Mondo Cane

Aşa-zisa revoltă antirasistă e o fraudă cu obiective precise: des­compunerea modelului american, instalarea unui regim au­to­- ritar de stânga şi îndepărtarea civilizaţiei europene. Dintotdeauna, în momentele premer-gătoare răsturnărilor revolu­ţi- onare, voci conciliante şi suspecte de înţelepciune au minimalizat pericolul, spuneau: e doar un foc de paie, totul va trece, bunul simţ va triumfa! În parte, aceste cuvinte vin din naivitate. În parte, din ignoranţă. Fără excepţie, toate au fost ultima şoaptă, rostită cu frânghia de gât. Spre deosebire de revo­luţiile ideologice ale ultimilor 250 de ani, noua revoltă pornită din America e mult mai bine înzestrată. Programul ei a fost deja însuşit de instituţiile publice şi de aparatul de stat. Sistemul de educaţie a fost anexat. Mediile de informare sunt aliate şi se spetesc furnizând propagandă. Scena politică s-a convertit şi a renunţat la datoria de a-i repre­zenta pe alegători. Lumea de sus a capitulat sau s-a născut cu ideile care conduc revolta. Până şi democrații au învăţat să apla­ude, în timp ce sunt triaţi, con­cediaţi şi încolonaţi, în vederea reeducării. Într-un fel dezarmant şi cu atât mai periculos, noul regim e organic şi face parte din societăţile pe care le îndoc­tri­nează. Ce vedem acum e încercarea de a da sistemului realitate directă şi putere necontestată.
După Washington, Churchill, Cervantes şi Columb, statuia cui îi vine rândul? E limpede că orice e vertical e demolabil. Pu­tem, deci, bănui: urmează sema­foarele! Cu excepţia celor ce se vor adapta şi vor începe să folo­sească lumina neagră.
După 1945, regimurile de dic­tatură comunistă au golit Europa de Est de statui istorice ale ero­ilor naționali, ba chiar le-au folosit uneori pentru a le pre­schimba în omagii aduse lui Marx și Lenin. Unul dintre cele mai vizibile acte publice ale revoluționarilor francezi, în 1791, a fost profanarea Catedralei Notre Dame din Paris, în interiorul căreia o celebră prosti­tuată a fost divinizată, com­parată fiind cu maica Mân­tu­- itorului, după care a urmat distrugerea statuilor din interior. Tehnica și scenariul au fost reluate și amplificate de bolșevici, după Revoluția din 1917, într-o Rusie despuiată de statuile fi­gurilor publice și de monumente religioase doborâte, zdrobite sau topite. După 1945, regimurile de dictatură comunistă au golit Europa de Est de statui istorice ale eroilor naționali, ba chiar le-au folosit uneori pentru a le pre­schimba în omagii aduse lui Marx și Lenin. În cazul Ro­mâniei, prin transformarea unei statui a lui Caragiale, care a primit capul sculptat a lui Lenin. Tot prin statui s-au reglat simbolic și conflictele interne ale regimurilor comuniste. Statuile lui Stalin au fost îndepărtate și mutate în depozit. Aceeași ope­rație a dus și la rebotezarea localităților răs-botezate sub Stalin. Stalingrad a devenit Volgograd, la Brașov a fost defrișat marcajul care scria numele lui Stalin pe Tâmpa, iar orașul Stalin a redevenit Brașov, orașul Gheorghe Gheorghiu Dej a redevenit Onești... Urmele fizice au putut fi șterse, dar cele din mintea multora, nici până în prezent.