Mă tot mir / O întâmplare

 Aldous Huxley spunea că moartea este o temă mai puţin distractivă, Epicur o definea ca pe o simplă privare de senzaţii, Seneca zicea că e tot ceea ce a existat înainte de noi, iar Horaţiu că e ultimul hotar al lucrurilor. Pur și simplu neantul, pentru Euripide, un scurt dar teribil pas între timp și veșnicie, pentru Walter Scott, lege a tuturor, în Epopeea lui Ghilgameș, portul de unde nu vom mai ridica ancora niciodată, pentru Melville, moartea e doar un act firesc, dacă ar fi să-l credem pe Marcus Aurelius, mișcarea unei clipe, pentru Montaigne, umbra vieţii la Perez de Ayala sau umbra noastră care se ţine după noi ca să ne soarbă, după Arghezi.

E incredibil cât de mult s-a specializat omul într-un domeniu pe care nu va ajunge niciodată să-l înţeleagă nici măcar la modul aproximativ și pe care, cu atât mai puţin, nu-l va putea stăpâni vreodată. Neînţelegând prea bine despre ce-i vorba, omul a considerat, simplist, că moartea e o datorie pe care toţi ajung să o plătească, un fel de plată a datoriei către specie, după J.Lahor, tributul datorat destinului, la J.De Rotron, datorie de plătit naturii, cum zice George Bernard Shaw, singura datorie pe care fiecare o poate plăti doar o singură dată, așa cum remarca Shakespeare.

Pentru că scăparea de datorii este, indiscutabil, ceva de bine, omul a considerat apoi că moartea este un imens bine care ne așteaptă, după cum scria Victor Hugo, singurul mijloc de eliberare a relelor de care suferă, după Anacreon, singurul bine de care suferă un nenorocit, cum scria Desforges, un medic al extremelor durerii, cum zicea Pierre de Ronsard. Se pare că omul se ferește de bine, pentru că nu prea și-l dorește.

Marea Nivelatoare, după cum o definea Mark Twain, n-ar fi decât momentul în care omul ajunge din urmă viitorul, după Topârceanu, o supremă metaforă prin care ne înrudim infinit cu universul, după G.Popa, singurul lucru mai mare decât cuvântul cu care e numit, cum o definea J.Rostand, sau scopul spre care tinde orice viaţă, aţa cum zicea Sigmund Freud. Interesant este faptul că omului nu-i pasă că zilnic mor milioane de alţi oameni. Abia când moare unul singur, moartea devine demnă de a fi băgată în seamă. Şi atunci, marele specialist în moarte care este omul concluzionează, la fel ca Montaige: nu mori pentru că ești bolnav, mori pentru că ești viu... Așa cum i s-a întâmplat, fix ieri, lui Nic Cazacu.