„Mortul” întors acasă după 4 ani

Istoria a trecut peste el cu tancul. Şi la propriu, şi la figurat. În 1941, Mihai Voinescu era un ţăran simplu şi isteţ, care-şi trăia în tihnă tinereţea în comuna Dumbrăviţa. Într-o zi de marţi, împins de la spate cu patul puştii, a fost încorporat în armata maghiară. Au urmat 4 ani cu minuni şi cruzimi, în care a avut, permanent, deasupra capului umbra morţii: luptă în linia I, un an în lagărul rusesc, spargerea frontului şi încorporarea ca voluntar în armata română. 4 ani în care a trăit viaţa la limită şi în care, în acte, figura ca mort. Când s-a întors în satul natal, toată suflarea murmura ca în faţa unei minuni: „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a găsit”. 

Are 92 de ani împliniţi, dar aşa cum e, „puţin la trup”, cu alură de ascet şi cu ochi vioi, pare un copil. Un copil care se bucură de viaţă, aşa cum i-a dat-o Dumnezeu. Iar viaţa sa pare desprinsă dintr-o carte de istorie, un jurnal de război sau un film hollywoodian. El însă nici nu se laudă, nici nu se plânge. Un soldat adevărat a învăţat lecţia tăriei şi onoarei. Iar Mihai George Voinescu este un soldat adevărat. Întinde mâna spre o cutiuţă de la marginea patului şi cu multă grijă, ne întinde legitimaţia de veteran de război şi decoraţiile: Crucea de fier a României şi „Victoria asupra fascismului”.

În anii ’40, Mihai Voinescu avea 20 de ani şi se numea „Vari” (nume ulterior transformat în Voinescu în 1968). Îşi ducea tihnit viaţa şi tinereţea în comuna Dumbrăviţa, de lângă Baia Mare. Era isteţ, citea, studia, ştia că Ardealul a fost luat de unguri, vedea radiotelegrafiştii unguri în zonă şi devoţiunea unui funcţionar de la primărie, dar evenimentele istorice păreau încă undeva departe.

Până când, în 1941, i-a venit şi lui ordinul de recrutare. În total erau 9 tineri din comuna Dumbrăviţa. Trebuiau să se prezinte la Regimentul 23 artilerie   într-o luni. Dar lunea era zi de târg în Baia Mare, aşa că tinerii au decis să amâne cu o zi plecarea. Erau înţeleşi să se adune la semnul dat de o bubuitură de dinamită şi, însoţiţi de ceteraşi, să plece. Numai că au plecat altfel: arestaţi de jandarmi unguri: „Au venit după mine să mă aresteze. Am auzit strigând: „Stai!”. M-am făcut că nu aud. „Stai!”. Iar m-am făcut că nu aud. „Stai, că trag!”. Atunci am stat. A întrebat unde e ordinul. Eu m-am făcut că nu înţeleg. A băgat mâna în buzunar şi a luat ordinul”.

Funcţionarul devotat ungurilor de la primăria din sat, îi puse şi el o „vorbă bună”, că ar fi vrut să facă o trupă care să fugă în România. Jandarmii nu l-au lăsat nici să stea de vorbă cu părinţii.

I-au dus pe toţi la postul de jandarmi din Baia Sprie. Acolo li s-au întocmit procese verbale că au întârziat, li s-au luat şireturile de la bocanci, vaierele de la gube şi brăcinarele de la izmene. Erau trataţi ca şi dezertorii.

În 5 octombrie 1941 era deja în cazarmă. I-au spălat cu furtunul cu apă rece şi au început selecţia. Având şcoală, Voinescu a fost selectat pentru telegrafie, transmitea mesaje în Morse. După instructaj, a ajuns la o unitate din Kosice - „Coaşa”, cum zice bătrânul. Aici, s-au făcut alte selecţii, în urma cărora Voinescu s-a clasat în frunte. Numai că „premiul” era plecare pe front. În linia I. Înainte, ca să se obişnuiască cu umbra morţii şi cu zgomotul asurzitor de grenade, au fost ţinuţi lângă explozii adevărate. Unii, de spaimă, au devenit epileptici. Alţii au asurzit. Alţii îşi provocau răni ca să fie lăsaţi acasă. Tot acolo era o închisoare. Cei care îşi abandonau armamentul sau comiteau alte crime de război erau spânzuraţi sau împuşcaţi. Când li se aplica pedeapsa, erau chemaţi toţi soldaţii, să le fie învăţătură de minte.

Voinescu a asistat nu o dată la astfel de execuţii. Numai că, într-o zi, i s-a ordonat să facă parte din plutonul de execuţie: „Echipa se oprea la 4 metri de condamnat şi trebuia să tragă doi în cap, doi în inimă. Când îl scotea din închisoare, un preot cu cruce îi citea sentinţa şi zicea preotul o rugăciune. M-au selectat şi pe mine. Nu puteai să spui că nu mergi. Până mergeai la executare, se făcea instrucţie cum să tragi. Apoi      m-am dus la comandatul campaniei să mă prezint. Am zis că sufăr cu inima şi mi-e frică că n-o să-mi pot duce la îndeplinire misiunea. M-a felicitat că i-am spus şi am scăpat. M-a ajutat Dumnezeu să nu am pe suflet o crimă”.

A ajuns însă pe front. Îmbarcat într-un tren care ducea soldaţi şi muniţie, iar o voce îi anunţa prin megafon„:trenul pleacă în câteva minute. Dumnezeu să ajute! Dumnezeu să ajute! Dumnezeu să ajute!”. Acolo, între tranşee, trebuiau să facă de gardă, cu mitraliera, să nu vină inamicul. Ca să nu i se ardă mâinile de la mitralieră, purta mănuşi speciale, din piele de taur. Gloanţele şi schijele cădeau în rafale. Iar moartea la fel. Dacă îl întrebi de morţi, răspunde: „Vai de mine!” şi îşi face cruce. Erau în fiecare minut. Zeci, sute, mii. Pe el l-a ferit Dumnezeu. E drept, a purtat la veston, în partea stângă, în permanenţă, o carte de rugăciuni, până când i-au confiscat-o ruşii.

Când au „întors românii armele” şi-a văzut însă şi el moartea cu ochii. Bombardamentul a ţinut zile întregi. „Trăgeau ruşii de rupeau copacii”. Sătenii din apropiere şi-au deschis toţi geamurile şi au luat icoanele de pe pereţi, deoarece toate se făceau ţăndări din cauza bubuiturilor. În tot iadul dezlănţuit, soldaţii mergeau pe la case să caute mâncare. Pentru Voinescu, singura „pradă de război” a fost un vârf de creion: „Unul venea cu smântână, altul venea cu mâncare. Am mers şi eu într-o casă. Era plin de soldaţi unguri. Mie nu mi-a trebuit să iau nimic ce nu a fost al meu. Am văzut un capăt de creion, l-am luat pe acela. Erau nişte coji de cartofi, au călcat pe ele şi s-a auzit o bubuitură. Oamenii şi-au făcut adăpost şi au pus acolo ce aveau mai de preţ. Au deschis şi au intrat acolo, eu am plecat.”

Comandantul a dat ordin apoi să se împuşte între ei, să nu cadă prizonieri. S-a dezlănţuit moartea. Cădeau soldaţii unul după altul. El s-a aruncat la pământ, prefăcându-se mort. Apoi, în goana nebună, a ajuns să fie călcat, la propriu, de un tanc: „Până la urmă

ne-au oprit să ţinem poziţie să se poată refugia ceilalţi, să ţinem inamicul în loc. Ne-am săpat groapă individuală, ca o fântânioară. Au zis că din toată grupa unul să rămână la puşca mitralieră. Era un pod peste o apă şi au zis să stăm cu gura căscată, să nu ni se spargă timpanul. Când au aruncat podul în aer, până la cer numai foc, am văzut. Apoi au dat ordin la femei şi copii să fugă, că începe atacul.

Pe mine m-au pus la puşca mitralieră. Am văzut o grupă de ruşi, ei puneau şi copiii, se împiedicau în manta. Ne-au înconjurat. Când am văzut că nu mai am ce face, era 14 iunie, era săpat mălaiul de-al doilea şi până la urmă am fugit pe holdă. Eu m-am aruncat jos, m-am făcut mort. Ungurii se împuşcau între ei, ca să nu pice prizonieri. Au început să vină tancurile ruseşti. A apărut un tanc în spatele meu, m-am apucat să fug. Era o pantă, am căzut. L-am simţit cum îmi urcă pe spate, nu am simţit nicio durere, numai eram tot lut. Ofiţerii maghiari, care au văzut ce s-a întâmplat, au trimis la părinţi acasă scrisoare că am murit: „cu durere, vă anunţăm că băiatul dvs. nu mai e”. 4 ani părinţii mei şi oamenii din sat n-au ştiut de mine”. Nu ştie cum a ieşit din şanţ. De fapt, ştie. L-a scos Dumnezeu: „4 ani am fost şi am înviat, dispărut şi m-am găsit”.

Calvarul a continuat însă. Când şi-a revenit, a văzut un cunoscut din Bozânta. Avea la el două steaguri albe. Unul i l-a dat lui. Când au văzut că vin ruşii, le-au ridicat. Pentru tânărul din Bozânta a fost inutil. Au descărcat un încărcător întreg în el. Voinescu a scăpat.

A ajuns în lagărul 101. A stat acolo un an. Apoi, s-a înrolat voluntar în armata românească. Era sub comanda generalului Lascăr Mihail. Într-un grajd, dormind pe jos, primeau de 3 ori pe zi ceai şi varză murată. În astfel de condiţii a simţit, însă, mândria de a fi român: „Înainte de a se forma divizia, generalul Lascăr a venit să ne îmbărbăteze: „măi băieţi, avem o misiune sfântă, suntem români. Suntem urmaşi ai înaintaşilor noştri, faceţi-vă datoria, daţi dovadă că sunteţi români şi puneţi drapelul ţării noastre acolo unde îi şade. Voi fi alături de voi. Un lucru vă cer: Faţa asta albă - era cărunt, deşi era tânăr, de 51 de ani - să nu o faceţi să roşească de ruşine”. Noi am jurat pe drapel. Iar când s-a cântat „treceţi batalioane române Carpaţii”, eram acolo, cu puşca mitralieră. Am fost avansat la gradul de caporal de front şi eu am cântat-o cu puşca mitralieră de 14 kg de-a umăr”.

Apoi, în sfârşit, a fost lăsat să plece acasă. Cu sufletul plin de suferinţă, dar împăcat că n-a ucis pe nimeni în cei 4 ani. Când s-a întors acasă, în Dumbrăviţa, era zi de sărbătoare: Schimbarea la Faţă. Auzind că a ajuns în sat, tot alaiul de credincioşi a venit să vadă mortul înviat.