• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 06 Decembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 22 Iulie , 2019

Marcel Petrișor, cea mai autentică evocare a genialului Petre Țuțea

Pentru unii a fost „Socrate al românilor”, pentru alții prototip al „românului absolut”. Pentru scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor, Petre Țuțea a fost, simplu, doar „nea Petrache”, pentru că acest nume era sinonim deopotrivă cu genialitatea, patriotismul, credința și demnitatea. S-au cunoscut în tinerețe, au trecut amândoi prin temnițele comuniste, iar Marcel Petrișor i-a stat aproape până la punerea în mormânt, tocmai de aceea, amintirile lui cu și despre nea Petrache reprezintă cea mai vie și mai autentică evocare a „țăranului imperial” care a murit „chiriaș la stat” în garsoniera „paideică” din coasta Cișmigiului…

 

A fost legenda vie a anilor ’90, ultimul mare interbelic, „Socrate al ro­mânilor”, „Sacerdotul fără parohie”, „țăran imperial” sau ultimul mare genial al unei generații care a spălat, cu sânge, onoarea țării. Și totuși, România tristă de astăzi, pentru care Petre Țuțea a făcut 13 ani de închisoare comunistă îl cunoaște rușinos de puțin. Lui nea Petrache nu-i plăcea să i se spună filosof. El, care-l citise pe Kant din scoarţă-n scoarţă, îi socotea pe filosofi, ca şi bătrânul Tertulian, nişte „patriarhi ai ereticilor”. Petre Țuțea a fost prin excelenţă un geniu al oralităţii, un om-spectacol, care-i fascina chiar şi pe cei care nu înţelegeau mai nimic din ce spunea („Nu pricep, dar e grozav!” – ar fi exclamat, în închisoare, un ţăran care se înghesuia să-i asculte peroraţiile). Tocmai de aceea, pentru a-l cunoaşte, ar trebui să-l as­cultăm. Iar cel mai în măsură să-l evoce pe „nea Petrache”, dincolo de clișee, este scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor, cel care i-a stat aproape din tinerețe,
l-a însoțit în pușcăriile comuniste, i-a „ținut piept” în discuțiile filo­sofice și l-a condus pe ultimul drum, în satul natal Boteni, când au constatat că sicriul era mai mic decât trupul neînsufleţit, iar groapa era mai mică decât sicriul! Și chiar dincolo de mormânt, în octombrie 2002, când urma să fie sărbătorit la centenarul naşterii, și i s-a dezvelit solemn numai soclul, pentru că bustul… nu era gata. Urmează cea mai vie și autentică evocare a genialului „nea Petrache”, făcută de la aceleași altitudini ale genialității, de scriitorul Marcel Petrișor.
 
Destinul lui „nea Petrache” e parte din destinul acestui popor pe care îl considera „marșul triumfal a lui Dumnezeu pe pământ”. Iar locul său de naștere, Botenii Muscelului era chiar centru al universului său și al românismului: „Ţinea însă atît de mult la musceleni încît, odată, întrebîndu-l un tînăr cum e corect să se spună «ei ştie» sau «ei ştiu», se pare că i-ar fi spus aşa:
- Mă, tu de unde eşti?
- Din Muscel, nene! îi răspunsese omul, întrebîndu-se ce legătură are întrebarea cu locul naşterii lui.
- Şi la voi, acolo, cum se spune, ei ştie sau ei ştiu?
- Ei ştie, nene!
- Atunci aşa-i corect.
- De ce?
- D-aia! Pentru că şi dialectul de bază al limbii române e cel muscelean.
- Da’ ăia ce nu-s de aici, cum zice? Ăia de la Bucureşti.
- Ăia au uitat de unde se trag și unde se îndreaptă și așa zic, că știu că nu știu nimic”, își amintește Marcel Petrișor.

Nea Petrache poate fi descris în multe feluri, însă doi erau pilonii devenirii sale: mintea ascuțită și sufletul cald, de țăran autentic: „Cu marea putere de iubire care-i dubla inteligenţa, era în stare să-i ierte oricui, orice, dar cu condiţia ca adversarul să-şi recunoască nu atît vina, cît imprudenţa de a-l fi atacat fără să ştie cu cine are de-a face: «Cu-n prost», zicea el cu umor”.
Oralitatea sa era genială și nea Petrache le împărtăşea tuturor din preaplinul cunoștințelor sale: „Îl bîrfeau că-i nebun şi că, obsedat de ideea adevărului socratic, nu rareori fusese văzut răstignindu-şi la cîte un colţ de zid nevinovatul preopinent, ignorant într-ale logicii, ca să-l facă să fie convins de acest adevăr.
- Daaa! ţipa nenorocitul. Am înţeles, ştiu şi nu mă voi mai îndoi niciodată de ceea ce-i adevărul!
Fapt care, de altfel, se petrecuse aidoma şi-ntr-un penitenciar din România anilor reeducării comuniste, cu un biet ţigan, osîndit şi el pentru cine ştie ce adeziune politică neîngăduită şi care, umblînd cu o găleată goală în mînă prin curte şi prins într-un ungher de Ţuţea, n-a putut scăpa de la înghesuiala bătrînului decît bîlbîind, cu o clăti­nare neîndoielnică a capului, de sus în jos, un «Da, acum, cu Dumne­a­voastră în Aiud, ştiu care-i Ade­vărul!».
Şi cîte isprăvi ale lui Petre Ţuţea nu se pomeneau în legătură cu Adevă­rul lui absolut, trecut în legendă...
Mai ales cea, tot la sfîrşit de secol XX, cînd bătrînului nostru filozof, pentru a nu păţi ceva după ce a scăpat teafăr şi după revoluţie, i
s-a pus paznic un soldat, în propria lui cameră. Era un băiat tinerel care trebuia să aibă grijă de el şi de avutul lui, adică de biblioteca sa cu întreaga operă a lui Toma d’Aquino.
Mare noroc pe bătrînul gînditor! Numai că tînărul oştean, nepriceput în ale filozofiei socratice, supus de Nea Petrache unui intens bombardament iniţiatic despre Adevărul unic, m-a rugat în mare taină, într-o zi, să fac ceva ca să fie scos de la paza bătrînului, fiindcă ne mai suportînd pisălogeala cu Adevărul unic şi absolut, riscă să facă moarte de om.
– Cu ce? l-am întrebat eu.
– Cu pistolul meu automat! mi-a răspuns el.
Dar am intervenit, convingîndu-i pe amîndoi: pe soldat să nu-l împuşte pe bătrîn şi pe Nea Petrache s-o lase mai moale cu aflarea Adevărului. Şi nu pentru alt motiv, ci pentru că dezvăluirea lui n-o putea face decît un zeu pe care-l căuta mereu şi Socrate, şi pe care Nea Petrache simţea, chiar fără să ştie, că-l are la degetul mic”.

Lăsând însă la o parte anecdotica şi dramatismul vieţii sale, Marcel Petrișor spune că „pe nea Petrache nimeni nu l-a auzit vreodată înjurînd sau fiind trivial la adresa cuiva. Şi dacă-l întrebai «De ce?». «Pentru că sunt solemn», răspundea el cu un aer de stăpîn absolut.
Despre propria copilărie vorbea foarte rar şi nu era prea lămuritor nici în privinţa vreunei adolescenţe în care familia sa, lipsită de sprijinul tatălui – preot ortodox decedat prea devreme – nu-i putuse asigura o stare materială bună, atît de necesară vîrstei respective, decît cu ajutorul unor ofiţeri binevoitori din unitatea militară a Cîmpulungului Muscel.
Ajuns astfel copil de trupă, s-a făcut repede remarcat datorită inteligenţei sale ieşită din comun. Îşi face stu­diile liceale la Cîmpulung, iar pe cele universitare la Cluj, la facultatea de Drept a universităţii, nu la Babeş-Bolyai, ci la Regele Ferdinand cum i se spunea pe atunci. Şi cum studentul Petre Ţuţea excela în decriptarea arcanelor Dreptului Roman, nici pentru ofiţerii lui protectori din Cluj n-au mai existat probleme pentru multe examene.
«Şi deşi nu eram în stare să desenez nici măcar un ou sau o elipsă, dato­rită uşurinţei cu care mă des­curcam în Pandectele bizantine ale lui Justinian – adăuga el – am reuşit să mă descurc destul de bine şi cu celelalte personalităţi din Cetatea Feleacului. Mîncam la masă cu toţi cei ce voiau să mă cunoască, discutînd despre orice, oriunde şi ori­cum. Aşa i-am cunoscut pe Daicovici, pe Bezdechi, pe Blaga şi chiar şi pe Crăciun cu care i-am întîmpinat, nu chiar cum se cuvenea, pe cei ce ne invadaseră după tratatul de la Viena, în 1940. Chit că, după aceea, fiecare şi-a văzut de drumul lui. Eu, spre Bucu­reşti, Daicovici, după 1945, spre deputăţia din noua Mare Adunare Naţională, Bezdechi la catedra de Limbi Clasice de la Sibiu (însă provizoriu), Blaga la fel, la cea de la Filozofie, iar Crăciun spre gradul de comisar chestor la poliţie şi, mai tîrziu, la noua Securitate a re­gi­mului de democraţie populară»”.

După terminarea studiilor universitare la Cluj, nea Petrache l-a întâlnit pe Vaida Voievod care i-a spus apăsat: „Te trimit la Berlin - şi nu la Paris de unde ai putea să te întorci lichea la pătrat – ca să înveţi legile de guvernămînt”.
Şi-ntr-adevăr, acolo le-a învăţat Petre Ţuţea, dar nu ca s-ajungă doctor în Drept cu „titulă” la Cluj – cum era, pe atunci, vorba în Ardeal – ci să devină expert desăvârşit nu numai în pandecte bizantine, ci şi în pro­blemele de Drept ale unui viitor guvernământ românesc. „Ceea ce s-a şi întîmplat în viitorul guvern antonescian, ajungînd, sub ministrul Dobre, adjunctul acestuia la Ministerul Economiei Naţionale de pe Calea Victoriei. Un loc în care, pro­fitînd şi de un cabinet încăpător, se întîlnea cu toţi politicienii prieteni sau adversari, discutînd şi punînd atîtea la cale (eliberarea lui Pătrăş­canu, de pildă)”, își amintește Pe­trișor.
Tot în acea perioadă i-a încolțit în minte ideea de a scrie: „După atîta umblet prin lume şi după atîtea controverse şi discuţii, în sclipitoarea-i minte a început să încolţească şi ideea scrisului. Scrisul despre care tot el spunea că încriptează viul şi viaţa, osificîndu-le. Respingea însă orice înregistrare pe magnetofon, iar scrisul lui de mînă semăna cu o dantelă pe care mulţi şi-au obosit privirea pentru descifrare şi transcriere. Efortul era meritat, pentru conţinut. Aşa că mai reproşează-i ceva, pentru «caligrafie»!”.

A urmat, apoi, perioada grea a detenției. Iar despre felul cum era Ţuţea în închisoare şi de tot ce-a fost în stare acolo, în luptă cu Reeducarea, cel mai bine l-au descris nişte ţărani analfabeţi din Oaş, spune Marcel Petrișor: „Îi ceruseră şi ei, colonelului Crăciun, pe atunci director al închisorii unde erau întem­niţaţi, să-i lase acolo unde vorbeşte Ţuţea.
– Dar ce-nţelegeţi voi, nişte proşti, din ce zice Ţuţea? i-a întrebat Crăciun.
– Nimic, domnule colonel, da’ e năpraznic! i-au răspuns proştii.
Iar altădată, tot în Aiud, după ce
l-au auzit pe Ţuţea cum îi mulţu­meşte lui Crăciun şi poporului român că «i-au făcut onoarea de a face puşcă­rie, pentru a apăra în zeghe demnitatea naţională» – lucru de neînţeles pentru mulţi şi surprinzător pentru stăpînire – nişte preoţi, în zeghe şi ei, vorbind între ei într-un cotlon de temniţă, după ce fuseseră scoşi la WC, ziceau:
- L-aţi auzit, măi, pe Ţuţea, cum vorbea lăudînd pe Dumnezeu şi Naţiu­nea, adică pe noi?
– Da, măi, l-am auzit, ba l-am văzut şi pe Sfîntul Duh cum zbura peste creştetul lui ca un porumbel. Aşa c-aş propune să-l facă ai noştri măcar episcop şi să-i aducă mîncare numai de la cea mai mare cafenea dom­nească din Bucureşti. Aşa era Ţuţea văzut şi înţeles, în acea perioadă, în Aiud, în ţară şi printre deţinuţii vremii... Și cînd te gîndeşti că, nu cu mulţi ani în urmă, făcuse acel proiect cu Noica, al unei şcoli cu monoloage, cu paradoxuri şi cu tot ceea ce putea captiva curiozitatea omului...
Iar altădată, împreună cu Pandrea, cu N. Tatu, cu Sorin Pavel şi cu Gheorghe Tite, în anii interbelici şi după maturizarea celor văzute şi petrecute în Berlin, concepuse Manifestul Revoluţiei Naţionale”.
 Și-n perioada ulterioară întoarcerii lui din calvar, Petre Ţuţea nu s-a potolit deloc. Şi nici nu s-a speriat sau învăţat minte. „Se socotea încă din acea perioadă, drept «sacerdot cu amvon şi catedră improvizate oriunde», spovedind pe apucate pe oricine îi cerea ajutorul şi sfaturile. Astfel, auzindu-l pe unul care se plîngea că popa din sat nu-i cum ar trebui să fie, i-a spus că «de nici un preot să nu te plîngi, chiar de-ar fi căzut în şanţ de beţie sau din prici­na altui păcat, pentru că un popă anonim, din cel mai oropsit sat, dacă reuşeşte, în dangătul clopo­telor bisericuţei sale, să se sincronizeze cu harul divin care co­boară peste credincioşi, face mai mult decît toate academiile ştiin­ţifice din lume»”.

„Să nu-ţi faci idoli din oameni vii”, a fost ultimul sfat pe care i l-a dat lui Marcel Petrișor, spunându-i că şi-n monahism, sfinţirea sau beatificarea monahului nu se face imediat după moartea lui, ci după ce trece o vreme în care i se uită toate relele şi păcatele făcute cât a trăit. Altfel, avocatul diavolului, stând la pândă, dă toată procedura peste cap.
„Dar, la o altă întrebare, «Cum stăm cu ierarhia şi mărimea sfin­ţilor», mi-a spus că, după părerea lui, un sfînt e cu atît mai mare cu cît se ştie mai puţin despre el. Altfel, orgoliul şi mîndria faptelor făcute şi a vieţii trăite de el fără reproş sunt foarte primejdioase. (...) Și cînd spre dimineaţă, am terminat discuţiile şi hîrtia de scris pe care notasem spusele bătrînului, cel mai păţit dintre noi, cei care-l provocam şi ascultam, a zis: «Mare noroc că-l mai avem în viaţă! Ar trebui să-l stoar­cem bine». Ceea ce a şi făcut, pînă cînd, într-o bună zi, Nea Petrache şi-a dat duhul oftînd «Iartă-mă, Doam­ne, c-am bătut atîta din gură, printre cei în mij­locul cărora m-ai trimis...». «Dacă l-a iertat Dumnezeu?». Noi credem că da. Dar să-l uite cineva pe acest bătrîn, mai ales dacă l-a şi cunoscut personal, credem că BA. Şi nu pentru că era fermecător la vorbă, ci pentru marea-i iubire de oameni; de toţi şi de toate, fără măsură, pînă-n ziua plecării sale”, spune Marcel Petrișor.

 


Cartea lui Marcel Petrișor, „Petre Țuțea: sacerdotul fără parohie”, cu un prolog editorial de Răzvan Codrescu, a apărut la Ed. Christiana, București, 2019 și este distribuită de Supergraph/Sophia.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.