Mondo Cane

Un episod mai puțin cunoscut din istoria țării noastre: Cele 26 de mănăstiri/lăcașe de cult construite de Ștefan aveau nevoie de forță de muncă care să fie folosită pentru lucrul pământurilor cu care acestea au fost împroprie­tă­rite. În timpul domniei sale, acesta a cumpărat 25.000 de robi romi. În plus, a mai luat vreo 16.000, drept pradă de război, de la Radu cel Frumos, după ce l-a învins pe acesta la Soci. Aproximativ 40.000 de robi romi au ajuns în Moldova în timpul domniei lui Ștefan. Într-o țară a cărei armată, cu toate sulițele ridicate, era de maximum 60.000 de oameni. Robia a fost o instituţie care a făcut parte din sistemul social al Ţării Româneşti  şi al Moldovei de la fondarea celor două principate în secolul al XIV-lea şi până în ajunul Unirii din 1859. Era vorba de o popu­laţie nume­roasă, însumând, în a doua jumătate a deceniului şase al secolului al XIX-lea, atunci când a fost eman­cipată ultima categorie de robi, cei ai particularilor, aproximativ 250.000 de oameni, ceea ce însemna 7% din populaţia principatelor.
„Ţiganii nu se pot naște decât robi, orice copil născut dintr-o mamă roabă devine şi el rob (…)” susţine codul penal al Valahiei, la începutul secolului al XIX-lea (1818). Măr­turia lor nu avea valoare juridică și puteau fi pedepsiți fără judecată. Țiganii erau proprietatea domnitorului (în calitate de „robi ai statului”- ţigănia dom­nească), a mă­năs­tirilor sau a unor particulari. Vânzarea, cumpă­ra­rea şi donaţia unor familii întregi de robi erau o practică curentă a proprietarilor, care se bucurau de drepturi nelimitate asupra robilor lor. De fapt, numiţii proprietari puteau face tot ce voiau cu robii, în afară de a-i omorî. Prezenţa romilor în istoria Valahiei și a Moldovei a fost providenţială, pentru aproape cinci secole (XIV-XIX), cât timp repre­zentau un câştig important prin munca lor gratuită, iar după abo­lirea sclaviei aceasta s-a transformat într-o sarcină grea, de lepădat. Prevederile Regulamen­te­lor orga­nice referitoare la robi, urmate de măsurile de natură le­gis­lativă şi administrativă, vizau „îmbună­tă­ţirea soartei ţiganilor statului”.
Acestea s-au adoptat începând chiar cu anul 1831, dar şi efortul le­gislativ de desfiinţare a robiei a debutat cu dezrobirea robilor statu­lui (în 1843 în Ţara Românească şi în 1844 în Moldova), ai mănăs­tirilor (1844 în Moldova şi 1847 în Ţara Româ­nească) şi s-a sfârşit odată cu decretele de emancipare a robilor deţi­nuţi de particulari (1855 în Moldova şi 1856 în Ţara Românească). În prima parte a perioadei care ne inte­resează, regle­mentările s-au referit în principal la lichidarea nomadismului, aşezarea ţiganilor în sate şi deprinderea lor cu lucrul pămân­tului, civilizarea lor. Începând cu mijlocul deceniului cinci, însă, chestiunea desfiin­ţării, într-un orizont de timp mai scurt sau mai lung, a robiei ca insti­tuţie, a dominat discuţia publică în legătură cu robia şi ţiganii. Documentele din această perioadă, deşi privesc prioritar chestiuni econo­mice, sociale şi fiscale, sunt o oglindă a modului în care societa­tea românească, în ansamblu, şi elita românească, în particular, s-au raportat la robia ţiganilor. În momentul înfăptuirii României moderne, în 1859, robia nu mai exista, ea fusese abolită cu câţiva ani înainte, dar unele categorii de foşti robi încă beneficiau de un regim juridic şi fiscal special, de natură să le faciliteze integrarea în comu­nităţile rurale unde fuseseră aşezaţi. Procesul de dezrobire a avut şi o însemnată componentă finan­ciară. Documentele din acea perioadă acoperă o problematică foarte variată, de la aspectele socioeconomice şi juridice ale robiei în principatele române în perioada 1831-1855/1856 (relaţiile stăpân-rob, vânzări şi schimburi de robi, munca robilor pe moşii, folosirea robilor statului la unele lucrări pu­bli­ce, fuga robilor de pe moşii sau din satele unde au fost fixaţi şi măsurile luate de autorităţi pentru prinderea fugarilor, deplasările robilor dintr-un principat în altul sau peste Dunăre, strângerea birului şi a altor obligaţii ale robilor, infrac­ţiuni comise de robi şi pedepse etc.), la probleme de familie (căsă­torii, acte de bigamie, conflicte domestice etc.). Câteva documente ilustrează organizarea internă a cetelor de țigani. Mai multe documente se referă la răs­cumpărarea de către stat a robilor particulari în epoca de dinaintea ultimelor două legi de dezrobire, din 1855 şi 1856. Altele se ocupă de procesul de compensare a foştilor proprietari de robi în baza acestor legi, până în 1859. Anterior legilor aboliţioniste, de la jumătatea secolului al XIX-lea, țiganii sclavi erau de dorit şi foarte căutaţi de toată lumea. Eliberarea i-a trecut în categoria indezirabililor, împinşi şi aruncaţi dintr-un loc într-altul, fiind interminabilă şi cea mai grea povară moştenită de statul român.