• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 20 Iulie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 16 Decembrie , 2014

Mineritul maramureşean, mărire şi decădere

În nordul ţării a fost dintotdeauna o zonă cu activitate economică în minerit şi metalurgie, sub diverse forme şi în formate în conformitate cu situaţia politică şi socială a regiunii. Depresiunea Baia Mare a fost şi poate fi în continuare un motor economic în care mineritul şi metalurgia pot fi în primele rânduri. Dacă ar fi să facem o trecere în revistă a ceea ce a însemnat mineritul pentru Maramureş, am avea nevoie de un spaţiu tipografic extins. De aceea, vom încerca să punctăm ceea ce a însemnat mineritul în nordul ţării.

 

Mineritul a fost ocupaţia de bază a locuitorilor din zona Baia Mare încă din cele mai vechi timpuri şi una din principalele surse de existenţă a lor. Resursele cele mai importante au fost identificate şi exploatate la Ilba, Nistru, Băiţa. Herja, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ, Ţibleş şi Vişeu. Maramureşul, în diverse perioade ale istoriei a deţinut prima poziţie în economia ţării, atât din punct de vedere al volumului extracţiei, cât şi al producţiei de aur şi argint.

Cele mai vechi bazine miniere sunt cele din Baia Mare, Baia Borşa şi Lăpuş. Exploatarea minereurilor neferoase a fost principala activitate economică a maramureşenilor până la închiderea abuzivă a mineritului neferos, în 2007.

Subsolurile maramureşene au fost bogate în minereuri complexe cu conţinut de plumb, cupru şi zinc şi minereuri auro-argintifere. 

Mărturii scrise despre începuturile mineritului în regiunea minieră Maramureş sunt cunoscute din anul 1329. Primul document care dă date mai detaliate despre mineritul din Baia Mare este privilegiul emis de Ludovic I în anul 1347, prin care sunt reînnoite privilegiile anterioare ale oraşului şi se pun totodată bazele organizării mineritului. În Baia Sprie este atestat mineritul în a doua jumătate a secolului XIV, respectiv în actul privilegial din 1376. Guvernatorul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara ocupă în 1454 oraşul Baia Sprie şi intră în posesia minelor de aici. În perioada Principatului Transilvaniei, principele Sigismund Báthory în anul 1588 arendează baronului Herberstein minele de aur şi de argint din Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic şi Băiţa. În secolul al XV-lea mineritul înfloreşte. Minereul se scotea din mine în coşuri, coveţi, iar minerii circulau în subteran pe scări de lemn cu ajutorul funiei.

 

În anul 1571, Oficiul minier a început restaurarea minelor. A fost redeschisă galeria Dealul Crucii, şi-au reluat activitatea minele din Valea Muierii şi s-a hotărât deschiderea unor mine noi.

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea se cunosc la Baia Sprie 9 mine mari. La începutul secolului al XVIII-lea exista în regiune o organizare mai bună a minelor, iar prin înfiinţarea Inspectoratului Minier în 1748 în Baia Mare, începe o nouă etapă în dezvoltarea mineritului din zonă. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, existau instalaţii de prelucrare, topitorii şi şteampuri, printre altele şi la Baia Sprie.

Dezvoltarea economică a regiunii miniere Baia Mare are loc pe linia creşterii industriei extractive de metale preţioase şi neferoase: Au, Ag, Pb, Zn şi Cu.

În secolele XVIII-XIX se deschid noi mine: Valea Roşie, Usturoi, Valea Borcutului, Ferneziu, Băiuţ, Ilba, Nistru.

 

Desigur, perioada cea mai importantă din istoria mineritului maramureşean a fost după marea Unire din 1918. Am putea spune că a fost mărirea şi decăderea mineritului din nord. O activitate ce s-a desfăşurat din perioada antică până în 2007. Suntem contemporani cu momentul în care această importantă activitate economică, aflată la baza dezvoltării în orice perioadă de timp, a fost lichidată din motive pe care nu le-am găsit.

Sunt mai multe voci ce spun că închiderea mineritului neferos era iminent din motiv că rezervele de minereuri neferoase au ajuns la un nivel în care nu mai era rentabilă exploatarea. Dar adevărul este îngropat în pământul maramureşean.

 

Odată cu dezvoltarea tehnologiilor de exploatare, a celor de prospecţiune geologică şi rezultatele pot fi altele. Să nu uităm că până în 1918 şi anii care au urmat, minereurile scoase din pământ au fost exploatate într-un mod destul de rudimentar. Aurul, de exemplu, a fost extras din minereul scos într-un procent de 30-40%, chiar şi mai mic. Adică, metalele nobile erau lăsate în sterilul rezultat şi depus pe iazurile mai mult sau mai puţin formate. De asemenea, filoanele au fost exploatate după principiul se scoate ce este la vedere şi se poate exploata uşor (un fel de-a spune), astfel că ramificaţiile filoanelor principale erau abandonate.

În urma unor lucrări de prospecţiune geologică, acum, cu siguranţă s-ar găsi încă perimetre pentru o exploatare rentabilă, chiar dacă se spune că nordul ţării este sărac în aur şi argint sau alte metale neferoase.

Spunem aceasta deoarece, cu toate că am fi săraci, după închiderea din 2007, interesul pentru nordul ţării din punct de vedere al minereurilor neferoase a rămas la fel de puternic. Mai multe firme de pe alte meleaguri au venit, au încercat să cumpere totul, au încercat să exploateze şi cu siguranţă vor mai încerca. Dacă nu ar fi fost vorba de un profit real, nu ar mai fi venit nimeni.

 

După momentul 1918, statul român a dobândit proprietăţile miniere şi uzinele metalurgice deţinute în Transilvania de către Ungaria. A fost înfiinţată o regie a statului cu denumirea: „Regia Întreprinderilor Miniere şi Metalurgice ale Statului, din Ardeal”. După 1924, au fost investite sume considerabile în aceste unităţi miniere, ele ajungând la un nivel de vârf al tehnologiei. A urmat marea criză economică din 1929 ce s-a întins până prin 1935, ani în care mineritul din nord a fost în suferinţă, ca toată economia României şi cea de pretutindeni. După revenirea pe creştere economică şi mineritul din nord a revenit în prim-planul dezvoltării economice a nordului.

În 1945, exploatările miniere din nord au intrat în componenţa Societăţii Minaur, pentru ca la naţionalizarea din 1948 să intre în administrarea Direcţiei Regionale Baia Mare a Centrale Auro-Argintifere şi a metalelor neferoase.

După instaurarea regimului comunist a început si perioada de înflorire maximă a mineritului în nordul ţării. Au fost deschise noi fronturi, noi mine, a început exploatarea minereurilor ca sursă pentru industria românească. În paralel s-a dezvoltat metalurgia şi cercetarea prin Institutul de Prospecţiuni Geologice din Baia Mare.

Până la Revoluţie, Remin Baia Mare, cel mai mare agent economic din această parte de ţară, a fost cel mai mare beneficiar al fondurilor de la bugetul de stat, mineritul fiind o îndeletnicire scumpă, subvenţionată de stat, nu doar la noi, ci în întreaga lume. Aici se prelucra întreaga cantitate de aur ce ajungea în tezaurul de la BNR, aici se producea 75% din producţia de cupru, plumb şi multe alte metale neferoase.

 

După momentul 1989 a urmat declinul.

În urma negocierilor pentru intrarea în NATO şi UE, România a trebuit să plătească un preţ mare. Printre altele mineritul neferos a trebuit redus, chiar închis. Din păcate, oficialii români nu recunosc acest fenomen, dar sunt multe voci ce afirmă că ţara noastră a trebuit să închidă mineritul pentru a face loc unor produse din alte ţări. Închiderea unui perimetru minier în România a dus la deschiderea unuia în alte zone miniere din lume. Este o ecuaţie economică din care România a ieşit şifonată rău.

 

În 1997, Victor Ciorbea a semnat prima mare disponibilizare din mineritul maramureşean. În primul val au fost concediaţi circa 15 mii de ortaci. S-au dat salarii compensatorii, sume uriaşe pentru nivelul câştigurilor din acei ani. Acei bani dacă ar fi fost folosiţi în dezvoltarea producţiei Remin ar fi adus plus valoare.

Până în 2007 au avut loc mai multe valuri de concedieri, pentru ca în acel an să se închidă Compania cu totul.

În momentul de faţă, mai sunt 250 de muncitori care se ocupă cu paza la perimetrele rămase în proprietatea Remin.

 

Odată cu prăbuşirea mineritului a căzut metalurgia, dar şi toată industria pe orizontală, ceea ce a dus la o prăbuşire economică generală. Unul din motivele pentru care România o duce greu în momentul de faţă!

Comentariile celorlalți

Angela Szucs pe 06.02.2019 la 12:05
Mi-a placut foarte mult articolul. Relatare obiectiva, oglinda in timp... Multumesc!

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.