Mondo Cane

Nicolae Iorga este acest erou de nimic, în 1931, al unei cărți de epigrame semnată de Alexandru O. Teodoreanu, Păstorel. Nicolae Iorga este „pitic”, „laș”, „prea bărbos”, „delirant dramaturg” și „inept politician”, „mai­muțoi”. Unii numesc pamflet această înșiruire de defecte versificate. Și adevărul este că suntem în epoca pamfletului (dar Vinea, Arghezi, Cocea, Bogza sunt cei care stăpânesc această armă cu mult mai bine). Alții văd ce este: o carte de epigrame care-l reduce pe Iorga la nivelul lui de om supus greșelilor personale și al erorilor de calcul politic. Un Geniu care a pierdut măsura. Mă interesează, în acest articol, să arăt cum funcțio­nea­ză umorul. Citiți astăzi despre cartea lui Păstorel Teodoreanu „Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai”, 1931.

Nicolae Iorga era, în zilele publicării cărții lui Păstorel Teodoreanu, prim-ministru și mi­nistrul Educației.

Iorga avea 60 de ani. Carol al II-lea îl chemase la Putere ca să găsească soluții privind criza economică și să-i spele imaginea publică. Suntem în 1931. Începând din 1929, începuseră concedieri colective în orașe, în­da­­torare masivă a țăranilor, in­dustriașilor, prăbușire a pie­țelor de desfacere, penurie de alimente. Economia în toată lumea era în cădere liberă. Nicolae Iorga, însă, visa de mult la aceas­tă recunoaștere publică. Carol al II-lea i-a satisfăcut orgoliul.

Suntem în 1931. Carol al II-lea abdicase cu niște ani înainte și fugise cu femeia lui în lume. Acum revenise și se folosea de Nicolae Iorga ca să-și spele ima­ginea. Profita de imaginea publică a lui Nicolae Iorga și, de ce nu, spera într-o idee salvatoare din partea lui Nicolae Iorga. Nicolae Iorga nu se pricepea la economie. Mai mult. Nici americanii n-aveau soluții, darmite Nicolae Iorga.
Și uite așa-l vedea Păstorel pe salvatorul Nicolae Iorga:
„Cazul nu-i așa sinistru, Căci părosul demiurg -  Doar pe sce­nă-i prim-ministru. -  La Con­si­liu-i dramaturg. -  L-a pus des­ti­nul lui stupid -  Într-o dilemă de infern: -  Ori partid, fără guvern, -  Ori gu­vern, fără partid. -  Ca să-şi mai mărească fala -  Faţă de europeni, - Iorga sare halandala, - Vrând să mute capitala La Văleni”.
Da, Iorga era fizic păros, cu o menire stupidă în 1931, cu un guvern fantomă, chiar cu idei și minți alandala. Depășit de si­tuație. Inadecvat cu momentul istoric.
Aceasta este cartea din 1931. Da, tocmai el Geniul Nicolae Iorga.
Nicolae Iorga se ridicase prin propriile puteri deasupra poporului.
Citea și scria de la 5-6 ani, îndeletnicirile acestea îi veniseră „de la sine”, cum spune însuși Iorga. La 19 ani, își dădea li­cența „nu numai fenomenal, ci Sublim” (ziarul Lupta), era „Luceafărul genial în domeniul științei” (Era nouă). La 22 de ani, în 1893, își dădea teza de doctorat și la 24 de ani, în 1895, era profesor al Universității București.
Avea la picioare toată România. Era un Geniu, nu?
Ca învățătură se situa peste majoritatea românilor (analfabetismul era cronic). Tânăr și egal cu media celor puțini intelectuali cu studii temeinice, întorși în România.
Învățase în străinătate metodă în Istorie, avea încredere în dovezi și documente, avea o memorie prestigioasă, scria cu ușurință, înțelegea menirea sa și pe ce lume era. Țările Române, apoi România Mare era un hău, un gol pe care el trebuia să-l um­ple. Și a făcut-o printr-un torent de articole științifice și jurnalistice, cărți, broșuri, cuvântări.
Toate astea îl calificau în mi­ntea poporului analfabet și a clasei intelectuale: profesori și preoți, doctori, juriști și primari ca Geniu. Își depășise cu mult statutul de istoric.
„Pe orice miss el are ură, - Găsind concursul imoral - Dar l-au ales, la Caracal, - Pe domnul Iorga miss cultură. - La Voronoff, un cimpazeu - Zărind pe Iorga pe cărare - Şi-a zis - „Ce bine că-i mai mare, De-l ia pe el, poate scap euˮ.
Iorga - cimpanzeu? Iorga păros? Păi, cine zicea?
Păstorel, adică Alexandru Osvald Teodoreanu.
Păstorel venea dintr-o familie echilibrată, plină de viață. Tatăl era avocat de succes în Iași și larg la inimă și portofel. De ziua lui, dădea chef pentru toată mahalaua Iașului.
Bunicii și mama lui îl crescuseră pe el și pe cei doi frați „ca-n paradis”. Ionel Teodoreanu, fratele său, a transcris această atmosferă destinsă, alintată în romanele „La Medeleni” (1925-27), „Ulița copilăriei” (1923), „În casa bunicilor” (1938), „Masa umbrelor” (1946).
Păstorel profesa deja în 1931 meseria care l-a consacrat: aceea de boem. Un om de gașcă.