Mondo Cane

Acum 58 de ani, în noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehe­dinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li
s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi.
Să ai ce pune pe masă în B㬬răgan a rămas o grijă zilnică. Tot mai des apăreau activiştii şi secu¬riştii, ca să lămurească oamenii să se apuce de construirea caselor. De voie, de nevoie,  fie¬¬care familie a început construcţia casei din chirpici sau pământ bătut. În prima iarnă, întrucât mulţi nu au reuşit să-şi termine colibele, au fost obligaţi să sape gropi în pământ acoperite cu lemnul extras din pâlcurile de salcâmi din apro­piere. Pe lângă construirea caselor proprii, toţi au fost mobilizaţi şi la „muncă voluntară” pentru a fi ridicate „clădirile oficiale”: Sfatul Po­pular, şcoala, miliţia, Dispensarul, Cooperativa. „Nu faci muncă volun­tară, nu-ţi dăm pâine”
Satul era un lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid. Fermele de stat (GAS-urile) din apropiere solicitau zilieri pentru culturile de bumbac, orez, grădinărit etc. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată, era singura sursă de venit.
În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. Era de notorietate ștampila care se punea pe actul lor de identitate: DO, care a rămas ca document şi după eliberarea din sat şi care ridica între­bări în dorinţa de angajare ulterioară.
În 1964, după graţierea generală, ca­sele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse.
Într-un asemenea sat, Rubla, le-a fost stabilit domiciliu obligatoriu lui Corneliu Coposu şi lui Mihai Tarţa, ultimul preşedinte a tineretului Na­ţio­nal Ţărănesc, născut în Baia Mare, ambii cu ani grei de puşcărie în închisorile comuniste.

Recent s-au sărbătorit Rusaliile. (Ce or fi alea? Crăciun, „nu”, fiindcă nu se taie porcul; Paştile, „nu”, fiindcă nu se taie mielul; Duh Sfânt, „nu ştiu”). Aşa că:  mici, grătare, spirale pe malul mării, patru zile libere, Vama Veche, elicoptere, sânge pe şosele, ăsta-i trai „frăţică”…