Maramureşul şi primul război mondial (III)

GAZETA de Maramureş continuă serialul dedicat Primului Război Mondial cu un episod unicat: memoriile maramureşenilor care au luptat în „marea bătaie”. Mihai Dan a lui Ileş a lui Dumnezeu era un ţăran cu 6 clase din Apşa de Mijloc, localitate aflată astăzi în Ucraina, care, la plecarea pe front, ca mai toţi maramureşenii şi-a scris testamentul. La întoarcere însă, a fost printre puţinii care şi-a scris memoriile. O poveste despre viaţă şi moarte, scrisă, la limita dintre ele.

Era pe vremea coasei, în luna lui cuptor. Mihai Dan a lui Ileş al lui Dumnezeu, cosea şi el, la fel ca alţi ţărani din Apşa, cu clopul tras pe-o ureche, fluierând. Cu un ochi, pândea drumul, să vadă dacă nu cumva vine nevasta cu mâncare. Avea doar 6 clase şi era tânăr, avea 30 de ani, dar bătrânii îl socoteau înţelept. Cantorul Şteţ, care trecea pe uliţă, îl cheamă să-i spună ceva: „Ţi-oi spune o veste, dar nu prea bună. Ieri au omorât pe Moştenitorul la Tron, în Sarajevo şi a fost mare pagubă pentru noi, pentru români. Şi să ştii că a fi război, săracii de voi, de cei mai tineri”. Cantorul a plecat, iar Mihai Dan s-a oprit din fluierat.

O lună mai târziu, e chemat în miez de noapte la cătănie. Ziua, au început să bată clopotele, a dezastru şi s-a anunţat pe toate uliţele „că-i Bătaie”. Unii s-au adunat la Cancelarie, alţii la crâşmă: „se sărutau unul cu altul şi plângeau, dar sfadă n-am auzit. Toţi se rugau unul de altul de iertare că nu se vor vedea mai mult”. Lumea lăsa fânul pe câmp, deşi era o zi frumoasă şi se adună să vadă ce-a fi cu lumea: „s-au făcut multe testamenturi. Eu am făcut testament pe averea mea femeii ½ şi Bisericii ½, dar tot să folosească femeia mea până va trăi. Ziua aceea de mare durere au fost o sâmbătă, care nu se va uita în veci. Apoi la 3 ceasuri după amiază toţi care am fost cătane ne-am luat rămas bun de la ai noştri şi am mers în Sighet. Rău m-au durut inima când mi-am luat rămas bun de la a mea soţie pe care mult o am iubit şi-i musai să o las... Nu este mai mare supărare când moare mama de la copii ca atunci... Supărarea de sâmbătă 1 august nu este pană să o poată scrie, nici limbă să o vorbească”.

În aceeaşi toamnă, timp de trei zile, între 3 şi 6 octombrie, Maramureşul a stat sub ocupaţia trupelor ruseşti. Armata şi funcţionarii s-au retras spre Sătmar, Baia Mare şi Năsăud. După aceasta, Maramureşul a fost ocupat de trupele germane, sub comanda generalului Conta. Timp de doi ani şi jumătate, frontul s-a aflat de-a lungul Carpaţilor, la graniţa dintre Borşa, Vişeu de Sus, Poienile de sub Munte şi Frasin, fiind vizitat de personalităţi de seamă, în frunte cu domnitorii Carol al IV-lea şi Vilhelm al II-lea. Pe vârfurile Copilaşului şi Prislopului s-au construit adevărate oraşe de barăci, prevăzute cu electricitate şi o autostradă lungă, care comunica de-a lungul crestelor munţilor cu şoseaua Borşa-Iacobeni şi cu alte două şesele Copilaş-Poienile de sub Munte şi Vişeu-Lutoasa, construite de prizonieri ruşi.

Regimentele maramureşene au luptat cu eroism pe toate fronturile pentru idealuri străine. Victoriile de la Lemberg, Doberdo, Manilova şi Piave vor rămâne mărturiile veşnice ale disciplinei de fier şi vitejiei legendare a urmaşilor lui Dragoş şi Bogdan. Aici şi-au găsit însă sfârşitul şi sute, mii de feciori ai Maramureşului, printre care şi tinerii universitari Nicolae Doroş din Slatina, Ion Marina din Apşa de Mişloc, Amoş Chişiu din Dragomireşti. Mihai Dan luptă şi el pe frontul din Serbia şi Italia şi cade grav rănit, în final, în luptele de la Doberto.

Moartea nu i-a cruţat însă nici pe cei de acasă. Conform Istoriei Maramureşului a prof. Alexandru Filipaşcu: „La 14 octombrie 1914 moare dr. Ion Mihalyi de Gherla, unde se refugiase, urmându-i la 13 noiembrie fratele său Petru, refugiat la Blaj. În 1915 moare părintele Ion Fanea din Sarasău, lăsând pe seama bisericii din Sighet o grădină cu pomi de 52 de jug., iar pe seama bisericii din Sarasău o altă grădină cu casă în valoare de 30.000 cor. La 3 ianuarie 1916 moare la Budapesta episcopul Dr. V. Hossu, în casa lui dr. Bilaşcu, unde-şi stabilise cartierul, pentru a fi pururea aproape de acest prieten nedespărţit, care-l îngrijise cu devotament până la sfârşit. La 23 noiembrie se stinge dr. Ilie Mariş, lăsându-şi întreaga avere în valoare de 500.000 de coroane, poporului român, care din venitul ei să acorde burse studenţilor merituoşi, îndeosebi celor care vor îmbrăţişa comerţul şi industria”.

Cu toate victoriile de pe front, ungurii au devenit nesiguri de victoria finală, aşa că au recurs la un „certificat de bună purtare” din partea românilor: „Noi, reprezentanţii bisericeşti şi laici ai românimii, respingem afirmaţia că ne-am găsi sub domnie străină. Suntem cetăţeni egal îndreptăţiţi cu ungurii, avem vechi tradiţii de credinţă faţă de tron şi patrie. Nu vrem eliberare, ne alipim la indestructibilitatea patriei noastre maghiare. Noi, românii din Ungaria, ţinem cu tot preţul să trăim sub domnia sfintei coroane ungare. Vom lupta cu toate armele spirituale şi fizice pentru apărarea integrităţii Ungariei etc. Pentru semnarea declaraţiei, contele Tisza a trimis în ianuarie 1917 pe dr. Mihaly Peter. În cazul unui refuz, soarta poporului a fost descrisă în cele mai sumbre culori. Aşa că, declaraţia a fost semnată cu menţiunea: „nu vreau să fiu călăul neamului meu”.

După această declaraţie, scade însă elanul românilor, iar în Maramureş se stabilesc jandarmi de tabără pentru urmărirea ostaşilor fugiţi de la unităţile lor.

Potrivit lui Filipaşcu: „Cei căzuţi în prinsoare se înrolează în legiunile de voluntari români, unde găsim peste 1.000 de maramureşeni, în frunte de dr. G. Iuga, T. Pop şi S. Bălin în Rusia, Ion Filipciuc, Gh. Petrovanu şi Teodor Hodor în Italia. Dr. Iuga a fost unul dintre organizatorii legiunii române de voluntari din Rusia şi unul dintre semnatarii declaraţiei de război adresate Puterilor Centrale în numele poporului român subjugat şi redactată în tabăra de concentrare de la Darniţa”.

Din cauza aceasta, el a fost condamnat de două ori la moarte, în absenţă, de curţile marţiale de la Caşovia şi Sibiu.

La 8 iunie 1917, dr. Iuga a condus la Iaşi primul eşalon de 1.200 de ofiţeri voluntari români şi zeci de mii de ostaşi, reînviind încrederea în puterile neamului, a cărui suveranitate se mărginea numai la câteva judeţe din Moldova. Aceşti voluntari au luat parte la luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti care se înşiră printre cele mai strălucite victorii ale neamului”.

După eşecul ofensivei de la Piave, pentru a mai salva ceva din teritoriile condamnate la destrămare, la 1 octombrie are loc o şedinţă festivă a Congregaţiei Comitatului, unde participă reprezentanţii românilor şi rutenilor, care, siliţi şi ameninţaţi, fac din nou declaraţii de loialitate. Neseriozitatea declaraţiilor retractate de altfel ulterior în mod oficial, rezultă şi din vorbele pretorului ungur Majoros Istvan, care i-ar fi spus unui preot prezent la eveniment: „valahii vor veni totuşi, iar tu să-ţi strângi catrafusele”.

După victoria generalului Diaz de la Vittorio Veneto, ostaşii părăsesc fronturile şi, reîntorcându-se acasă, se înrolează în gărzile naţionale. A urmat apoi „sloboda”, cum o numeşte Mihai Dan: „În octombrie 1918, la Italia, au pus armele jos şi s-au gătat bătaia. Au fost aşa numita sloboda, toţi oamenii au venit acasă din toate părţile, s-au deschis toate temniţele, gheizăşurile nu puteau a aduce pe toţi, mulţi erau deasupra pe gheizăş, alţii au venit pe jos. La noi în sat toată ziua veneau oamenii care n-au murit. Au fost tare mare bucurie când s-au văzut iară cu ai săi, dar au fost şi mare supărare pentru care n-au venit. Femeile la care le-au murit bărbaţii vrea voi să nu vină nimeni acasă dacă nu vin a lor. La un rând au fost mare bucurie, la un alt rând mare supărare, mai mare necaz ca în 1914 când s-au început, că atunci au fost toţi o formă de supăraţi”.

A urmat apoi o altă „bătaie”: „români de dincolo de Tisa aşteptau românii. Ruşii de dincoace de Tisa s-au împărţit, o samă aşteptau ucrainenii, o samă cehii, dar deodată au venit polonii. Au fost mai lotri şi au ocupat Sighetul! Numai ce auzim că a doua zi este război la Sighet şi Cămara cu armata română cu polonii. Multe trupe de poloni au fugit peste hotarul nostru, apoi au ocupat tot Maramureşul românii”. 

Cu toată ameninţarea mitralierelor ungureşti, în 22 noiembrie, se ţine, la Sighet, o impunătoare adunare naţională, cu peste 10.000 de participanţi, care a proclamat alegerea comitetului „Sfatului Naţional Român”, compus din 34 de intelectuali, în frunte cu dr. V. Chindriş ca preşedinte. La această adunare au fost aleşi şi delegaţii care urmau să-i reprezinte pe maramureşeni la marea adunare de la Alba Iulia.

Din păcate, jocurile istoriei au făcut ca satele din dreapta Tisei să rămână în România Mare doar doi ani, fiind cedate în 1921 Cehiei. Memoriile lui Mihai Dan continuă şi după 1918, ulterior el devine primar. Sunt deosebit de tulburătoare însemnările privind instaurarea regimului hortyst în zonă şi apoi ale celui comunist. Mihai Dan moare în 1969, după ce, cu trei ani în urmă îşi înmormântase soţia. Două cruci, fără inscripţie, aflate în cimitirul din jurul bisericii monument mai amintesc de unul dintre acei vrednici ţărani ai satelor româneşti de altădată.

„Români de dincolo de Tisa aşteptau românii. Ruşii de dincoace de Tisa s-au împărţit, o samă aşteptau ucrainenii, o samă cehii, dar deodată au venit polonii. Au fost mai lotri şi au ocupat Sighetul! Numai ce auzim că a doua zi este război la Sighet şi Cămara cu armata română cu polonii. Multe trupe de poloni au fugit peste hotarul nostru, apoi au ocupat tot Maramureşul românii”.