Mari personalități din istoria românilor. Alexandru Vaida-Voievod

La 19 martie 1950, la Sibiu, se stingea din viață Alexandru Vaida-Voevod, om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. A fost unul dintre politicienii iluștri ai perioadei interbelice. În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcția de președinte al Consiliului de miniștri, remarcându-se și la conducerea ministerelor de Interne și de Externe.     

Ioan BOTIȘ

Alexandru Vaida-Voevod a debutat în politică ca un ferm susținător al drepturilor naționale ale româ­nilor din Ardeal. După fuzionarea P.N.R. cu P.Ț., s-a numărat printre liderii marcanți ai Partidului Național Țărănesc. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe național-țărăniști și a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar șeful statului l-a folosit pentru a-și justifica regimul, mizând pe credibi­litatea unor politicieni cu experiență, care erau fideli monarhiei. 

Alexandru Vaida-Voevod s-a născut la 27 februarie 1872, la Olpret, astăzi Bobîlna, într-o familie românească veche și bogată care se înrudea cu mari personalități politice și bisericești din trecutul Transilvaniei, cu episcopul Ioan Bob și cu Ioan Lemeny, urmașul acestuia, iar unul dintre bunicii săi a fost Alexandru Bohățel, participant la revoluția de la 1848. Strămoșii săi erau din Gîrbou și fuseseră înnobilați la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care și-a adăugat la nume titlul de Voevod. Alexandru Vaida-Voevod a fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mișcarea națională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material și moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu.
Școala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistrița și Brașov, unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universității din Viena. A fost membru al organizației studențești „România jună”, devenind președintele acesteia. La vârsta de douăzeci de ani s-a angajat în mișcarea națională alături de colegii săi de la universitate. Asupra lor a avut o influență aparte juristul și politicianul Aurel C. Popovici care se afla la studii în orașul Graz. Anual, la 3/15 mai, Alexandru Vaida-Voevod a participat activ alături de colegii săi studenți la sărbătoarea revoluției de la 1848.

Interesul său pentru politică a început să crească, astfel încât a fost prezent la conferințele organizate de Politische Gesellschaft, unde erau invitați să țină prelegeri reputați profesori, ziariști sau politicieni. S-a implicat în campania electorală a lui Karl Lugger care a devenit primar al Vienei din partea Par­tidului Creștin-Social. Doctrina creștin-socialismului austriac a lăsat urme în gândirea sa, explicând accentele de antisemitism, doctrină antidemocratică sau antiliberală.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și în­ceputul secolului al XX-lea au fost marcate de antisemitism al cărui purtător de cuvânt a fost agrariarismul prin intelectualitatea sătească și prin elitele co­ducătoare care erau convinse că prin dezvoltarea capitalismului se distru­geau valorile tradiționale, iar evoluția culturii naționale era distorsionată. Dezvoltarea economiei capitaliste a adus în prim plan industrializarea și bancherii de origine evreiască, iar îna­poierea culturală și influența puternică a bisericii asupra populației de la sate a contribuit la apariția antisemitismului care era alimentat de politicieni și de proprietarii de moșii care depindeau financiar de bancherii evrei.

Alexandru Vaida-Voevod a colaborat cu Aurel C. Popovici la elaborarea în 1891 a „Replicii” junimii academice române către studenții maghiari ca răspuns la „Memoriul” studenților maghiari de la Universitățile din Pesta și Cluj. „Replica” s-a bucurat de succes în rândul opiniei publice internaționale, iar în 1892 a fost tipărită în cinci limbi de circulație internațională. Prin acest document, bazat pe legile și datele statistice oficiale ale statului maghiar erau evocate autonomia națională, federalismul și separarea românilor și a un­gurilor din punct de vedere politic, astfel încât fiecare să aibă propriul teritoriu național în cadrul Imperiului habsburgic.
În 1893 a vizitat România și a luat parte la Sibiu la Conferința Națională a Partidului Național Român, partid de care și-a legat destinul. La conferința de la Sibiu, președinte al partidului a fost ales dr. Ioan Rațiu și s-a hotărât elaborarea unui memorandum al românilor, adresat împăratului de la Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susține revendicările românilor din imperiu și a denunța politica de asuprire națională și intoleranța prac­ticată de guvernul de la Budapesta. Alexandru Vaida-Voevod a asistat la elaborarea proiectului de către Iuliu Coroianu în casa bunicului său, Alexandru Bohățel. Împăratul Franz Joseph a refuzat să acorde o audiență delegației, iar semnatarii și condu­cătorii acțiunii au fost trimiși în judecată. Vaida a făcut parte dintr-un comitet național care a ținut locul celor întemnițați, iar pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului Vasile Lucaciu.

Cariera de jurnalist și-a început-o la ziarul „Dreptatea” din Timișoara. În 1896, Vaida a reușit să-i determine pe colegii săi români din Universitatea din Viena să pregătească manifestațiile împotriva Mileniului, sărbătoare a Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul țării. Inițiativa studențească a fost sprijinită de cercurile naționaliste austriece și de presa vieneză. A reușit să mobilizeze studențimea pentru a lua parte la trei adunări de protest la Universitate, în sala Wimberger și în Prater.
În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în acest timp desfășurându-și activitatea în cadrul Partidului Național Român, unde s-a situat până la moartea lui Ioan Rațiu în gruparea care îl susținea pe președinte. După închegarea mișcării neoactiviste din jurul ziarului „Liber­tatea” apărut la Orăștie, a trecut în tabăra curentului politic decis să reorganizeze partidul și să adopte un program nou corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu și în so­cietatea românească.
Vaida s-a implicat în pregătirea și desfășurarea Conferinței P.N.R.-ului din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului activism din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad și Nicolae Comșa. Ulterior, a activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputații cu vederi democratice. Deși în 1905 Vaida a înregistrat un eșec în prima campanie electorală pentru Parlamentul României, el a fost ales ca deputat la mai puțin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reușit să-și păstreze mandatul până în 1918, an în care s-a destrămat Imperiul austro-ungar.

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuție deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 oc­tom­brie 1918, la Oradea s-au desfășurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Național Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca națiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-și aleagă „așe­za­rea ei între națiunile libere”. Rezoluția Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parla­mentul din Budapesta pe 5/18 oc­tom­brie. Pe 1 decembrie 1918, Vai­da-Voevod a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor, „din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” au votat Rezoluția Unirii care „decre­tează unirea acelor români și a tuturor celor locuite de dânșii cu România”.
După acest eveniment istoric, Vaida a devenit membru al Consiliului Diri­gent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat și s-a numărat printre cei patru delegați ardeleni care au dus regelui Ferdinand I Rezoluția Unirii pentru a fi ratificată.
Lider marcant al Partidului Național Român, Vaida a fost ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire.
În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, pri­mele pe baza votului universal, PNR a obținut 169 de mandate de deputat și 76 de mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reușit să obțină majoritatea mandatelor pentru a susține un Consiliu de miniștri, astfel că s-a impus formarea unei coaliții.
În acest sens, pe 25 noiembrie 1919
s-a format Blocul Parlamentar. Inițial, regele Ferdinand l-a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinței de Pace de la Paris. În realitate, fruntașul ardelean nu a dorit să-și lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de șase luni. Prin acesta, Marile Puteri urmăreau să-și creeze baza legală pentru a interveni în treburile interne ale României, sub pretextul supravegherii modului cum erau respectate drepturile minorităților naționale. În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern a fost alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepre­ședinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu și-a păstrat funcția de președinte al Consiliului Dirigent.
Pe 29 decembrie, Parlamentul a ratificat legile prin care se consfinţea Marea Unire. Pe 10 ianuarie 1920, primul mi­nistru a fost nevoit să plece în străi­nătate pentru a obține recunoașterea internațională a unirii. Astfel, el nu
și-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ștefan Cicio Pop. Vaida nu a mai reușit să revină în fruntea guvernului său, căci manevrele politice ale lui Brătianu au determinat căderea acestuia.

Pe 10 octombrie 1926 a avut loc isto­rica fuziune dintre P.N.R. și P.Ț., noua formațiune intitulându-se Partidul Național Țărănesc. Vaida-Voevod s-a impus imediat ca unul dintre liderii acestui partid. În prima parte a guvernării național-țărăniste (1928-1931), Vaida-Voevod a fost numit ministru de interne (10 noiembrie 1928 – 8 octombrie 1930, cu o scurtă pauză între 7 – 13 iunie 1930, în perioada restaurației carliste). P.N.Ț. a fost chemat din nou la guvernare pe 6 iunie 1932 cu Alexandru Vaida-Voevod ca prim-ministru, deoarece Maniu se autosuspendase de la conducerea partidului pentru a lupta împotriva camarilei regale.
A urmat o perioadă de tensiuni în interiorul partidului și, treptat, susținerea lui Vaida-Voevod pentru politica regelui a determinat despărțirea sa de P.N.Ț. Pe 25 februarie 1935, el și-a fondat propriul partid, Frontul Românesc, prin care a sprijinit măsurile autoritare ale șefului statului. Vaida a devenit unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai regelui, unul  dintre cei prin care suveranul și-a legitimat regimul autoritar. Din anul 1938, Vaida a fost numit consilier regal, apoi a fost ales președinte al Adunării Deputaților (9 iunie 1939 – 5 septembrie 1940). Mai mult, între 20 ianuarie 1939 – 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea l-a numit la conducerea Frontului Renașterii Naționale, ”unica organizație politică în stat”, sub comanda supremă a regelui.

Evenimentele politice ulterioare au determinat ieșirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. După abdicarea regelui Carol al II-lea, Alexandru Vaida-Voevod s-a retras din viața publică. În cercul celor apropiați, el și-a recunoscut greșelile și a spus că este dispus ca, prin retragerea sa, să plătească prețul cuvenit pentru ele. I-a plăcut să spună despre el că a fost „mi­nistru voluntar, neretribuit, al cauzei naționale ardelene”.

Pe 24 martie 1945 a fost arestat de autoritățile comuniste, iar în anul 1946 a fost pus sub arest la domiciliu la Sibiu, unde și-a petrecut restul vieții, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani. A fost înmormântat în curtea celei mai vechi biserici greco-catolice din Sibiu, Biserica dintre brazi.

Un bărbat de un caracter demn și independent

Ziarul „The Times” îi făcea un portret măgulitor lui Alexandru Vaida-Voevod: „Dr. Alexandru Vaida-Voevod, deși încă relativ tânăr și puțin cunoscut în Europa occidentală, a jucat de mult un rol important în Europa sud-estică și în special în politica Ungariei. Când românii din Transilvania simțeau întreaga forță a opresiunii maghiare el a fost dintre cei dintâi lideri ai politicei transilvănene. Un bărbat de un caracter demn și independent, posedând calități alese și o inteligență politică rară, a fost capabil să se împotrivească tuturor sforțărilor autorităților maghiare de a-l intimida sau de a-l discredita. Înzestrat cu o mare abilitate oratorică, a devenit un orator elocvent în românește, ungurește și nemțește.”