maramureşului şi nu este consemnat nicăieri!”

Apoi, maramureşenii, în frunte cu Mihali Ştrifundă, primarul Borşei, au scris o pagină de eroism la Podul Vadului unde au luptat cu ucrainenii lui Odoviciuc. Niciun însemn nu aminteşte însă de acest lucru: „S-ar putea pune în valoare lupta de la Podul Vadului, unde s-au mobilizat peste 10 mii de români care s-au împotrivit lui Odoviciuc şi alipirii Maramureşului la Ucraina. Eu am crezut că e o exagerare, dar ei au venit de la Borşa cu Găvrilă Ştrifundă în frunte cu două tuniri, cu puşti şi cu mâncare.Iar la Vadu Izei la Podul de lemn a fost o mare luptă. Podul acela se vede încă şi nu este pus în niciun fel în valoare.

Ar trebui măcar un indicator că acolo s-au luptat 10 mii de maramureşeni împotriva alipirii la Ucraina! Că vorba aceea, parcă altfel mergi pe stradă, mult mai mândru, când ştii că eşti urmaşul unor astfel de oameni. Că realitatea este că noi călcăm pe urmele pe unde au călcat mari eroi ai Maramureşului şi nu ne dăm seama.

Am avut o surpriză cu olimpiada de istorie, când am aflat că în Maramureşul Istoric nu s-a făcut niciun ghidaj, în afară că acolo e graniţa cu Ucraina. Deci profesorii de istorie nu le-au spus nimic copiilor din autobuz despre Maramureşul Istoric. În afară că se exploatează Mănăstirea Bârsana, altceva nu se prea spune în Maramureşul Istoric.

Petrova, Săliştea şi Vadu Izei au fost locuri importante ale luptei anticomuniste. La Petrova oamenii s-au răsculat împotriva unui şef de post, la Vadu Izei oamenii au avut curajul să se răscoale pentru că nu le ajungea pâinea etc. Au fost chestiuni fragile, dar dacă au avut ecou la Europa Liberă, eu spun că nu sunt de neglijat. Pentru că dacă vine un turist, ai timp într-o zi să îi povesteşti şi aceste chestiuni.

Un alt paradox al istoriei este că în Cimitirul Săracilor, acolo unde sunt îngropaţi toţi demnitarii anticomunişti şi cei mai mulţi intelectuali ai României, primul îngropat cu statut de deţinut politic este un comunist, Nicolae Munteanu, în 1932. L-a bătut Securitatea, deşi s-a declarat comunist şi ateu, şi după 4 zile a murit. Plus că tot în Cimitirul Săracilor este fosta linie de graniţă cu Cehoslovacia”. Apoi, puţini ştiu că în Breb a existat un Templu păgân până în sec. XVIII sau chiar mai încoace. De asemenea, nu se prea ştie că la noi este cea mai grasă, cea mai bună păşune din Europa.Mihali de Apşa consemnează acest lucru despre munţii noştri de la Moisei şi a fost stabilit şi de savanţii şi cercetătorii austrieci.

Iar lista nu se opreşte aici:

„În Sighet, în 1871, a fost prima parohie românească greco-catolică, iar asta nu scrie pe nicio clădire. Se ştie unde a fost prima şcoală confesională din Baia Mare, dar nu este marcat locul. Nu este consemnat nicăieri că la noi a luat fiinţă Asociaţia pentru Cultura Poporului Român, înaintea Astrei.

Sunt locuri absolut deosebite, precum Lacul Iezer, care seamănă cu harta României etc.Toate acestea, plus legendele locale, ar trebui să intre în atribuţiile preşedinţilor de comisii de cultură din consiliile locale, sau în atribuţiile unuia dintre referenţii de la Primărie, sau directorul de cămin, sau ale bibliotecarilor. Ca în momentul în care vine cineva în localitatea lor să poată să povestească şi să arate locurile şi lucrurile cu care ne mândrim. Toate informaţiile ar trebui puse pe paginile de internet ale primăriilor, dar trebuie şi cineva să ştie acele lucruri pe de rost, să le prezinte, că nu-i aşa de greu. Inclusiv legendele cu Fata pădurii pot fi exploatate.

De asemenea, Gorunul de Ronişoara este o creaţie a laboratoarelor genetice dendrologice. Acest stejar este conceput în laboratoarele incipiente ale cercetării ştiinţifice din Austria. După ce s-a obţinut în laborator, s-a făcut experimentul pe Valea Ronişorii şi a devenit o altă specie de stejar. Iar Gurunul de Ronişoara poate fi văzut în zona Rona de Sus. Din cel mai înalt vârf al Maramureşului, la Borşa, s-au tăiat doi metri să se pună acolo statuia lui Horti, pentru că era cel mai înalt munte din fosta Ungarie Hortistă. De asemenea, avem pe vârfurile munţilor drumuri şi cărări care făceau legătura cu Bucovina, unde sunt pavaje mult mai fine decât în centrul Vienei. Pentru că le făceau prizonierii de front şi cărora trebuia să li se dea de lucru.

În final s-a constatat că sunt mai frumoase pavelele cubice de pe munţii noştri decât cele din centrul Vienei, pentru că acestea sunt mult mai finisate. În Primul Război Mondial erau mai luminaţi Carpaţii noştri decât Viena şi Budapesta. Pentru că acolo se făcea economie pentru front, iar aici se producea energie electrică cu generatoarele. Pe linia frontului din Borşa sunt cazemate şi locuri de rezistenţă care pot fi foarte bine exploatate turistic. În 1917 Sighetul a fost bombardat din aeroplane ruseşti. Deci este printre primele locuri de pe planetă unde s-a folosit „aviaţia” în război, pentru bombardament aerian, spune Ilie Gherheş. Exemplele ar putea continua la nesfârşit. E clar însă ca „bună ziua”: turismul ar putea să ne salveze din criză. Numai că urmează acel „dar” scris cu majuscule.

„La Podul de la Vadul Izei s-au luptat 10 mii de maramureşeni împotriva alipirii la Ucraina! Că vorba aceea, parcă altfel mergi pe stradă, mult mai mândru când ştii că eşti urmaşul unor astfel de oameni. Realitatea este că noi călcăm pe urmele pe unde au călcat mari eroi ai Maramureşului şi nu ne dăm seama”.

 

Lector universitar doctor Ilie Gherheş