Maramureşul şi primul război mondial: Scrisori de pe front

Deşi cenzurate, scrisorile trimise de maramureşeni de pe front zugrăvesc cel mai bine trăirile şi dramele unor oameni simpli, aruncaţi de la fân direct în tranşee. GAZETA de Maramureş continuă să vă spună povestea Maramureşului în primul război mondial, altfel decât în manualele de istorie. Aşa cum reiese din cărţi poştale şi scrisori. O „bătaie” care a schimbat suflete, vieţi, teritorii, lumi. „Marea bătaie”.

De pe câmp, direct în linia I, într-un război străin pe care nu-l înţelegeau. Maramureşenii care au luptat în primul război mondial şi-au trăit tragedia şi moartea, aşa cum erau învăţaţi să-şi trăiască şi viaţa. Cu credinţă, dârzenie şi umor: „Aici îi bine. Doamne bate-l bine”. Unii făceau jurăminte fierbinţi în faţa bunului Dumnezeu pentru a scăpa teferi, alţii trăgeau a disperare din tranşee, alţii cereau „pălincă cu mărgele”, unii încercau să se dea betegi, toţi însă se pregăteau pentru o lume nouă. Sau pentru moarte. 

Gândurile participanţilor la lupte pot fi desluşite dintr-o colecţie unică din patrimoniul Muzeului Maramureşului, Fondul Artur Coman.

Colecţia cuprinde peste 300 de cărţi poştale şi scrisori de pe fronturile primului război mondial, adresate de combatanţi familiilor de acasă, marea majoritate din Vişeul de Jos. Deşi cenzura militară foarte severă nu permitea exprimarea liberă a gândurilor şi sentimentelor expeditorilor dincolo de stereotipia formulărilor de început poate fi surprinsă adevărata atitudine faţă de război a omului copleşit de teribila ameninţare a morţii. Multe din cărţile poştale trimise prin corespondenţa militară au imprimat în nouă limbi (cele mai cunoscute între soldaţii armatei austro-ungare) textul

 „PE ACEASTĂ CARTE NU ESTE IERTAT A SE FACE ALTE ÎMPĂRTĂŞIRI”

Gheorghe Todincă, directorul Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei spune că:

„De la cei trimişi pe fronturi le cunoaştem sentimentele şi trăirile din miile de scrisori şi cărţi poştale trimise celor de acasă. În care, dincolo de cenzura aspră a poştei militare transpare grija lor pentru cei de acasă, frica de moarte, dorinţa de pace. În scrisori îşi amintesc mereu de locurile de unde au plecat. Aproape invariabil toate scrisorile încep cu următorul text: mult iubita mea soţie, vei şti despre mine că până la facerea acestei cărţi sunt sănătos, sănătate pe care v-o doresc de la Bunul Dumnezeu şi ţie, şi la copii şi la mama, şi la tata, şi la socru şi la vecinul cutare. În scrisori povesteau chiar faptul că visau noaptea copiii că au căzut din car, sau visau că sunt undeva la fân.

Cei care erau mai hâtri scriau să li se trimită pălincă, dar pălincă de aia cu mărgele, „nu din aia leşinată”. Şi mai scriau în speranţa că ar putea fi lăsaţi acasă „du-te la birău şi scrie în ungureşte că ai ceva beteşug mare”. Deci să meargă la primar şi să scrie că are ceva boală gravă, în speranţa că poate îl va lăsa acasă.

Unii din ei, neputând să spună care-i situaţia pe front scriau: draga mea, aici e bine. Doamne, bate-l aiesta bine! Cel care citea scrisoarea şi nu ştia bine româneşte la ce se referea, lăsa scrisoarea să treacă. Unii, neştiind pe unde umblă spuneau: suntem pe gheizeş de o săptămână şi gheizeşul tot merge din Polonia în ţara rusului.

Probabil este vorba de ofensiva care s-a dat de la Liov înspre Rusia, când au ajuns până aproape de Varşovia. Avem scrisori de la preoţi militari. După cum se ştie, foarte mulţi maramureşeni au murit, iar unii erau internaţi în spitale. Şi astfel avem scrisori de la preoţi militari care au găsit bolnavi în spitalele din Serbia, Italia sau chiar în îndepărtata Rusie, răniţii maramureşeni despre care dau de veste preoţilor din satele lor. Spun că l-au întâlnit pe omul dumneavoastră cutare, este rănit în picior sau în spate, dar se va face bine etc.

Cele mai înduioşătoare sunt scrisorile celor din prizonierat, care nu aveau siguranţa că scrisorile vor ajunge realmente la cei dragi acasă. În care povestesc de dorul imens care-i cuprinde în amintirea celor dragi, dorinţa de a-i mai vedea o dată. Vom publica aceste scrisori care sunt sfâşietoare din punct de vedere emoţional”.

De obicei, aceste cărţi poştale erau trimise în pragul unor mari mişcări de trupe sau acţiuni importante pe câmpurile de luptă.

Zăhărie Onuţ relatează astfel plecarea pe front a unităţii sale, Regimentul 82 Infanterie: „Pă gheizeş plecăm din Odorhei. Iar mărjam o săptămână pă gheizeş şi pă gios”, ajungând în 16 februarie 1916 „din Polonia, din ţară, drept în ţara rusului”.

Năsui Vasile, din Vişeul de Sus, descrie familiei drumul său spre front (în octombrie 1915): „Karte făcută mergînd pă gheizeş din Iagodin şi am plecat sânbătă şi am tot mărs pînă miercuri şi încă n-am sosît”. Neştiind unde va ajunge continuă: „şi tot pîn ţara rusului ne ducem şi mai încolo vă rugaţi şi pentru mine să ne mai vedem în ţara noastră”.

Tot atunci Pop Ioan scrie: „am sosit pă loc unde am fost şi omătu-i de două pălmi tare rele zile petrec să se ştie”. Prin aceeaşi scrisoare îşi anunţă rudele şi consătenii că acolo unde se află unii cunoscuţi („Mihai în spital, alţii în rezervă”). „Mai departe fă ce ţi-a ajuta Dumnezeu că nu-ţi pot ajuta nimic şi porţia mea o jeakătă” scrie şi Borca Lazăr către Pop Năstacă (22 decembrie 1915).

În multe scrisori se urează „voie bună şi sănătate” şi la cine va citi cartea şi la cine va auzi-o. Majoritatea grafiilor sunt neglijente şi /sau scrise de camarazi care nu ştiau bine româneşte sau nu posedau corect ortografia. Unii camarazi se semnează: „Scriitor Fanu Vasile june din comuna Pesac Banat comitatul Torontal pretin bun” (pentru Tomoioagă Gabor către Tomoiagă Marie, 6 noiembrie 1915).

Pe scrisoarea trimisă la 3 septembrie 1916 de Pop Ioan către Tomoioagă Năstaca este consemnat: „Cartea este scrisă de Alexa din Banat Vingă Panciova” şi încheie „iertaţi pentru karte că nu ştiu scrie”.

Năsui Găvrilă scrie, la 28 decembrie 1915, prin Kövesi Pal, soţiei lui Năsui Matei, tot din Vişeul de Jos: „îmi pare rău că nu pot să vă povestesc ce am petrecut în aceste 17 luni. De scris nu se poate, dară să scap din războiul aiesta aş povesti toate ce am petrecut întru acest timp cît suntem în străinătate”.

Andreica Gheorghe o roagă pe Ileana Marinca să-l ierte că nu poate scrie des „că nu-s pe-n oraşe da sunt pă munţi pustii şi n-am totdeauna cărţ să-ţi scriu şi dă altă vreme nu este vreme de scris că este poruncă cătănească nu ca la dumneavoastră să faceţi ce vreţi” (14 august 1916).

Mulţi soldaţi se amăgeau cu gândul că războiul se apropie de sfârşit, pe front răspândindu-se zvonul că nu se mai fac recrutări de noi contingente. Urându-le celor de acasă să se distreze bine în civilie, soldatul Bilţ Ioan scrie optimist în ianuarie 1916: „Bine c-om lăsa Galiţia în pustii nu multă vreme”. Puţin transpar în scrisori evenimentele fronturilor.

Ştefan Timiş (Regimentul 103) scrie la 10 iulie 1916 că: „ruşii s-au mişcat”. Este evident că se referă la marea ofensivă rusă de pe frontul central de est din vara anului 1916, care a avut importanţa ei în decizia de intrare a României în război de partea puterilor Antantei la 15 august 1916.

Din multe scrisori răzbate aceeaşi ameninţare a războiului şi a morţii, dorul de cei dragi. Cu gândul la soţia Ioana Pintyi şi la cei patru copii Iulişca, Maria, Ileana şi Vasile, Coman Vasile scrie: „că suntem în mare foc” şi le cere să se roage la Bunul Dumnezeu „să mă mai scoată din sarcina aceasta mare şi grea. Vai, Doamne, iubită Ioană cu mare grijă mai suntem. Aş scrie mai mult şi mai multe da nu pot că nu-i slobod. Da eu ştiu că pricepeţi cum `ui acum p`aici nu mai fie”.

„Să-mi scrieţ ce vremuri sunt pe la noi, mîndre`s mălaiele?” întreabă din spitalul din Lemberg (Lvov) Tomoioagă Gavril (5 octombrie 1915). Tot el, în iunie 1916: „cu boii ce-ai făcut, unde i-ai mînat ori vândutu-i-ai îmi scrie să ştiu şi te rog cît îi pute te griji de fîn de cea bună vreme”.

Multe scrisori sunt compuse ca cea trimisă acasă de soldatul Pop Ioan, în ianuarie 1916: „Mult doriţii mei părinţi, prin această mică epistolă vă fac de cunoscut cumcă mă aflu în pace şi sănătos pînă la facerea acestei epistole, poftindu-vă şi D-voastră dulcii mei părinţi cea mai fericită sănătate şi voie bună precum şi la Dulcii mei fraţi, surori, neamuri, vecini şi pretini:” cu gândul şi dorul acasă, îi roagă să-i trimită scrisoare „în copertă” şi să scrie „tot rîndul de pe la noi”.

Uneori în texte transpar şi „îndeletnicirile” de pe front: „io amu mi-s la jeep puşcă şi am un cal şi gye acela am grijă, îl hrănesc şi îl puţuluiesc (îngrijesc)” scrie Simion Flore şi încheie „mă rog tu Ilenucă să-mi scrii tot rîndul de pe acasă şi dacă nu sunteţi betegi şi mălai aveţi, gyengye lua şi flămânzi nu va lăsaţi cît îţi pute”.

Într-o carte poştală (datată 30 iulie 1915) preotul greco-catolic Virgil Nistor înrolat pe front scrie preotului greco-catolic din Vişeu, Ioan Coman, că, cercetând spitalele militare, a aflat „rănit prin spate” pe Ioan Năsui, dar rana nu e îngrijorătoare. Încheie rugându-l să-i înştiinţeze familia şi să se roage „pentru pacea mult dorită”.

În acelaşi an, pentru a-şi linişti familia, Cîmpan Ioan scrie: „nu vă supăraţi că eu nu-s împuşcat jîb (grav)”. Îngrijorat Tomoioagă Gavril „a Husarului” scrie către Pop Mărie a lui Gheorghe a Totului din Vişeul de Jos „acum cînd am scris cartea am ieşit din spital afară, dar nu ştiu unde    ne-or trimite” (7 noiembrie 1915).

Înăsprirea blocadei Puterilor Antantei asupra Puterilor Centale instituită mai ales din anul 1917 înmulţesc solicitările de pachete şi bani către cei de acasă. Tomoioagă Ion scrie soţiei: „fă aşie bine şi îm trimite pok, batăr de şase kile şi cîndlui trimite să şi scrie notarăşu şi birău şi oiagă de palincă de aceea bună şi mărgele nu leşie”. Probabil, primind pachetul, răspunde la 24 ianuarie 1918: „pînă la facerea cărţii sunt sănătos care sănătate v-o doresc şi eu domniilor voastre (…) Poku care mi l-aţi trimis l-am căpătat şi tare frumos vă mulţumesc”.

Din primele linii ale fronturilor departe de casă, mulţi cer rudelor să facă tot posibilul să-i ajute să-şi revadă familia şi pământul natal. Năsui Gabor din Regimentul 85 Infanterie scrie, în august 1916, lui Năsui Adam din Vişeul de Jos: „te rog cumva de-i pute să-mi faci rugare din sat şi de la jurat, apoi aş mere la ur lap (învoire, permisie), dară te roagă către scriitor să te înveţe cum să faci rugarea”.

La fel îşi sfătuieşte mama şi soldatul Pascu Ioan (10 decembrie 1915): „şi faceţi aşe de bine săm faceţi orice rugare din Sat să capăt oleac de sebeceag şi în rugare spune că sunteţi betyege şi scrieţi ungureşte şi puneţi oareşcie hibă mare apoi oi căpăta sebecseiag (învoire)”.

Obosit, în vara anului 1918, când luptele ating apogeul şi pierderile sunt imense, acelaşi Pascu Ioan scrie preotului din sat Ioan Coman: „numai singur am rămas la această companie, amu ar fi frumos să fiu şi eu pă acasă…”.

Costea Gavrilă scrie tot în vara anului 1918 prietenei sale, Paşca Ileana: „tare aş vre să fiu acasă să mă îmbii cu mîncare să mănînc…”.

În ultimul an al marii conflagraţii, pe front sunt trimise toate categoriile de combatanţi. Acelaşi Costea Gavrilă scrie la 20 mai 1918, tot Ilenei Paşca: „tare m-am supărat că s-o luat păcurarii în cătane. Altăcă lasă să vadă şi ei cum îi cătănia, să vadă şi păcurarii care-i mai uşoară, bota ori puşca”. Întrebând dacă-i adevărat că sunt „vizitaţii” (chemări la oaste) de la 17 ani în sus, soldatul Vancea Gavrilă scrie cu subînţeles: „cum te mai îndulceşti cu lumi apă acasă” scrisoare către Pop Ioan, 20 ianuarie 1918. În     aceeaşi lună, Ion Bilaşcu, tot din Regimentul 85 Infanterie, lui Dumitru Năsui: „Iubite prietine Dumitre ce mai faci şi cum mai petreci lumea iasta slabă? Vei şti despre mine, Ion Bilaşco, că eu mis Sănătos pună la azi, dară acum tare m-am urît cu lumea ieasta aşteptînd binele” şi încheie: „aştept răspuns cu cele mai noi ştire”.

Pentru că simţea sfârşitul războiului, tot în martie 1918, Pop Ioan întreabă curios pe cei de acasă „prinsonieri o zinit de la ruşi?”

Numărul mare al celor căzuţi pe front, asuprirea discriminatorie faţă de populaţia română au provocat grave nemulţumiri. Un soldat întors din concediu, trimite subprefectului Maramureşului o scrisoare în care relatează: „În satele unde se aflau numai femei sărace şi bătrâni (...) oameni fără ajutor, se face o mare nedreptate cu alimentele trimise. În primul rând se aprovizionează notarii şi ajutoarele lor şi alţi domni de felul acestora, luând o parte considerabilă, iar restul fac afaceri. (...) Soldaţii care se întorc din concediu se plâng şi cer ajutor împotriva acestui jaf”.

La sfârşitul Războiului, vântul schimbării se simte şi din scrisori. Maramureşenii cereau familiilor să aibă grijă să înveţe copiii, pentru că ei vor trăi într-o altă lume, mai bună, să-i pregătească pentru că vin evenimente mari.

Din întreaga colecţie o singură scrisoare este scrisă în versuri, cea trimisă de Coman Gheorghe către Pop Năstacă. Scuzându-se că nu scrie tare frumos „că aşa scriem ca-n vreme de bătaie”, îşi roagă iubita să nu uite ce-au grăit „c-o fi bine în lume” şi încheie cu versurile:

Frunză verde de stejar

Buzele mi s-au uscat

Ce plîngi mîndră cu amar?

De cînd mîndră ne-am iubit

Cum n-oi plînge ne-ncetat

Buzele mi s-au topit;

Că-n cătane te-au luat.

Cine-mi poate crede mie

Frunzucă pă arătură

Ce trai duc în cătănie

Vină mîndră şi-mi dă gură;

Că postesc şi zi şi noapte

De cînd gură nu mi-ai dat

Şi răbdăm cîte se poate”.