Legendele toamnei tătarilor

În urmă cu 300 de ani, mara­mu­reşenii scriau o pagină de istorie care, din păcate, lip­seşte astăzi din manuale, dar e prezentă în sufletul oamenilor şi în legendele locului. Toamna anului 1717 a lăsat în ur­mă pagube, răni adânci, morţi, zeci de biserici arse dar şi fapte de glorie despre care mai vorbesc astăzi toponi­mele şi bă­trâ­nii. „Stâlpul tătarilor”, „Prelu­ca Tătarilor”, aproape fieca­re sat are o vale, un loc, un monument care amin­teşte despre anul de foc în care mara­mureşenii au foc „lei”. De asemenea, legendele ţesu­te în jurul ultimei invazii a tătarilor sunt extrem de numeroase şi în timp, din ele s-au născut obiceiuri care se păstrează an de an, cum e cazul brondoşilor din Cavnic sau porecle pe care numai sfârşitul veacurilor le va şterge din mentalul colectiv. Urmează povestea impre­si­onantă a unei toamne cernute prin foc şi sabie, care începe cu „A fost odată” şi se termină cu o ins­cripţie: „Până aici au ajuns tătarii în 1717”.

În 1717, un corp de oaste moldo­vean, avându-l în frunte pe domnitorul Mihail Racoviță, şi o oaste de circa 10.000 de tătari, condusă de hanul Agiami Ghirai pătrund în Transilvania pe la Vatra Dornei. Gheorghe Șincai, în „Cronica ro­mâ­nilor”, precizează: „Însuși fe­cio­­rul hanului a pornit în gios spre Someșul Mare cătră Betlen (Be­clean) și cătră Reteag și de acolo a trecut prin Vidicul Lăpu­șu­lui cătră Baia Mare, cătră Sătmar, cătră Chioar… pretutindeni ar­zând și robind, și fiind că toți locuitorii erau pre-acasă, pe foarte mulți nobili au prins cu muierile, cu pruncii lor împreună”. Se spune că, până la sfârşitul verii tătarii au luat peste 10.000 de prizonieri.

Lecto­rul universitar dr. Ilie Gherheş povesteşte: „Această expediţie de pradă era făcută ca urmare a unei alte expediţii de pradă făcute de unguri în Moldova. Ei au intrat din Moldova pe la Vatra Dornei. La un moment dat, ei se despart în două. Mihail Racoviţă mer­ge spre Vatra Dornei şi spre Bis­triţa, reuşeşte să cucerească Vatra Dornei şi asedia­ză Bistriţa. Iar tătarii o iau pe Someş spre Dej, Baia Mare, Satu Mare. Ajung până la Hust şi în Bereg, dar se întorc. La 1 septembrie are loc o luptă între tătari şi oştirile din comitatul Maramureş conduse de Moise Codrea şi Sigis­mund Stoica, sub cetatea Hust, unde tătarii au fost înfrânţi. În 2 septembrie tătarii ajung la Sighet. Aici ard şi jefuiesc o biserică refor­mată şi multe alte clădiri”.
De aici, oastea tătarilor porneşte pe Valea Izei. Aici, între Bârsana şi Strâm­tura, la locul numit Piatra Ţiga­nului, tătarii sunt aşteptaţi de o oaste de 3-400 de maramureşeni, avându-i în frunte pe Sigismund Nagy, Simion Să­pânţan şi Ioan Stan. Deşi sunt înfrânţi, continuă să jefuiască satele din jur. Vor arde bisericile din Rozavlea, Cuhea etc. Oştiri mici se împrăştie în toată zo­na, trecând prin foc şi sabie comitatul Maramu­reşului.
Un episod glorios are loc la Cavnic, în zona străjuită astăzi de Stâlpul Tăta­rilor. Aici, tătarii sunt alungaţi de localnicii conduşi de Toader Crăciun, un sătean din Şurdeşti des­pre care scrii­torul Nicoară Mihali spune că ar fi fost căpitan al celebrului Pintea Vitea­zul. Legen­da spune că localnicii purtând măşti şi îmbră­caţi cu clopote ar fi speriat caii şi că tătarii s-au călcat, efectiv, în picioare. De această bătălie este legat şi obiceiul bron­do­şilor, care se mai păstrează şi as­tăzi în zonă. Brondoşii, tinerii mascaţi şi „înar­maţi” cu clopote alungă azi spiri­te­le rele de Crăciun. Dr. Ilie Gherheş spune că, în mentalul oamenilor de atunci, lupta cu tătarii era într-ade­văr o luptă între bine şi rău. Tătarii ardeau bisericile, ducând direct o luptă împotriva creştinilor, astfel că, pentru oameni, ei erau un fel de antihrist, de satana.  
Iar în 3 septembrie ajung în Borşa şi încearcă să ardă şi biserica de lemn din centrul localităţii. Scrii­torul dr. Ni­coară Mihali spune că acest lăcaş de cult avea o rezonanţă deosebită în su­fletul localnicilor deoarece aici era un chivot unde a îngenunchiat şi s-a rugat Bogdan Vodă cu oştirea sa când au trecut pe acolo. De această dată, încercarea tăta­rilor de a distruge biserica nu a reuşit, datorită femeilor.
Dr. Ilie Gherheş spune că acestea
i-au atacat cu pietre. Iar scriitorul Ni­coară Mihali arată că, deşi tătarii au apucat să tragă câteva săgeţi cu foc spre biserică, femeile au udat cergi în râu şi au reuşit să stingă focul. De aici urmează povestea unei bătălii devenite legendă, care a intrat în istorie ca „Po­sada mara­mureşenilor”.
Lectorul universitar dr. Ilie Gher­heş po­vesteşte: „Apoi este organi­za­tă o am­­buscadă la trecătoarea pe care noi o numim astăzi Preluca Tătarilor, unde este şi monumentul, de către Lupu Şandru care este fost căpitan în oastea lui Rákóczi şi de către moiseianul Ioan Oprea care s-a oferit să le arate tătarilor drumul bun şi i-a dus direct în ambus­cadă, să-i omoare pe toţi. Acolo au murit 10.000 de oameni, 6000 de tătari şi 4000 de creştini luaţi robi de tătari dintre care 70 de căruţe pli­ne cu copii, mulţi dintre ei au murit de frig”.

După prăpădul maramureşenilor a venit însă pedeapsa lui Dumnezeu. Dr. Ilie Gherheş explică: „De la Borşa au scăpat 4000 de tătari, 2000 au plecat spre vârful Ştiol, să treacă spre Mol­dova, dar s-a pornit un vifor puternic şi au mai fost omorâţi 2000 de tătari de surpările de teren. Era un semn pentru oamenii de aici, o pedeapsă divină pentru că au prădat atât de multe bi­serici. Şi 2000 au plecat”.
Scriitorul dr. Mihali Nicoară spune că în jurul acestei bătălii s-a mai ţesut o legendă având-o în prim plan pe fiica preotului Lupu Şandru din Borşa: „Ne aflăm în faţa unei bătălii care pe ne­drept nu este tre­cută în istoria româ­nilor. Sunt uita­te, din păcate, asemenea evenimen­te. Iar acest lucru este cauzat de faptul că anumite bătălii nu au fost câştigate de personalităţi isto­rice de frunte, este şi cazul acestei bătă­lii care are o mare însemnătate pentru istoria locală şi naţională. Se spu­ne că Şandru Lupu a trimis-o pe fiica lui, o fată foarte frumoasă, însoţită de doi feciori călare, ca să le fie iscoade tătarilor. Aceştia le-au spus că nu este b"ine să aleagă drumul spre Baia Borşa, pentru că îi aş­teaptă o mare oştire. I s-a propus ur­carea pe Pasul Pris­lop, era un fel de trecătoare de  munte. În zona prelucii de acolo, au folosit tactica lui Ştefan cel Mare, au tăiat arborii de lângă cărare, i-au aşteptat să urce şi au răsturnat copacii peste ei. De această bătălie este le­gată şi porecla neamului meu, Lehanu, care în poloneză în­seamnă tare. Era o femeie, o stră-străb­unică de-a mea, o femeie foarte pu­ternică, despre care se spune că prin­dea un tătar în braţe şi îl arunca câţiva zeci de metri. Această femeie a avut o putere extraordinar de mare şi i-a încurajat pe bărbaţi în luptă. Dar eroii de la Borşa au fost ajutaţi de forţele naturii. S-a produs o furtună uriaşă, care i-a amestecat pe tătari cu pământ, i-a măcelărit şi pe ei şi pe ostatici. Dar legenda spune că rămân câţiva supravieţuitori şi os­ta­ticii luaţi, se adună în Preluca Tătarilor şi acolo o spânzură pe fata lui Şandru Lupu. Ea este pe­depsită pentru că i-a dus pe acolo şi a fost o iscoadă mincinoasă şi de aceea se zice că a devenit un loc sacru şi de pomenire pentru sacrificiul fetei res­pective. Ulterior, bor­şenii i-au urmă­rit şi l-au prins pe călăul care a omorât-o pe fată. El ştia şi româneşte. L-au adus înapoi şi tot acolo în Preluca Tătarilor au făcut un foc şi l-au ars de viu. Şi el striga că e român, să nu-l ardă”.
În urma acestor acte de vitejie, mai multe familii au fost înnobilate. Despre celebrul Teodor Crăciun din Şurdeşti, scriitorul Nicoară Mihali spune că ar fi ctitorit cu banii primiţi drept recom­pensă ce­le­bra biserică de lemn, până nu demult, cea mai înaltă construcţie de lemn din Europa: „De asemenea, împă­ră­teasa Maria Tereza a trimis oameni să vadă cine s-a evidenţiat în aceste lupte, iar numele a patru familii din Borşa - Mihali, Danci, Şteţcu şi Timiş - au fost scrise pe un pergament cu litere de aur, ca o recunoaştere a eroismului lor. Cel care s-a apropiat de documentele vremii şi a făcut prima descriere în revista Familia, al doilea număr după debutul lui Eminescu, este preotul de Borşa, Alexiu Anderco, tatăl lui Artemiu Anderco, care face o cronică în vreo patru episoa­de în care descrie bătălia borşenilor din Preluca Tătarilor”.

În jurul ultimei invazii a tătarilor în Maramureş s-au ţesut numeroase legende. Lectorul universitar dr. Ilie Gherheş povesteşte: „Tătarii şi-au pus tabăra la marginea satului Săpânţa şi au încercat să facă tot felul de campanii de jaf prin sat. Trei tătari ajung la o femeie voi­nică. Tătarii erau oameni iuţi, dar mărunţi, şi femeia aceasta i-a lăsat pe tătari să caute peste tot. Aşa ajung în cămară şi caută în butoiul cu varză. Ei fiind mici nu ajung să vadă ce e în butoi şi se apleacă.
Interesant e că s-au dus câte unul, pe rând, şi fiind semiîntuneric, femeia îi prindea de turul pantalo­nilor tătăreşti şi îi arunca în butoi. Aşa i-a înecat pe toţi trei. Preotul Simeon Balea povestea că săpân­ţe­nii erau foarte vestiţi în furtişa­guri, ei şi călineştenii. Se spune că Poron­cioc, căpătenia tâlharilor săpân­ţeni şi-a propus să fure de la hanul tăta­rilor un şal de mătase grea şi scumpă. De ce era greu şalul? Era cusut cu fir de aur. Se spune că hanul îl ţinea sub şaua de pe cal, dar s-a întâmplat că acest Poroncioc să reuşească să îl fure. Iar după ce au plecat tătarii, preoţii din sat au făcut din el odăjdii bisericeşti pe care le îmbrăcau la Paşti şi la Crăciun. Preotul Simion Balea povesteşte, în 1920 cred, că şi el făcea slujba în acele odăjdii. El vrea să scoată în evidenţă cât erau de descurcăreţi săpânţenii. Spu­neau că din fundul Asiei până aici, tă­tarii s-au întâlnit cu tot felul de neamuri dar niciodată n-au întâlnit un astfel de neam capabil să fure şalul de sub ei.
O altă legendă este cea cu o bâr­să­neancă, care s-a dus cu mâncare la oamenii de pe câmp, la câţiva ani de la invaziune. Pe drumul spre casă, în olul ei de lut ar fi intrat un bondar, un bonzar cum se zice în Bârsana, şi femeia era puţin mai amărâtă, că i se şi spunea «tutuia Bârsănii» şi a luat-o la fugă că a crezut că vin tătarii. A fugit până în sat şi a anun­ţat că vin tătarii. Tot satul s-a mobilizat şi s-a dus la mar­ginea comunei să-i aştepte pe tă­tari, dar tătarii n-au venit, şi de atunci a rămas porecla la bârsăneni de bonzari.
Apoi, la locul numit Delniţa din hotarul satului Bontăieni a rămas o legendă potrivit căreia acolo ar fi fost ascuns tot aurul existent în cămările din Baia Mare, dar aurul nu s-a găsit nici până astăzi.

La Văleni a fost un act de eroism a babelor. Oamenii în stare de luptă au fost mobilizaţi la luptă între Bârsana şi Strâmtura, iar femeile au rămas acasă. Dar în ace­laşi timp o trupă de tătari a venit să jefuiască satul. Femeile i-au aştep­tat în Dea­lul Babelor, în dosul pădurii, s-ar fi îmbrăcat bărbăteşte, s-au înarmat cu securi, furci şi pietre, au atacat ceata şi i-au întors din drum. Satul Văleni nu a mai fost ars şi pârjolit. Atunci toate casele erau aco­perite cu paie şi draniţă, era foarte uşor să le dai foc.
O altă poveste fru-­moasă spune că, după ce s-au aşezat tătarii la Giu­leşti şi i-au aşteptat pe cei din Cavnic, pentru că acolo s-au întâlnit cu cei care au venit pe Calea sării, unul Ioan Pop din Budeşti a plecat spre Borşa, călare, spre Lupu Şan­dru să-l înştiinţeze că vin tătarii. A plecat să-l anunţe pe Lu­pu pentru că au luptat amândoi în oastea lui Rákóczi şi atât de tare a mânat calul încât a murit calul la intrare în Bor­şa şi cronicile spun că el a mers pedestru de la intrare în Borşa”.

Legendele acelei toamne ar putea continua la nesfârşit, ca o dovadă a vitejiei colective şi ingeniozităţii maramu­re­şenilor chemaţi să-şi apere glia străbună.