Legendele Maramureşului

Legende cu uriaşi îndrăgostiţi, balauri necruţători, călugări sau bătrâne bolnave de ciumă alungate din comunitate. Dincolo de istorie, localităţile maramureşene s-au născut din poveşti fantastice, transmise din generaţie în generaţie, care pentru săteni reprezintă de fapt adevărata atestare documentară a comunităţii lor. Puţini ştiu, de exemplu, că naşterea municipiului Baia Mare se leagă de o bătrânică care a fugit cu capra ca să nu-şi îmbolnăvească consătenii şi a găsit un bulgăre de aur undeva în Valea Roşia. GAZETA de Maramureş vă prezintă o pagină mai puţin cunoscută de istorie locală: legendele din care s-au născut localităţile din Maramureş.

Un japonez, spunea despre Maramureş că este locul unde oamenii au coborât direct din cer, datorită numărului mare de legende care însoţesc orice loc şi orice localitate. Şi, într-adevăr, ascultând legendele şuierate de vânt prin orice pădure, prin turle de biserici sau prin poieniţele înverzite, ai impresia că originile Maramureşului şi Maramureşenilor sunt în mituri. Bătrânii satelor ţes un fel de Olimp, pe care îl transmit din generaţie în generaţie şi în care cred mai mult decât într-o tonă de documente istorice.

Mai toate localităţile maramureşene au la bază legende fantastice, despre balauri, uriaşi, călugări, bătrâne care găsesc bulgări de aur.

Puţini ştiu, de pildă, legenda legată de înfiinţarea municipiului. Se spune că o femeie bolnavă de lepră din Săsar a fost alungată de comunitate să nu îi îmbolnăvească. Femeia şi-a luat capra pe care o avea şi    s-a dus undeva unde este acum Valea Roşie. Şi, într-o zi, a găsit un bulgăre de aur în albia râului. Şi-a anunţat consătenii. Nu a mai contat că femeia era bolnavă şi toţi s-au dus la ea să caute aur. Legenda care poate fi citită şi în cronica parohiei din Săsar s-a pierdut în negura vremii. La fel ca multe altele. Lectorul Universitar Dr. Ilie Gherheş spune că: „Este nevoie de o schimbare a paradigmei educaţionale. De curând am fost invitat să ţin un curs la Universitatea din Ujgorod, la secţia de limba română, despre istoria şi civilizaţia României, în special a Maramureşului. Deci, până şi cei din afara spaţiului UE simt că este nevoie de o altă paradigmă educaţională.

Noi, în Maramureş, avem un fel de istorie mitică. Noi avem o subzonă etno-istorică, este vorba de ucraineni, de huţuli. Faţă de huţuli şi faţă de maghiari, noi suntem dezavantajaţi, producându-se o discriminare pozitivă, pentru că ei au cursuri de istorie şi civilizaţie a lor în timp ce noi românii nu avem aşa ceva, ca o politică generală. De exemplu, dacă am răsfoi câteva cărţi, am vedea cât sunt de frumoase şi fascinante poreclele satelor. Poreclele satelor dezvoltă o chintesenţă a unor defecte, dar unele dintre porecle au devenit, ca şi la Peneş Curcanu, din defecte, virtuţi ai respectivilor locuitori. De asemenea, sunt foarte frumoase miturile istorice ale satelor.

De exemplu, legenda cu Roza Rozalinda, cu acei uriaşi care au dus la întemeierea localităţii Rozavlea. Celor din Dragomireşti li se spune cocoşi. Şi-au asumat porecla şi şi-au pus-o pe stema localităţii. La Budeşti sau Breb este consemnat un templu păgân în documente istorice. Nu există localitate să nu aibă poveşti despre întemeiere sau poveşti legate de mănăstiri. Toate aceste poveşti legitimează o comunitate dintr-o anumită zonă, individualizată istoric.

Celor din Bârsana li se spune „bonzari”. Iniţial era o poreclă peiorativă, dar este superbă din punct de vedere istoric. Legenda spune că o femeie s-a dus cu mâncare la bărbat în câmp şi, când s-a întors, a intrat un bondar în oala de ceramică şi a făcut gălăgie.

Şi pentru că era după incursiunea tătarilor, femeia s-a speriat de zgomot, crezând că vin iar tătarii. A luat-o la fugă şi a spus în Bârsana că vin tătarii, când colo zgomotul era din propria oală. Originea cuvântului Bârsana este pur românească, fiind legată de oiţa bârsană.

De asemenea, Maramureşul are tot felul de ciudăţenii istorice. De exemplu, dacă ne amintim de Gheorghe Bilaşcu, cel care a întemeiat învăţământul stomatologic, pentru că l-au făcut opincar cei din Budapesta, după ce a ajuns la o avere foarte mare în Budapesta şi era stomatolog, şi-a pus opincile din pruncie cu care umbla pe munţi după plante medicinale, le-a pus în tablou cu ramă de aur, aşezat în faţa celor care stăteau pe scaunul stomatologic. Dar el era un „opincar” care avea munţi.

Petrova este, absolut clar, „Satul lui Pătru”. Maramureş îşi are originea legată de Râul Mara, „ţara din jurul Râului Mara”. Pentru că localităţile se formau pe cursurile de apă.

De asemenea, denumirea oraşului Sighet vine din limba maghiară, pentru că în teritoriul pe unde au trecut ungurii mai există 14 localităţi cu denumirea de Sighet care înseamnă „loc între ape”. Interesant este că în Sighet trecea un braţ al râului Tisa prin faţa Hotelului Tisa până în perioada interbelică. Cavnic vine de la legenda unui miner cu cap mic, care s-a stabilit în zonă şi care a găsit un bulgăre de aur”.

Şi comuna Călineşti are o legendă frumoasă care spune că prin aceste locuri ar fi trecut odată doi fraţi Călin şi Văleanu. Văzând atâta frumuseţe, Călin s-a oprit din drumul său şi s-a pornit să-şi întemeieze o gospodărie în locul numit Hotroapă, în apropierea unui mare izvor Izvorul Hotroapei. Însă Văleanu a trecut un deal şi în apropierea unei ape (azi Valea Văleniului) s-a stabilit şi el. Tot legenda spune că după cei 2 fraţi au luat numele cele două sate: Călineşti de la Călin şi Văleni de la Văleanu.

La originea numelui comunei Rozavlea stau mai multe legende şi la fel de multe variante. Numele localităţii ar putea deriva din slavonul Rozavlete („a se revărsa”) sau de la sărbătoarea Rusaliilor. Însă bătrânii susţin că numele localităţii este dat de o legendă. „Se spune că, odinioară, Maramureşul Istoric a fost locuit de oameni uriaşi. Cu timpul, în acel loc a rămas doar un bătrân care avea o fiică, pe nume Rozalia. Plimbându-se pe malurile Izei, fata a întâlnit un tânăr frumos, dar pitic, de care s-a îndrăgostit. Pentru a putea fi împreună, fata s-a rugat să fie mai mică, iar flăcăul mai mare. Ruga lor a fost ascultată şi cei doi au făcut nuntă mare. Se spune că din cei doi s-au născut primii locuitori ai satului, motiv pentru care comuna a primit numele de Rozalia, devenit ulterior Rozavlea”.

Se spune că satul maramureşean Copalnic Mănăştur a fost înfiinţat de un călugăr, în secolul XV, în lunca râului Cavnic şi a pârâului Bloaja.

Seria poveştilor poate continua ca-n „o mie şi una de nopţi”, dar credem că v-am convins deja că japonezul avea dreptate. Maramureş chiar este locul unde oamenii au coborât direct din cer.

„Cea mai frumoasă legendă despre naşterea Maramureşului se referă la fata unui uriaş pe nume Roza Rozalina, care, plimbându-se pe malul Izei, a văzut nişte feciori ce arau, cu caii, pământul. I-a luat în palmă şi i-a dus la tatăl ei, ultimul supravieţuitor al uriaşilor şi l-a întrebat ce-i cu aceste făpturi. Acesta i-a spus că aceia sunt oamenii, cei care vor popula pământul după dispariţia uriaşilor.

La rugămintea acestei fete, unul dintre feciori a fost făcut mai mare, iar ea a fost făcută mai mică, pentru a se putea căsători. Şi în urma căsătoriei lor s-au născut maramureşenii. În esenţă, această legendă spune că maramureşenii, înalţi şi plini de vlagă sunt de fapt urmaşii uriaşilor. Şi se spune că această familie s-a stabilit în locul numit azi Rozavlea.

O legendă despre formarea localităţii Vişeu de Sus spune că înainte se numea Între Râuri. Se spune că apa Vişeului înconjura o bucată de pământ, un fel de insulă, iar în acea insulă ar fi ajuns un copil din Borşa luat de ape. Acel copil a supravieţuit şi aici şi-a făcut o casă.

De obicei, de acolo unde izvorăşte un râu se trage şi numele localităţii respective. E foarte ciudat că Borşa nu poartă numele cum ar trebui să poarte din moment ce din hotarul ei izvorăşte râul Vişeu.

O legendă spune că Borşa nu este altceva decât punga unui mare bogătaş care ar fi uitat-o între munţi, şi din această pungă, în loc să iasă bani, au ieşit pui de om care au întemeiat aşezarea numită Borşa. În Ţara Oaşului majoritatea legendelor despre formarea localităţilor au la bază moartea unui om. Aşa este cazul unei legende despre întemeierea aşezării Racşa. Se zice că la începuturile lor, când hunii au venit să cucerească pământurile acestea, unul foarte flămând a ajuns în casa unei femei din Oaş. A cerut de mâncare şi până la urmă ea şi-a dat seama ce îi cere.

L-a invitat să-şi ia o căpăţână de varză dintr-un butoi din tinda casei. Iar când hunul s-a aplecat, ea a pus mâna pe o secure şi i-a tăiat capul. Apoi l-a ascuns într-o mocirlă din apropierea aşezării. Şi spune legenda că ani de-a rândul acest hun se plimba noaptea şi speria oamenii, iar cei care îl întâlneau vedeau că îi este desprins capul de trup. Şi astăzi bunicii îşi mai sperie copiii când le vorbesc despre cum s-a înfiinţat localitatea Racşa. Sunt foarte multe aşezări legate de numele unor oameni viteji, capi ai unor neamuri care au venit cu familiile lor şi au întemeiat localităţi. Aşa este Călineşti, de la un viteaz Călin, un vestit nobil din Ţara Oaşului.

Săcel vine de la „Sătucel”, „Sătuc”, un loc unde se presupune că un crescător de oi din Săliştea s-a stabilit după ce s-a supărat pe sătenii lui. Acesta a tăiat o poiană într-o pădure, şi-a făcut o colibă, iar aici s-a format un Sătucel, un sătuc, Săcel”.

 

Dr. Nicoară Mihali, scriitor

Balaurul din Apşa de Mijloc

Legenda spune că a fost odată un balaur care băga lumea-n spaimă sau spaima-n lume. El se afla în Apşa de Mijloc (în Maramureşul din dreapta Tisei), în locul numit Pleşca, loc care mai există şi astăzi în sat. Se spune că balaurul mare şi înfricoşător a venit într-un nor negru de ploaie, într-o zi de vară. Norul s-a scuturat pe Pleşcă, provocând tunete şi fulgere toată ziua. Un om din Apşa de Mijloc, aflat în acel timp în apropiere, văzu cum cade din cer un monstru gigantic de vreo 35-40 de metri lungime. Deasupra dealului Pleşca se afla un tău (lac) foarte adânc, iar oamenii din sat i-au pus numele Balaur, deoarece nu au ştiut sigur ce fel de dihanie este monstrul care s-a aciuat acolo. Mare nefericire a căzut atunci peste Apşa de Mijloc, nicio fiinţă vie nu se apropia de dealul Pleşca, deoarece balaurul îi înghiţea într-o clipită.

Pe drumul de la Tilie, care ducea spre cătunul Dobric, au fost cazuri când oamenii dispăreau fără urme. Locul cu pricina era blestemat de toţi localnicii. Când se porneau din sat spre Dobric, oamenii călătoreau cu mai multe care cu boi, iar în caz de nevoie se ajutau unii pe alţii. Un regiment mare de soldaţi a fost trimis în Pleşcă, toţi erau înarmaţi până-n dinţi, fără să-şi imagineze cât de periculos era balaurul pentru satele din apropiere. Din neglijenţă, toţi soldaţii au fost înghiţiţi de monstru. Împăratul roman Rudolf al II-lea (*8 ianuarie 1552-†20 ianuarie 1612) dat un ordin prin care cerea ca acela care va ucide balaurul din Pleşcă să fie eliberat din închisoare, scutit de impozite şi premiat cu lucruri scumpe şi sume mari de bani.

Legenda mai spune că pe acele vremuri, trăia un ţigan, întemniţat la Sighet, condamnat la 10 ani de închisoare pentru furt de sare. Auzind că în Pleşcă se află un balaur şi că toată lumea e speriată din cauza acestuia, ţiganul a spus: „Nu o să-mi fie mai greu în pântecele (stomacul) balaurului decât în temniţa împăratului”. Înainte de a rosti aceste cuvinte, ţiganul vroia să se sinucidă, dar nu era lăsat de paznici. A primit o puşcă cu două ţevi şi multe cartuşe şi a luat-o spre tăul care ocupa 1 hectar şi în care dăinuia balaurul. Ţiganul ajunsese în Pleşcă pe vremea când balaurul dormea.

Atunci, văzând că apa tăului era liniştită, s-a urcat într-un stejar înalt şi frunzos. S-a legat bine cu funii groase, ca să nu-l înghită monstrul, apoi s-a acoperit cu multe crengi de stejar, astfel încât să poată fi văzut printre ele. A trecut o zi şi o noapte, iar ţiganul stătea cu ochii-n patru şi pândea. Deodată tăul se cutremură şi din adâncurile lui se ridică încet un cap de dimensiuni colosale, cu nări largi şi o faţă foarte urâtă. Omul, cuprins de spaimă, pe neaşteptate, a leşinat. Însă balaurul nu l-a observat. El a ţipat de câteva ori atât de tare încât ecoul s-a împrăştiat peste toate satele din apropiere. Balaurul simţea prezenţa omului, dar nu-l putea vedea.

După vreo două ore ţiganul şi-a revenit. Dragonul era însă tot la suprafaţa lacului. Atunci omul şi-a luat puşca şi a apăsat pe ambele trăgace, nimerindu-l pe balaur între ochi. Acesta a lăsat capul în jos şi s-a cufundat în apă. Peste câteva ore, apa lacului se colora în roşu. Ţiganul nu s-a dat jos din stejar până nu au venit mai mulţi oameni înarmaţi lângă tău. Ciorile se adunau deasupra lacului şi ciupeau din trupul balaurului pe jumătate cufundat în apă. Ţiganul a fost eliberat din închisoare în urma ordinului dat de Împăratul Rudolf al II-lea. Ani la rând, apşenii de pe uliţa Joseni râdeau de cei de pe uliţa Susani, spunând că „susănarii umblă cu grebla la pescuit în Pleşcă”.

Se spune că cei de pe Joseni au alcătuit legenda Balaurului din Pleşcă.