Mondo Cane

La Conferinţa de pace de la Paris, acum o sută de ani, pe parcursul perioadei petrecute la Versailles, dele­gaţia germană, una din ţările perdante ale Primului Război Mondial, a lucrat fără întrerupere pentru a se pre­zenta, ca acuzaţi, în faţa câşti­­gă- ­torilor: Woodrow Wilson -  preşe­dintele Statelor Unite ale Americii, David Lloyd George - premierul Marii Britanii, Georges Clemenceau şi Vittorio Orlando - prim-miniştrii Franţei, respectiv Italiei.
Pentru că erau convinşi, pe bună dreptate, că francezii îi spionau, toate reuniunile lor aveau loc pe fundal muzical, delegaţii cântând pe rând „Rapsodia ungară” sau „Marşul pelerinului” din opera Tannhaser sau învârtind la gramofoanele lor care fuseseră aduse special de la Berlin. În spiritul noii Germanii democratice, membrii delegaţiei luau masa îm­preună, aristocraţii stând alături de socialiştii din clasele muncitoare, iar generalii lângă profesori. Toţi ­săr­- bă­toreau ziua de 1 Mai. Presa fran­ceză publica ştiri nebuneşti: germanii mâncau foarte multe portocale şi cereau cantităţi enorme de zahăr. Tex­tul cântat din „Rapsodia ungară” era:

„Este aceasta realitatea?
Sau doar imaginație?
Am fost prins într-un cutremur
Nu există scăpare din realitate
Deschide ochii
Privește spre cer și vezi
Sunt doar un băiat sărac, nu am nevoie de compasiune
Pentru că vin ușor, merg ușor
Un pic mai sus, puțin mai adânc
Vântul va sufla oricum, dar nu mă deranjează prea mult”.

Iar textul cântat din „Marşul peleri­nului” era:
 
„Mamă, am omorât un om
I-am lipit de tâmplă o armă
Am apăsat pe trăgaci şi acum este mort
Mamă, viaţa abia acum am
început-o
Prin pocăință și de pocăință
am îmbunat pe Domnul,
cine inima mea servește,
care încununează pocăința
mea cu binecuvântarea,
Domnul căruia cântecul meu
merge în sus!
Salvarea iertării se acordă
penitentului,
în zile pentru când v-a veni El
va umbla în pace binecuvântat!
Iadul și moartea nu-L v-a îngrozi,
de aceea voi lăuda pe Dumnezeu, viața mea.
Aleluia! Aleluia în eternitate!”.

Sunt texte care invocă divinitatea, speranţa în îndurare faţă de relele cauzate, dar totul era tardiv fiindcă milioanele de victime - morţi, vădu­ve, orfani - erau realităţi care trebuiau a fi judecate şi aici pe pământ.
Romanul Margaretei Macmillan, „Războiul care a pus capăt păcii”, sugerează începutul unui proces de o sută de ani care nu s-a încheiat nici în zilele noastre.