• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 24 Septembrie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 4 August , 2017

La pas prin Slatina ucraineană

Afară, termometrele au luat foc, temperatura urcând la peste 35 de grade Celsius. Prima dezamăgire a fost înainte de punctul de frontieră. Am avut certitudinea că nu vom putea trece cu mașina, din motive obiective. Așa că orizontul nostru s-a redus brusc și sim­țitor. Puteam să ne întoarcem acasă sau puteam trece în Ucraina, pe jos, într-o excursie la pas de câteva ore, după cât ne vor ține puterile să mergem. Am ales a doua variantă.

După ce am parcat mașina pe una din străduțele de lângă punctul de frontieră, ne-am apropiat de graniță cu pașa­poartele în mână și cu ghiozdanele în spate. Prima legendă urbană spune că trebuie să pui doi-trei lei în pașaport pentru a nu te ține vameşii la nesfârșit.
Cei români nu au spus nimic, au verificat pașapoartele și ne-au dat drumul spre pod. Nu am dat nimic.
Podul este destul de amărât. Pe ici-co­lo, se vede râul printre scândurile mâncate de vremuri și vreme. Partea pietonală nu prea este folosită, probabil din acest motiv. Râul Tisa este lin, pe partea tra­versată de pod și are un soi de măreție pe care nu o vezi la râurile mai mititele.

Ne-am apropiat de partea ucraineană. Brusc ne-a apărut în față un militar, îmbrăcat, probabil, în haine de camuflaj, diferite față de uniforma de vameș, asemănătoare cu cea de polițist. Într-o română stâlcită, ne-a strigat: Stai!
Am luat, aproape, poziția de drepți, amintindu-ne de armată. După câteva minute, cu un deget ucrainean și cu un bilet dat, ne-a indicat partea dreaptă a drumului, cea pentru pietoni. Încet, am ajuns la vamă. Aici, un vameș ne-a luat biletul și cu un gest scurt ne-a aten­ționat că trebuie să stăm cinci minute. Și cinci minute nu s-a mișcat nimeni, nici mașini, nici pietoni. Apoi, ca într-un film stricat, lucrurile au revenit la normal, oameni și mașini urnindu-se din loc. La gemulețul cu verificarea pașapoartelor am dat actul fără nimic. Nu a durat mult și am putut trece liniștiți în Ucraina. Astfel, un alt mit, cel cu banii în pașaport, s-a spulberat.
La ieșirea pe stradă am văzut câteva magazine, înghesuite în niște clădiri amă­râte. Am întrebat cât este până în Slatina ucraineană. În românește, o bă­trânică ne-a spus că avem de mers cam un kilometru până la statuia lui Ștefan cel Mare.
Cu soarele în spate, am plecat spre centrul comunei Slatina. Ici-colo au apărut case ce ne aminteau de casele noastre, adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. A urmat o curbă și ne-am trezit în fața unui bust de-al lui Ștefan cel Mare. Mai încolo se află restaurantul Maramureș și o stradă lungă, cu imobile și de-o parte și de alta, în cel mai pur stil românesc.
La restaurant am întâlnit-o pe Anica Bo­coci, președintele Asociației Mara­mu­­reș-Slatina și un iscusit om de afaceri. Se ocupă de restaurant, are și un magazin, o pensiune și multă energie. Doamna Bo­coci vorbește foarte bine românește și are multe of-uri în ceea ce privește situa­ția românilor din dreapta Tisei.
Ne-a povestit că maghiarii din Slatina sunt mult mai organizați, dar sunt și mult mai ajutați de către țara-mamă, Ungaria.

Am căutat cu taxi, dar am găsit, în schimb, un localnic dornic de un ciu­buc, care ne-a devenit călăuză până în Apșa de Jos. Un fel de tur turistic de o juma’ de oră. Am stat cu ochii pe geamul mașinii ce defila prin Slatina. Un oraș destul de întins în care am revăzut, oarecum, România anilor ’90. Blocuri înalte, ponosite, cu multe antene parabolice, cu tencuiala căzută, cu părculețe meșterite din chestii refolosite, bănci șchioape și garaje cenușii, din tablă sau bolțari adunați de pe la dărâmături.
După acest cartier am intrat într-o zone de case ce nu aveau nici în comun cu cele românești. Un amalgam de stiluri, sau mai exact o lipsă de stil arhitecto­nic, cu un farmec aparte, totuși. Case în diverse formate, de la cele cu turnulețe multe, la cele cu acoperiș plat, sau cu pod, mansardă, pătrate sau lunguiețe, dar toate foarte mari, uimitor de mari. Un semn al prosperității, probabil.

Am ajuns și în Apșa de Jos, cea româ­nească. O localitate lipită de Slatina, frumoasă, cu aceleași case mari, dar parcă mai îngrijite, mai luminoase. Am văzut bisericile ortodoxe de aici, dar nu am intrat, totul fiind văzut din mașină. Șoferul mesteca liniștit gumă, probabil, și vorbea tot timpul la telefon, ba în românește (mai prost), ba în ungurește și mult în ucraineană.
Ne-am întors și am intrat în câteva maga­zine, de unde am cumpărat bomboane (pe care le-am găsit din belşug), produse de panificație, paste, câteva nimicuri şi, desigur, o sticlă de vodcă și un pachet de țigări la 30 la sută din prețul din România.
Ceea ce ne-a entuziasmat cel mai tare a fost o sticlă de ulei de floarea soarelui. În magazin am văzut un raft cu uleiuri și nu am înțeles nimic. Ucrainenii nu au traduceri pe nici unde, iar dacă nu știi limba… Sticlele astea, însă, ne-au atras atenția. Era un ulei mai închis la culoare, auriu, mai gros și făcea mici bule. Am luat o sticlă, mai mult din considerente estetice, dar acasă am avut o mare surpriză, descoperind un ulei excelent, care ne-a amintit de uleiul de la bunici, de la țară. Aromă, gust de floarea soarelui, o minunăție.
Am părăsit Ucraina regretând că nu am putut vedea mai mult. La graniță, nimic deosebit și acasă, în Sighet, ne-am dat seama că nu am văzut, pe străzile pe unde am circulat (și am făcut câțiva kilometri), nici un polițist, niciun militar înarmat care supraveghează ceva. Un alt mit spulberat!  

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.